1.Eu sunt Ave!
Și am șapte săptămîni. M-am născut dintr-un sîmbure de avocado pus în pămînt și stropit cu apă. Prin urmare, strămoșii mei sînt greci, dar eu sînt născut aici. Știu toate astea de la omul care stă de vorbă cu mine. Mai vorbesc cu copacul din spatele meu, cînd e deschis geamul, și cu două flori de lîngă mine.
2.De la prieteni… Dorina Șișu…
Dorina Șișu, cealaltă jumătate a nucleului Grupului de la Dublin, e prozatoare. I-am citit proză pe portalul Itaca, în antologia prozei din diaspora din 2020, dar am citit și o carte „pe hîrtie”, care reunea un lung schimb de mesaje între ea și un scriitor la care țin foarte mult, Doru Ștefan Dăncuș, de cîțiva ani exilat la Londra. O carte extrem de interesantă, un fel de roman-eseu cu doi autori, în care tensiunea ideilor și plasticitatea imaginilor și limbajelor făceau casă foarte bună. Tocmai mi-a sosit o excelentă carte de povestiri, Geijania zilei (Itaca Publishing House, Dublin, 2022). De unde știu asta? Am citit deja în format electronic proza de mai jos, m-am mai descurcat cu cîteva mai scurte, iar acum aștept cu nerăbdare să-mi fie citit volumul de la un capăt la celălalt.
Grijania
Trec cu privirea peste amintiri și nu le văd. Aș putea picta fericirea lacrimile mamei, am luat negrul din noaptea emoțiilor repetate și a lămpii cu gaz care-mi lumina camera.
Insist în căutarea amintirilor. Din perioada copilăriei văd lacrimile mamei și-i aud plânsul sfâșietor, posedat de neputință și dor. Singurătatea e o mare tristețe. Țipătul, în fața icoanei, reprezintă neputința de a merge mai departe. Mama avea un dispreț față de moartea tatălui meu.
Am fost săracă. Amplificată, această sărăcie, mă ridica dintr-o durere, într-o durere parcă și mai grea, parcă și mai supremă.
Aveam șase ani când, într-o noapte, cineva ne spărgea geamurile. Mama a sărit țipând din pat. Țipa și implora să ne lase în pace. Mă țineam după ea. Eram speriată. Numai pentru că mama plângea, eu tăceam obosită. Eram bolnavă de frică. Îmi simțeam sângele și inima în urechi. Îmi venea să fac pipi pe mine de frică. Până la ziuă știu că am rămas în brațele mamei. Dimineața s-a dus la icoană și l-a judecat pe tata pentru că a murit. Am rămas în pragul ușii. Am privit-o cum plânge cu o durere identică cu a ei.
De ce vreau să ajung să înțeleg acele stări, acum?
Caut să înțeleg tristețea. Nu mă pierd în gândurile copilăriei, ci copilăria se pierde în mine ca o boală.
Priveam la televizor, fără să-mi placă meciul de fotbal. O făceam doar ca să par indiferentă persoanelor din jurul meu. O auzeam pe mama spunându-i unei femei:
─ Trebuie să întreb fata dacă vrea să mă mărit. Am mai întrebat-o, și nu e de acord.
Atât i-a trebuit femeii, a venit lângă mine și m-a întrebat aproape urlând:
─ De ce nu vrei să se mărite mă-ta? Vrei să stea singură toată viața și să se chinuiască cu voi? Nu vrei să ai și tu un tată? Ia nu mai fă tu nazuri, mucoasă mică! Da’ cine te crezi?
Apoi, tot așa de grav, se adresa mamei:
─ Pune, femeie, mâna pe ea! Dă-i două palme. Ia uite frate, da’ ce, tu te iei după un copchil? Arde-i două și hai că te așteaptă omul ăla de o oră.
