SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – If sau o poveste despre viaţă şi cărţi

 De ieri, de cînd am citit anunțul privind apariția numărului special Culianu al revistei italiene „Antares”, mă tot gîndesc la autorul „Hesperiei”. Mi-am amintit, între altele că i-am dedicat două povestiri, apărute în volume comemorative. Cea pe care o reiau azi a fost publicată în masivele volume comemorative editate de „Nemira” la împlinirea a zece ani de la asasinarea cărturarului și scriitorului. Este scrisă din perspectiva lumilor posibile și a biografiilor alternative. Faptul că are și note nu înseamnă că aș fi vrut s-o travestesc într-un studiu, ci altceva. Povestirea are oricum o anumită complexitate, ca să n-o fac și obscură, am rezolvat unele dimensiuni de detaliu ale ei prin apelul la note. Acum, mai sper că operațiunea de mutare a notelor din josul paginii, cum erau în volum, la finalul textului, să-mi fi reușit…

If  sau o poveste despre viaţă şi cărţi

1. O biografie alternativă[1]

În dimineaţa zilei de 21 mai 1991, profesorul Ioan Petru Culianu, de la facultatea de filosofie a universităţii bucureştene, se trezi cu o uşoară durere de cap, mai degrabă o stare de ameţeală însoţită de un fel de pulsaţie plictisitoare în zona tîmplelor. Se culcase tîrziu, pentru că încercase să se adapteze lucrului la computerul ce-l primise cu o zi înainte din partea uneia din numeroasele fundaţii ce încercau să-i obişnuiască pe români cu standardele societăţii deschise şi ale civilizaţiei informatizate. Alături de computer, vechiul telefon de ebonită fusese înlocuit cu un modern telefon-fax produs de firma Panasonic. Nu mai văzuse decît două astfel de aparate, primul la sediul grupului de dialog intelectual pe care-l înfiinţase, împreună cu alţi cîţiva scriitori şi universitari nonconformişti imediat după evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, celălalt în clădirea guvernului provizoriu, în timpul unor tratative ce vizau extinderea bazei de putere a  respectivei autorităţi dincolo de limitele micului grup de complotişti anticeauşişti, ce profitaseră de evenimente pentru a acapara puterea. Asta se întîmplase cu două zile mai înainte şi guvernanţii acceptaseră tratativele cu grupurile contestatare de intelectuali, studenţi şi elevi, ca şi cu membrii partidelor de opoziţie, după aproape două luni de mişcări de stradă, mitinguri şi în faţa unei ameninţări cu greva generală lansată de sindicatele universitare. Asta ca să nu mai vorbim de presiunea de zi cu zi a presei independente, care denunţa violent,  dar şi foarte puţin profesional după normele occidentale, toate jumătăţile de măsură, ezitările şi abuzurile penibile ale guvernanţilor provizorii. Aceştia amînaseră deja de două ori primele alegeri libere şi se gîndeau să anunţe organizarea lor în toamna acelui an, considerînd că deţin controlul situaţiei prin mecanismele statului şi chiar pe cel al electoratului datorită monopolului ce-l păstrau asupra televiziunii, care mai era numită „liberă” doar în glumă, cu cuvenitele ghilimele ironice. De la întoarcerea din exilul intern din Delta Dunării, unde fusese trimis în august 1987, după publicarea în mediile de informare occidentale a unei analize a situaţiei din România comunismului tîrziu, profesorul Culianu devenise unul din liderii opoziţiei intelectuale, poate cel mai important. Nu i-au trebuit mai mult de două luni, timp în care a ocupat postul de ministru al educaţiei în guvernul provizoriu, pentru a se lămuri în ceea ce priveşte intenţiile reale ale noilor guvernanţi. Aproape niciuna din măsurile de reformă  nu trecuse de opoziţia colegilor de guvernare, asistase neputincios la prima amînare a alegerilor, aşa că din februarie 1990 revenise la catedra recent înfiinţatei catedre de orientalistică şi la activitatea de organizare a opoziţiei intelectuale. Îşi dăduse seama că era folosit ca paravan de noii guvernanţi, ca şi ceilalţi foşti dizidenţi, opozanţi sau non-conformişti cooptaţi de aceştia în structurile puterii provizorii.

Nu se schimbaseră prea multe în  România, dar măcar existau libertatea de opinie şi de asociere, iar un nou exil în deltă părea improbabil. Noii guvernanţi, neocomuniştii, după cum fuseseră botezaţi de presa liberă şi de mediile intelectuale, se străduiau să păstreze aparenţele de democraţie, dacă nu din convingere, măcar  din motive de imagine externă. În ce priveşte imaginea, păreau mult mai grijulii decît Ceauşescu şi acoliţii acestuia. Şi, totuşi, de cîteva luni, primea scrisori şi telefoane de ameninţare, anonime, dar dintr-o direcţie care nu era greu de ghicit, iar cu mai puţin de o săptămînă în urmă, editorul ediţiei integrale Eminescu fusese bătut sălbatec în plin centru al Bucureştilor de „agresori necunoscuţi”, după cum suna raportul poliţiei, care-şi lua totodată angajamentul să-i descopere. Dar care, desigur, nu avea să-i găsescă, cum nu găsise pe niciunul din cei ce agresaseră nu doar în capitală, ci şi alte oraşe din ţară o mulţime de alte personalităţi cu opinii critice asupra guvernării provizorii. De altfel, nici despre asasinii unui cunoscut jurnalist opozant nu se aflase nimic la aproape jumătate de an de la crimă. Acesta fusese călcat de un tren, dar după ce primise în prealabil mai multe lovituri de bîtă, ce nu putuseră fie ascunse legiştilor de ravagiile provocate de  întîlnirea cu monstrul  feroviar.

Profesorul Culianu îşi făcu o cafea tare şi amară, se aşeză în faţa computerului şi-şi aprinse pipa. Împlinise de curînd patruzeci de ani, dar îşi păstrase o alură foarte tînără. Nici măcar acum, obosit cum era, şi destul de îngrijorat de situaţia tensionată din Bucureşti, nu-şi arăta vîrsta. Părul, puţin zburlit, ochii uşor zăpăciţi pentru că nu-şi pusese încă ochelarii, îl făceau să arate chiar mult mai tînăr decît părea de obicei. Cînd trecuse prin faţa oglinzii din holul apartamentului spre mica bucătărie în care-şi făcuse cafeaua, se întrebase în fugă dacă n-ar fi fost nimerit să-şi lase mustaţă pentru a căpăta o înfăţişare ceva mai matură, dar respinsese la fel de rapid gîndul precum venise. Bău iar din ceaşcă, pufăi din pipă şi simţi că se trezeşte. Gîndurile continuau să vagabondeze în toate direcţiile, cum i se întîmpla cîteodată dimineaţa. De la întoarcerea din exilul intern, nu mai făcea nici exerciţii de concentrare, nici de odihnă rapidă, iar de meditaţie nici nu mai putea fi vorba. Nu mai ştia nici măcar unde este mandala sa favorită, pe care o folosise aproape douăzeci de ani. Îşi amintea şi acum momentul în care o primise de la un prieten arhitect, ce o pictase pe o bucată de piele de viţel pe care o montase pe  un cadru din lemn. Se plînsese că trebuia să-şi confecţioneze periodic noi exemplare, pentru că nu se găsea decît carton de calitate foarte proastă, iar colegul i-o dăruise pe aceasta cu prilejul ultimei aniversări a zilei de naştere sărbătorită în calitate de student. Cîtă vreme trecuse, cîte nu se întîmplaseă între timp ! Acum, trăia totul cu un sentiment acut al urgenţei şi, în acelaşi timp, voia să se bucure de curgerea naturală a timpului, de momentele de reverie, nu doar  de cele de explozie. Totul e urgent, dar trebuie să laşi fiecare secundă să-şi trăiască şansa, obişnuia să spună celor ce sesizaseră micile, aproape imperceptibilele schimbări comportamentale. Simţea obscur o primejdie, avea senzaţia că timpul nu mai are răbdare, ştia că mai are o mulţime de lucruri de făcut, dar în momentele de reverie, de vagabondaj al gîndirii, de rememorare a trecutului, avea o senzaţie stranie a dilatării acestui timp. Se întrebă dacă nu e în preajma unei depresii, dacă nu e un mod paradoxal de a trăi starea de îndrăgostire ce-l prinsese din nou în capcană, după ce se crezuse izbăvit de asemenea trăiri paroxistice încă din 1987, cînd  S. nu-l însoţise în surghiunul dunărean. Pe neobservate, gîndurile îi fugiră spre trecut, un trecut ascuns undeva în spatele a aproape două decenii de viaţă, un trecut în care chiar era, nu doar părea foarte tînăr, şi în care i se schimbase, probabil, destinul…