Săraca mama, ce privire tristă avea! Ce frumos era meciul de fotbal în comparație cu discuția din casă. Mama a venit lângă mine și m-a rugat să mergem. Avea o privire pierdută, blândă și tristă, îmi cerea parcă ajutorul, acordul, mie, un copil. A mai avut cereri în căsătorie, dar din cauza mea nu a făcut niciun pas. Îi spuneam: „nu-mi place de omul ăsta”. Alteori îi spuneam: „e urât” ori „e popă, nu-mi place”, „are prea mulți copii”. Săraca mama! Acum era altfel. I se citea pe chip greul, era și ea obosită. Spera într-o schimbare, îi era greu, tot mai greu. Poate își dorea să scape de muncă și sărăcie. Muncea mult pentru surorile mele. În fiecare lună, le trimitea la București alocația mea plus pachete cu mâncare. Strângea bani pentru ca ele să-și plătească taxa la cămin. Mi-a fost milă de mama și în seara aia am spus: „da”. Ne-am îmbrăcat bine. Afară ploua. Am plecat două străzi pentru a ajunge la omul care își spunea tată de câte ori mă vedea. Nu-l suportam. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, avea un mers ușor și săltăreț. Își mișca mâinile pe lângă corp într-o manieră mecanică. Zâmbea prea mult. Doamne, cât de mult am urât momentul primului meu pas făcut în casa lui! În sufragerie se afla o masă plină cu mâncare. Deși îmi era foame, nu am mâncat. Am înghițit în sec, mai ales când vedeam prăjiturile. Nu-mi simțeam sufletul de tristețe. Îmi venea să plâng. Am încercat să-mi înec plânsul înghițind des. A sosit un moment în care toată strădania mea de a accepta voința mamei s-a spart în strădania de a nu plânge. M-am năpustit asupra tuturor cu un țipăt, am urlat cu fața plină de lacrimi:
─ Vreau acasă, mamă, vreau acasă!
Omul ăla a spus să ne culcăm. Nu mi-a plăcut. Îi aud vocea mereu, mereu.
─ Trebuie să ne culcăm, zicea el.
Săraca mama! Ne-am îmbrăcat și am plecat spre casa noastră, prin aceeași ploaie rece prin care venisem. Țin minte că, în urma noastră, până să ieșim din casa tatălui vitreg, l-am auzit cum mă înjura:
─ Grijania mă-tii de copil… Morții și anafura mă-tii!
Erau multe cuvinte pe care nu le înțelegeam. Vocea era dură, parcă mă lovea. Clipeam des, nu de ploaie, ci pentru că îmi era frică să nu mă lovească. Eu și mama ne-am continuat mersul încet, prin ploaie, până la căsuța noastră. Nu mi-a reproșat nimic, niciodată.
De-atunci am frică față de oameni.
Grijania. Grijania. Grijania.
Omul seamănă cu o scară. Treaptă cu treaptă ajungi să-l înțelegi, să-l accepți, să-l asculți și, în momentul când ajungi în dreptul ușii lui, trebuie să intri. Ușa după tine se închide definitiv și scara dispare. Abia atunci vei fi pe cont propriu. Un cont pe care îl plătești cu viața.
3.Elitele noastre cele de toate zilele
Doamna Nona Rapotan mi-a trimis un mic ghid de interviu pentru o lucrare despre elitele culturale românești postdecembriste. Am răspuns. Citind apoi ce răspunsesem, m-am gîndit că chestiunile pot fi de interes mai general și am decis să le public. Ultima oară cînd am făcut așa ceva, m-am trezit hărțuit prin tribunale, într-un proces care încă durează, deși am obținut trei victorii… Asta e.
Liviu Antonesei – Elitele noastre cele de toate zilele/ Mic interviu
La ora actuală sunteți membru al unei organizații sau instituții culturale?
În momentul actual, sînt membru al PEN România, din păcate nu foarte activ, și al Fundației Culturale Naționale Timpul, la care sînt mai harnic.
În prezent dețineți o funcție de conducere într-o organizație/instituție cu profil cultural (de ex, membru în CA, director de revistă, șef de departament etc.)?
Acum sînt președinte al Fundației Timpul. În trecut, am fost director de reviste, de edituri, de ziare și al unei televiziuni locale.
Câți ani vechime aveți ca membru al organizației/instituției culturale în care activați în prezent?