…terminase facultatea şi, aproape în acelaşi timp cu repartiţia într-un sat din mijlocul Bărăganului, primise o bursă de studii post-universitare în Italia. Se bucurase ca un copil, ceea ce, la nici 23 de ani, aproape că era, în ciuda culturii enorme pe care o asimilase şi a unei inteligenţe explozive. Dar putea să se bucure încă, să trăiască bucuria cu disponibilitatea nesfîrşită pe care probabil numai copiii sau geniile o posedă. Constatase aproape fericit şi foarte surprins, în acelaşi timp, că păreau să-l aprecieze mai mult străinii decît conaţionalii săi. Altfel, l-ar fi oprit la Universitate sau cel puţin în cercetare, doar fusese şef de promoţie, începuse să publice în revistele de cultură sau academice, iar teza de licenţă căpătase consistenţa uneia de doctorat. Despre Bruno, desigur, pe care-l simţise „al său” încă de la începutul liceului, cînd îl descoperise printre miile de volume ale bibliotecii familiei sale de vechi cărturari. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. În ciuda recomandărilor entuziaste ale profesorilor săi, nu primise paşaportul necesar plecării în Italia. Nu avea dosar bun. Originea nu era foarte sănătoasă şi, pe deasupra, în perioada studenţiei se adunaseră tot felul de note informative despre preocupările sale socotite subversive, excentrice sau doar non-conformiste. În toamnă, plecase în schimb în satul din Bărăgan, cu gîndul că va sta acolo pe durata stagiului, „poate nici atît”, după cum l-au asigurat aceiaşi profesori, pentru că primise o recomandare pentru învăţămîntul universitar şi, spuneau ei, va putea fi creat un post nou pentru un absolvent atît de strălucit. A rămas acolo însă aproape şapte ani, cu drumurile lunare la Bucureşti pentru împrospătarea rezervei de cărţi, cu vacanţele „de lucru” la Bucureşti sau Iaşi, şi cu cele propriu-zise la 2 mai şi la mănăstirile din apropierea oraşului său natal, din judeţul învecinat de munte. De-abia după şapte ani, a sosit din nou în Bucureşti, pe un post de cercetător în literatura comparată la un institut al Academiei. Nu regreta, totuşi, stagiul rural prelungit, pentru că reuşise să acopere mai multe zone culturale ce-i treziseră interesul, precum gnosticismul şi alte dualisme sau magia, inventase un nou tip de interpretare literară pe care-l numise mitanaliză şi care părea să funcţioneze, terminase patru cărţi, pe care avea să le publice dificil după sosirea în Bucureşti, şi chiar să schiţeze în linii mari lucrarea fundamentală despre Renaştere, ce avea să devină teză de doctorat cu un an înainte de a fi nevoit să ia drumul exilului intern, dar pe care nu va reuşi s-o publice decît după Revoluţie. Ciudat destin ! O carte gîndită la mijlocul anilor şaptezeci, scrisă în anii optzeci şi care, odată tipărită în 1990, se bucura deja de trei ediţii în străinătate, editura fiind în discuţii cu alte cîteva case de editură prestigioase. După Italia, Franţa şi Germania, ar fi putut urma Statele Unite, poate Japonia, fără a mai pune la socoteală tinerele democraţii din vecini, în care cunoştinţe de pe vremea dizidenţei, unele pur epistolare, altele apărute prin misterul radiourilor şi publicaţiilor occidentale, deţineau poziţii de putere intelectuală şi/sau politică şi înţelegeau să uzeze de aceste poziţii şi pentru o anumită „cunoaştere reciprocă”, inclusiv prin parteneriate culturale, tendinţă de altfel încurajată de puterile vestice, dar şi de puternicele fundaţii culturale înfiinţate în ţările Estului Sălbatec de aproape neverosimilul capitalist-filantrop Soros. Cu o zi înainte, tocmai primise scrisoarea unei edituri poloneze importante, moştenitoarea paradoxală  a editurii partidului comunist – în ce priveşte logistica –, dar şi a mişcării samizdat – în privinţa personalului –,  pentru o ediţie în polonă a cărţii despre Renaştere, dar şi pentru o selecţie din analizele politice de dinainte şi de după Revoluţie. Cele din urmă erau chiar mai numeroase, de peste un an şi jumătate îşi scria cu regularitate articolele de la rubrica Scoptofilia în revista grupului…

  …succesul se lăsase destul de mult aşteptat, după o muncă sisifică mai degrabă clandestină, după ani de izolare şi privaţiuni incredibile, dar sosise năvalnic, ceea ce-l făcu să gîndească, poate oarecum difuz, în acea stare de semi-reverie în care se afla de cînd se trezise, că făcuse bine că nu a cedat, că nu comisese păcatul împotriva spiritului. Probabil, n-ar fi reuşit să-l comită nici dacă ar fi încercat. Dar dacă tentaţiile ar fi fost mai puternice ? Nu reuşea să-şi dea un răspuns care să-l satisfacă întrutotul. Toate aceste lucruri îi treceau prin minte oarecum  disparate, întretăiate, trăia o stare foarte plăcută, pe jumătate melancolică, doar era vorba de viaţa lui trecută, despre viaţa lui, pe jumătate jubilativă, plină de încredere, infuzată de un incredibil optimism. De ceva nu se vindecase în aceşti ultimi vreo douăzeci de ani, de capacitatea uriaşă de a se bucura, de a construi proiecte, chiar de a le duce la bun sfîrşit, ceea ce nu prea era în spiritul locului. Şi, totuşi, simţea şi o uşoară, difuză, o foarte discretă nelinişte, căreia nu-i putea preciza originea. Ar mai fi rămas în această stare, ar fi vrut să mai disece problema ce-l frămînta dar, la prînz, avea cîteva întîlniri la Universitate. Se gîndi să telefoneze pentru a le amîna – era  plăcută, totuşi această stare, acest interludiu retrospectiv, această scurtă, foarte scurtă vacanţă într-o viaţă atît de precis circumscrisă obligaţiilor, punctualităţii ce părea celorlalţi o ciudăţenie simpatică, întîlnirilor de lucru ş.a.m.d. Dar ştia că nu poate face acest lucru, nu era stilul său. În timp ce încă ezita, îi trecu prin minte un gînd legat de cartea despre dualismele balcanice şi-l notă pe una din fişele sale galbene. În sfîrşit se hotărî, oftă în vreme ce se ridica de pe scaun.  Cu regret, dar foarte decis în mişcări, profesorul Culianu, îşi şterse ochelarii, îşi scutură pipa, înghiţi ultima gură de cafea, îşi puse celebra geantă de piele maro pe umăr, agăţă de geantă o geacă uşoară de vînt, ieşi pe uşa pe care o încuie cu grijă şi se îndreptă spre Universitate. Durerea  de cap dispăruse cu totul, ca şi ameţeala de la primele ore ale dimineţii. Se simţea uşor şi păşea rapid printre trecători. Cu mai puţin de o sută de metri înainte de Universitate, într-o banală maşină naţională de culoare gri, doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, dar încă atletici, îşi sincronizau ceasurile de mînă. Profesorul Culianu a trecut fără să le dea atenţie. Probabil, nici nu i-a observat. Unul din cei doi a coborît din maşină şi a plecat agale spre Universitate, cu jumătate de obraz acoperită de o şapcă de baseball[2] . Culianu a urcat în viteză scările, a schimbat un salut cu portarul şi s-a îndreptat spre biroul său. Era 21 mai 1991, spre prînz. La Bucureşti. Undeva, în Europa, în „cealaltă Europă”.

2. Intrarea în Bibliotecă sau ziua în care au venit cărţile

Néné era la vîrsta descoperirilor. Pînă în acea dimineaţă foarte călduroasă de mai, descoperise deja o mulţime de lucruri, o mulţime de ascunzişuri secrete în vechea şi primitoarea casă, altele în curte şi pe străzile învecinate. Într-o zi se ascunsese în dulapul imens, lucios şi închis la culoare şi măicuţa trebuise să-l strige aproape o oră pînă cînd a ieşit de acolo. În altă zi, descoperise cămara din stînga intrării spre pivniţă şi se minunase de mulţime borcanelor cu dulceaţă, zacuscă, şerbeturi şi toate celelalte bunătăţi. Văzuse de mai multe ori cum le pregătesc femeile casei[3], dar nu reuşise pînă atunci să afle unde dispăreau pentru a apărea pe rînd, cu diferite ocazii. Credea că e o descoperire importantă, că-i va fi de folos cîndva. Deocamdată, luase un borcan cu şerbet pe care-l ascunsese în spatele uriaşului fotoliu din bibliotecă. Chiar ieri, încercase să se urce în nucul uriaş din curte, dar vecinul alertase pe măicuţă, aşa că a trebuit să renunţe. A ieşit în schimb pe poartă, a coborît pe alee, a intrat pe Strada Rece, care i s-a părut foarte călduroasă la ora prînzului şi a ajuns pe un fel de maidan înconjurat de copaci de toate felurile. A întîrziat destul de mult şi măicuţa i-a amintit să nu are voie să iasă singur din curte. Mai ieşise odată, ajunsese pe Sărărie şi-l căutaseră toate, plus cîţiva vecini. Cînd l-au găsit se simţise un pic erou şi se întreba cum de nu-şi dăduse seama înainte ce curajos fusese.