Fundația a fost creată în 2000, deci sînt deja 22 de ani vechime.
Cum ați ajuns să faceți parte din organizația/instituția culturală menționată mai sus? Ați fost recomandat de cineva? V-ați depus candidatura? Alte cazuri?
Am avut inițiativa înființării Fundației, pentru a sprijini apariția revistei „Timpul”, pe care o conduceam din 1993. Asta a permis și diversificarea activităților. Sînt excelent secondat de Gabriel Cucuteanu, director executiv, dar cu multe inițiative.
În ce fel ați contribuit la schimbarea politicii culturale a organizației/instituției din care faceți parte? Dați un exemplu, descrieți pe larg o experiență care vin se pare a fi decisivă în acest sens.
Nu a fost nevoie de o schimbare, o creasem, dar au fost necesare mereu ajustări. Pînă în 1999, revista „Timpul” a fost subvenționată integral de Elvilla International. Cînd asta nu a mai fost posibil, am diversificat sursele de finanțare. Am apelat simultan sau succesiv la sponsori privați, programe de finanțare ale Consiliului Local sau Județean, ale AFCN, abonamente de susținere etc. Cînd fostul editor n-a mai putut finanța revista, ne-a dăruit-o.
Sunteți membru de partid? Dacă da, de câți ani?
În momentul de față, nu sînt membru de partid. Am fost membru al conducerii locale și naționale PAC între 1993 și 1997, cînd PAC a fuzionat cu PNL. Atunci am demisionat simultan din conducerea locală și națională și din funcția de președinte al Consiliului Județean Iași. Nu aveam nimic special contra PNL, dat eu optasem pentru PAC.
Când v-ați hotărât să deveniți membru de partid? Există o legătură între cele două statute – cel de membru al organizației culturale și cea de membru de partid?
Nu m-am hotărît eu, eu am fost hotărît! Presiunile amicale ale lui Nicolae Manolescu și ale altor scriitori deja membri, cum ar fi Al. Paleologu, Doinaș, Stelian Tănase etc, m-au determinat să accept. Nu aveau pe cineva bun de lider și au crezut că aș fi bun. Se pare că am fost. Nu, nu există nici o legătură, nu am amestecat niciodată planurile.
S-a schimbat ceva în atitudinea celor din jur față de Dvs din momentul în care ați devenit persoană publică cu influență în domeniul cultural?
Nu am sesizat așa ceva, mai ales că am avut mereu o imagine bună. Poate pentru că am intrat în post-revoluție cu aura de fost disident anticomunist și scriitor persecutat, anchetat etc. Eu nu mă socotesc însă disident, nu eram membru de partid, ci un fel de refuznik, ceea ce probabil am rămas.
Vă considerați membru al elitei intelectuale românești?
Nici într-un caz! În opinia mea, elitele românești, toate, deci politice, economice, culturale, ba chiar și sportive, sînt niște elite de pradă. Pe deasupra, cele intelectuale sînt de fapt elite autoafirmate, auto-elite. În cazul lor, prada e destul de diversă, nu doar financiară, ci și alcătuită din onoruri și sinecure, posturi, decorații etc. Iar Bourdieu ne-a dezvăluit mecanismul prin care capitalul simbolic se convertește în capital financiar…
Există mai multe tipuri/grade de elite intelectuale?
În afara auto-elitelor, mai sînt persoane, chiar mici grupuri de intelectuali autonomi, pe care eu îi socotesc neprețuiți, pentru că nu s-a inventat prețul cu care să fie anexați. În ce mă privește, pe aici m-aș situa. Spun despre mine că sînt un singuratic cordial. Cordialitatea mea se îndreaptă către asemenea persoane și grupuri, cum ar fi Dorin Tudoran, Michael Shafir, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Petrescu, Vasile Gogea, Sorin Antohi, Vasile Ernu, cum erau regretații Luca Pițu și Radu Călin Cristea. În rest, ce să spun, de aproape patru ani sînt hărțuit prin tribunale filosoful neamului, pe motiv de pretins delict de opinie. Am cîștigat deja trei procese, vine al patrulea… Dacă îl cîștig, va merge probabil la vreo instanță mondială, apoi intraplanetară…
Ca parte a elitei, ce este mai important pentru individ: faima sau influența/puterea asupra celorlalți?