După ce încercă din nou să se urce în nuc, profitînd de absenţa din curte a vecinilor şi de plecarea la cumpărături a măicuţei, şi nu reuşi, se învîrti puţin prin ceardac şi apoi i se făcu poftă de şerbet. Intră în bibliotecă, luă linguriţa pe care şi-o pusese mai de mult pe un raft, se duse şi-şi luă un pahar cu apă rece, se aplecă în spatele fotoliului şi, din neatenţie, lovi cu cotul o carte care căzu pe podea. Lăsă borcanul şi linguriţa din mînă şi luă cartea. Era mare şi grea, legată într-o piele ce i se părea moale la pipăit. O mirosi, un miros greu, un amestec de praf, de hîrtie veche, de piele. Nu mirosea cum miroseau cărţile pe care le adusese Tess de la şcoală în toamnă, nici cum miroseau cele pe care le citeau cu creionul în mînă mama şi mătuşa sa. Nu, nu, mirosea cu totul altfel, parcă mai plăcut, era un miros mai dens, mai greu. O deschise şi văzu nişte desene în culori ce i se păreau în acelaşi timp frumoase şi nefireşti, nenaturale. O lăsă pe covor şi se uită la rafturile bibliotecii. O mulţime de astfel de cărţi. Nu ştia încă să numere, dar auzise prin casă despre sute, despre mii. Auzise şi cuvîntul pol şi înţelesese că e vorba de bani, de numărul lor. Se uită din nou la bibliotecă şi încerca să se hotărască dacă sînt sute de cărţi sau mii. Era greu, îşi spuse că sînt şi sute şi mii, că erau multe, că nimeni n-ar putea să le numere, nici măicuţa, nici Tess, nici chiar mama sa, care ştia să numere cel mai bine, credea el. Scoase altă carte şi se aşeză comod pe covor. Era la fel de mare şi la fel de grea, dar nu era legată în piele, ci într-un carton gros şi verde. Era plină de hărţi la fel de ciudat colorate. Îşi dădu seama că îi plac cărţile, îi plăcea să le pipăie, să le miroase, să le răsfoiască, să se uite la poze. Nu erau însă toate ilustrate, cele multe aveau numai litere. Ştia ce sînt literele pentru că îi spusese Tess, care învăţase deja să le folosească. I-a citit odată dintr-o carte o poveste, însă citea mai greu decît mătuşa. Dar nici Tess nu atinsese încă volumele de aici, din bibliotecă. Ea avea cărţile sale, noi, care miroseau altfel, care aveau altfel de poze, pe care le ţinea în camera ei. Avea şi altfel de cărţi pe care le scria ea şi care se numeau caiete. Era bine să ai cărţi prin urmare, cărţile sînt bune. El nu  avea deocamdată cărţile  lui şi se gîndi că le va lua pe cele din bibliotecă. Pînă acum, biblioteca era un loc foarte bun pentru ascuns diferitele comori, dar acum aflase că biblioteca este ea însăşi o comoară, în biblioteca erau cărţi, o mulţime de cărţi.[4] Şi, acum, toate erau ale lui. Nu ştia nimeni, dar erau ale lui. Va veni în fiecare zi aici, să le privească, să le mîngîie, să le miroasă, să le răsfoiască. O să ţină minte care au ilustraţii şi care nu, care sînt legate în piele, care în carton  şi care au coperţi subţiri. Néné văzuse pînă acum biblioteca, dar acum ştia să privească cărţile. Ştia că ele pot fi aranjate în diferite feluri, descoperise că poate face ordine, că le poate clasifica, după mărime, după materialul din coperţi, după culoarea coperţilor, după o mulţime de alte criterii.[5] Trăia o bucurie stranie, nu neapărat explicată sau explicabilă, dar deosebit de intensă. Aveau să treacă destui ani pînă cînd avea să descopere şi alte criterii de clasificare: după formatul cărţilor, în ordinea alfabetică a autorilor sau a temelor ş.a.m.d., dar pînă la urmă, toate acestea aveau să-l nemulţumească, chiar să-l dezamăgească, deocamdată însă era foarte mulţumit de criteriile pe care singur le descoperise, fără să ştie că se întîlnise în gînduri cu Borges şi cu bătrînii chinezi pe care acesta îi citise, îi comentase şi, adesea, îi răstălmăcise.[6] Borges aminteşte, de altfel, în textul citat şi alte minunate taxonomii ce încearcă să pună ordine în univers dar, în opinia sa, „pe cît se pare, nu există clasificare a universului care să nu fie arbitrară şi conjecturală”.[7] Universul „pe care alţii îl numesc Bibliotecă”, după cum tot Borges ne reaminteşte.[8] Dar toate aceste lucruri, Néné le va afla mai tîrziu, cu mult mai tîrziu, deocamdată era foarte mulţumit de „clasificarea chinezească” a bibliotecii sale, pe care încă n-o identificase cu Universul, şi căreia nici nu se gîndea că ar trebui să-i scrie numele cu majusculă, pentru că nu ştia încă nici să citească,  nici să scrie. Ştia doar cîteva lucruri, că biblioteca este un lucru bun, că este alcătuită dintr-un număr incalculabil de cărţi[9], şi că acestea pot fi grupate după o mulţime de criterii, pe care le poţi schimba şi după bunul plac. E adevărat că, atunci, credea în „obiectivitatea” clasificărilor sale, pentru că, în genere, toţi copiii au un acut sentiment al realului, chiar şi atunci cînd fantasmează. Poate, mai ales atunci. Prin urmare, întîmplarea era încă necesitatea, mult mai tîrziu aflînd să afle că, de fapt, mintea sa de copil avea dreptate şi că, prin urmare, întîmplarea nu este decît un nume utilizat arbitrar  pentru toate necesităţile cărora nu li s-a descifrat încă mecanismul. Vor mai trece ani pînă cînd va afla că nu toate clasificările universului sînt „arbitrare şi conjencturale”, după frumoasa şi, din punctul său de vedere, inexacta formulă borgesiană…

3. Ordinea lumii, ordinea minţii, ordinea cărţilor

În lumea din acest text[10], în ultimii ani ai deceniului al nouălea, Ioan Petru Culianu se afla trimis în exil intern în Delta Dunării. Luase cu el două cufere pline cu cărţi şi manuscrisele cîtorva cărţi la care mai lucra încă[11], între care una despre gnoză şi alta despre ceea ce el numea „călătoriile în lumea de dincolo”. Spre deosebire de situaţia de la Bucureşti, unde-şi rearanja mereu imensa bibliotecă după criterii care, spera, îi vor uşura depistarea diverselor volume la care era nevoit să apeleze, aici lucrurile erau simple – puţine fiind, le aşezase la întîmplare pe cele cîteva rafturi pe care şi le montase singur. Iar manuscrisele şedeau pe masa enormă, construită de un meşter din sat şi aşezată cumva „îngropat” în sistemul de rafturi. Totdeauna, de cînd se ştia, îi plăcuse acest mod de aranjare, în care masa de lucru e cuprinsă de jur împrejur aproape de cărţile cele mai iubite,  mai utile într-un moment sau altul sau, pur şi simplu, mai stimulative prin aspectul lor. Acasă, de altfel, cărţile cu care lucra invadau şi biroul masiv pe care şi-l transportase cu destule dificultăţi de la Iaşi şi de care îi părea rău că se despărţise, fie şi temporar, după cum îşi închipuia. Îi plăcea delta, dar nu se putea  imagina pentru totdeauna vieţuind în mijlocul întinderilor de stufăriş şi ape.

Acum, însă, şedea pe patul îngust şi tare şi privea către biblioteca improvizată – cîteva cărţi despre gnoză, cărţile sale deja tipărite, mai multe volume de epistemologie şi filosofia cunoaşterii, între care Lakatos şi ceilalţi „anarhişti”, dar şi clasicii Kuhn şi Popper,  altele de matematică, între care un volum de Rudy Rucker despre funcţionarea minţii şi nivelele realităţii matematice, de-abia apărută şi care-i sosise înainte de a pleca în surghiun de la un fost coleg ce reuşise să plece în străinătate. Luă cartea din raft şi începu s-o răsfoiască. Se întinse pe pat şi începu să citească. După cîteva pagini, se ridică, se duse la masa de lucru şi începu să-şi ia notiţe. Căută fişele din Wittgenstein şi parcurse însemnările despre jocurile minţii. Cînd a terminat de citit cartea, se făcuse deja dimineaţa. Ar fi trebuit să meargă la biroul administraţiei, dar rugă un pescar din vecini să se ducă şi să anunţe acolo că este bolnav, că are febră. Chiar avea, dar nu se simţea deloc bolnav, ci mai degrabă exaltat. Descoperise ceva, îşi dădea prea bine seama. Îşi dădea, de asemenea, seama că va trebui să-şi rescrie ambele manuscrise, poate chiar să-şi refacă unele din cărţile deja publicate. Totul era simplu, era genial de simplu şi se întreba cum de nu-şi dăduse nimeni seama, cel puţin din cîte ştia el. Dacă ar fi fost mai atent atunci cînd l-a citit şi recitit pe Wittgenstein, dacă ar fi fost mai atent în discuţiile  cu prietenul său informaticianul, care-i bricolase un computer primitiv, mai mult un fel de maşină de scris mai rapidă, ar fi descoperit totul mai devreme. Şi încă era fericit că citise cele două-trei cărţi de introducere în cibernetică şi teoria informaţiei, împrumutate de la acelaşi. Ei, da, lucrurile păreau simple şi clare, de o rigoare geometrică incredibilă. Credea că asta simţise Descartes cînd gîndise Discursul despre metodă. Era uluitoare starea aceasta în care simţea că descoperise ceva esenţial. Simplu şi esenţial. Clar şi esenţial. Mintea funcţiona ca un computer, viaţa însăşi era un proces computativ, produsele minţii se aranjau după ordinea ce stăpînea mintea ca atare, de fapt ele apăreau la lumină funcţie de un set simplu de reguli şi de un mecanism de generare, ceea ce numim realitate este un produs al acestor procese. Toate manifestările spiritului pot fi nu doar ordonate, ci şi prevăzute dacă ai o bună stăpînire a setului de reguli şi a mecanismelor de generare.[12] Ajunsese la ideea complexităţii infinite pe altă cale decît Joel de Rosnay, pe care-l citise cîndva, dar nu-l acceptase decît parţial.[13] Se întreba ce-i scăpase. Nu părea să-i fi scăpat nimic. Totul era în ordine – mintea, produsele minţii pe care le numim dimensiuni ale culturii. Ba chiar şi obiectele pe care le numim cărţi şi care depozitau produsele minţii noastre. Avea, prin urmare, în sfîrşit, şi un sistem fiabil pentru aranjarea bibliotecii şi a Bibliotecii „pe care alţii o numesc lume”.[14] Acum, ştia foarte bine ce mai are de scris, cum anume urmează să scrie, ştia cum arată nu doar arborele lumii, arborele spiritului, ci şi arborele propriei sale vieţi şi al propriei sale creaţii. Ştia, de asemenea, că Borges se înşelase cînd îşi imaginase Biblioteca/Universul[15] ca pe un sistem infinit de structuri hexagonale. În realitate Universul, fiecare univers, este un arbore infinit, iar totalitatea nesfîrşită a lumilor posibile alcătuieşte o pădure fără început şi fără de sfîrşit. Cine nu înţelege asta, acela nu reuşeşte să vadă nu doar pădurea din cauza copacilor, dar nu este în stare să perceapă fie şi un singur copac în splendidă şi tristă izolare, rătăcit la marginea unui deşert fără capăt, a unui pustiu tăcut şi rece.