Nefiind parte a elitei, habar n-am, dar poate fi un amestec variabil din toate cele enumerate.
Cât de importantă este vizibilitatea în comunitate a unui membru al elitei intelectuale? (De exemplu, este important să se implice în activități de voluntariat?)
Da, este important, dar nu prea își pierd ei vremea cu asta. Din cînd în cînd, băieții (și fetele, desigur, nu vreau să discriminez) lansează cite un apel, protest, manifest etc, care au eficiență zero.
Care sunt elementele distinctive pentru un membru al elitei intelectuale? (Limbajul, ținuta, comportamentul pro sau antisocial etc.)
Păi, cînd mă uit cît au putut coborî nivelul limbajului public așa numiții „intelectuali ai lui Băsescu” se sparie gîndul. Cred că elementele distinctive sînt autoafirmarea și intersusținerea, un fel de comportament de haită…
Ierarhizați elementele identificate anterior.
Autoafirmarea și comportamentul de gașcă.
Un intelectual își poate pierde statutul de membru al elitei? Dacă da, puteți exemplifica?
Teoretic da, nu și practic, principiul fiind corb la corb nu-și scoate ochii. Este posibil să fie exclus cîte unul cînd încalcă legea clanului. Văd că a intrat într-un fel de con de umbră Andrei Cornea după ce a devenit liderul GDS în contra voinței filosofului național care a tras sforile. Constat că Cristian Preda încearcă să se desprindă de grupul „intelectualilor lui Băsescu”, după ce acesta a devenit oficial Petrov, dar fără o asumare a trecutului de pupin abject, nu doar al lui Petrov, ci și al Elenei sale, gestul nu face cît o ceapă degerată… Parcă și Baconsky încearcă așa ceva…
4.Bancul săptămânii…
Joe Biden intră într-o bancă pentru a încasa un cec. Când se apropie de casieră, spune: „Bună dimineața, doamnă, puteți, vă rog, să încasați acest cec pentru mine? Casiera: „Cu mare plăcere domnule. Îmi puteți arăta, vă rog, actul de identitate?” Biden: „Adevărul este că nu mi-am adus actul de identitate cu mine, deoarece nu credeam că este nevoie. Sunt Joe Biden, președintele Statelor Unite ale Americii ”. Casiera: „Da domnule, știu cine sunteți, dar cu toate reglementările și monitorizarea băncilor, din cauza impostorilor și falsificatorilor și cerințelor legislației bancare și multe altele, trebuie să văd actul de identitate.” Biden: „Întrebați pe oricine de aici de la bancă cine sunt și vă vor spune. Toată lumea știe cine sunt”. Casiera: „Îmi pare rău, domnule Biden, dar acestea sunt regulile băncii și trebuie să le respectăm.” Biden: „Doamne. Te îndemn, te rog, să încasezi acest cec.” Casiera: „Uite, domnule Biden, vă dau un exemplu de ceea ce putem face. Într-o zi, Tiger Woods a venit la bancă fără acte de identitate. Pentru a dovedi că era Tiger Woods, și-a scos crosa de golf și a dato lovitură frumoasă, peste birouri direct într-o ceașcă. Cu acea lovitură am știut că este Tiger Woods și i-am încasat cecul. Altă dată, Andre Agassi a intrat fără legitimație. Și-a scos racheta de tenis și a făcut o lovitură lobată; mingea de tenis a aterizat direct în ceașca mea de cafea. Cu acea lovitură i-am încasat cecul. Așadar, domnule Biden, ce puteți face pentru a dovedi că sunteți dumneavoastră și numai dumneavoastră?” Biden stă gândindu-se și gândindu-se, iar în cele din urmă spune: „Sincer să fiu, mintea mea este un mare gol, nu am absolut nici cea mai vagă idee ce să fac, nu am nici măcar un gând”. Casiera: „Doriți bancnote mari sau mici, domnule Biden?”
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