Epilog în lumea aceasta

În lumea aceasta, care în opinia lui Leibniz ar fi cea mai bună din toate lumile posibile, în textul acesta, pe această creangă de arbore, povestea s-a încheiat. În unele lumi, poate nu a început încă, în altele, ea continuă netulburată. Dacă Leibniz nu se înşela, cei plecaţi din această lume păstrează nostalgia ei, oricît de fascinante ar fi toate celelalte lumi în care continuă să existe. Mi-l pot imagina, prin urmare, pe Ioan Petru Culianu privind către noi şi zîmbind îngăduitor la tentativa mea de a-i spune povestea de aici, din această lume, în spiritul ultimei sale gîndiri de aici, din această lume. Sper că, în alte lumi, se vor găsi povestaşi mai puternici decît mine, mai înzestraţi  decît sînt eu înzestrat cu modestele mele puteri. În lumea aceasta, cu siguranţă sînt, după cît pot să-mi dau seama doar consultînd proiectul volumului/arborelui/crengii din care ar urma să facă parte textul acum, chiar acum încheiat Q.e.d.

[1] Această poveste este redactată în funcţie de o perspectivă ipotetică – „ce-ar fi fost dacă…” – şi, desigur, ar putea fi considerată ilegitimă, dat fiind că nu putem rescrie orwellian trecutul, aşa cum, după spusa Stagiritului, nu putem emite judecăţi despre viitor. Îmi asum, totuşi, riscurile mai ales din două motive. Mai întîi, pentru că ipoteza nu este cu totul absurdă. Faptul că Ioan Petru Culianu a primit, totuşi, viza pentru Italia în 1972 ţine fie de întîmplare, care nu trebuie exclusă cu totul, pentru că nici comuniştii nu reuşeau să „planifice” chiar totul, fie de un calcul cinic al vechiului regim, „dacă pleacă, poate nu se mai întoarce”. În al doilea rînd, am credinţa că o personalitate foarte puternică evoluează aproape în acelaşi fel indiferent de contextul biografic extern. Mai ales atunci cînd respectiva personalitate se conturează foarte devreme – şi acesta este cazul lui Ioan Petru Culianu, după cum mi-am putut da seama în singura mea întîlnire mai lungă pe care am avut-o cu el în vara anului 1972, dar mai ales cum am putut să-i reconstitui „figura” graţie celor care l-au cunoscut mult mai bine, membri ai familiei, persoane care l-au cunoscut la Iaşi sau în vremea studenţiei bucureştene. De aceea cred că această „ficţiune biografică” – gen care nu i-ar fi displăcut lui Culianu – are un anume grad de verosimilitate. Ea nu este, desigur, „reală”, dar cred că este plauzibilă. Datele fundamentale ale persoanei rămîn aceleaşi, doar contextul este schimbat. Pe de altă parte, Culianu însuşi era preocupat de „lumile multidimensionale”, de cele posibile. În astfel de universuri, biografiile se multiplică la infinit. De altfel, desfid orice autor care susţine că biografia pe care o redactează este „exactă”.

[2] Într-o altă lume, profesorul nu întîlneşte în drumul său spre Universitate maşina banalizată cu cei doi bărbaţi la bord. În acea lume, din fericire, nu este proiectată editarea volumului pentru care scriu acest text, pe care îl scriu cu o fervoare amestecată cu neînduplecată melancolie. Există o infinitate de lumi în care Ioan Petru Culianu există la rîndu-i, între altele, o mulţime de lumi ale Universităţii celeilalte, din Chicago. Într-una din ele, în luna mai a anului 1991, profesorul se deplasase la Paris, pentru un ciclu de conferinţe. Într-alta, era deja la Bucureşti pentru înfiinţarea Institutului de studii religioase. Ş.a.m.d. Şi mai există fabuloasa, mistuitoarea „lume de smarald”.

[3] Despre rolul “eternului feminin” în diferitele sale ipostaze am încercat să dau seama într-o discuţie publică editată în volumul Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale de Nicu Gavriluţă, ed.Polirom, 2000, pp.165-188.

[4] Tîrziu, foarte tîrziu, după decenii, cînd am cunoscut prima bibliotecă descoperită de Ioan Petru Culianu, se mai aflau în ea tratate, enciclopedii, dicţionare de chimie, medicină, istorie, matematică şi astronomie, ediţii din clasici francezi şi germani, cărţi rare din diferite domenii, biografii ale personalităţilor celebre, monografii din diferite domenii, cîteva colecţii de publicaţii culturale şi ştiinţifice. Desigur, între timp se îmbogăţise, inclusiv prin grija sa şi a surorii sale, şi se diseminase în mai multe încăperi. Dar am reuşit să reconstitui mental destul de uşor topografia din momentul descoperirii.

[5] Copilul Néné descoperise spontan genul de „clasificări chinezeşti” care-l pasionau, la un moment dat, atît de mult pe Borges. Nu e inutil de amintit că întreaga construcţie din Les Mots et les Choses de Michel Foucault pleacă de la textul  lui Borges Limba analitică a lui John Wilkins, în care argentinianul brodează pe marginea fabuloasei taxonomii zoologice dintr-o „enciclopedie chinezească”, minunat intitulată Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare. Altceva mi se pare mai important însă – şi anume faptul că, la peste un deceniu de la propria sa „clasificare chinezească”, primele proze ale lui Ioan Petru Culianu erau „borgesiene” cu mult înainte de a-l fi citit pe Borges. Există, prin urmare, o dimensiune „borgesiană” a spiritului, ce se manifestă din copilărie, pe care unii  o pierd, iar alţii, precum Borges însuşi sau Ioan Petru Culianu, reuşesc s-o păstreze şi la maturitate, reuşind chiar s-o facă extrem de productivă în mai multe direcţii. În cazul ultim, pe lîngă opera academică, amintesc frumoasele proze din Hesperus  şi Pergamentul diafan, fără a uita articolele din Păcatul împotriva spiritului.

[6] Deosebit de Culianu, care a descoperit cărţile în pura lor materialitate, personajul lui Sartre din Greaţa, pentru care cărţile au fost o descoperire tîrzie şi care s-a decis să se instruiască în „ordine alfabetică”, a fost privat de plăcerea contactului fizic cu cartea dinaintea învăţării alfabetului.V.Liviu Antonesei, Despre absolutul lecturii, în Semnele timpului, Junimea, 1988, pp.187-220. Pe de altă parte, Borges, după cum citim în eseurile şi prozele sale, dar şi după cum mărturiseşte Maria Kozama, a păstrat pînă la sfîrşit plăcerea contactului fizic cu obiectul-carte, bucuria ediţiilor rare şi bibliofile.

[7] J.L. Borges, Limba analitică a lui John Wilkins, în Cartea de nisip, Ed.Univers, 1983, p.134.

[8] J.L. Borges, Biblioteca Babel, în Opere 1, Ed. Univers, 1999, p.304.

[9]  Nu „infinit” deocamdată, pentru că infinitul este o noţiune care se deprinde cu mult mai tîrziu, dar de care spirite precum cele ale lui Borges sau Culianu nu se mai pot elibera vreodată.

[10] Dar, probabil, şi în altele, de pildă în cea în care, în drumul său spre Universitate, nu ar fi întîlnit banala maşină naţională cu doi bărbaţi în floarea vîrstei la bord.

[11] În lumile în care Culianu locuia/ locuieşte la Chicago, aceste cărţi se numesc Gnozele dualiste ale Occidentului, Călătorii în lumea de dincolo şi Arborele Gnozei şi au apărut în numeroase ediţii în mai multe limbi. În lumea aceasta, adesea tradiţia numeşte unele din celelalte lumi „lumea de dincolo”, cu o metaforă accesibilă spiritelor comune, care şochează mai puţin decît ideea multitudinii lumilor.

[12] Pe lîngă volumele lui Ioan Petru Culianu amintite în nota precedentă, a se vedea şi H.-R. Patapievici, Ioan Petru Culianu: o mathesis universalis, postfaţă la Gnozele dualiste ale Occidentului, Ed. Nemira, colecţia Opere complete, vol. 4, 1995, pp.345-378,

[13] Joel de Rosnay, Le Macroscope, Paris, 1974.

[14] Acum ştia formula lui Borges şi la fel de bine ştia că o inversase. De altfel, luase cu el cele patru volume de Borges pe care le avea. Unul în spaniolă, altul în franceză şi cele două selecţii apărute pînă  atunci în româneşte.

[15] „Universul (pe care alţii îl numesc bibliotecă) se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie la mijloc, înconjurate de prispe joase. De la fiecare hexagon se văd etajele inferioare şi superioare: la nesfîrşit”, aşa îşi începea Borges Biblioteca Babel (ed.cit. p.304).

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…