- Davai ceas!
Primesc de la profesorul Septimiu Chelcea această informație care revoluționează ce știam noi despre pasiunea pentru ceasuri a ostașilor ruși. Aceasta e mai veche cu o sută de ani: Postarea e preluată de la domnul. ex-ambasadror al Republicii Moldova în România… „În contextul „zilei victoriei” pe care o serbează și unii moldoveni, cineva îmi amintea de eliberarea rusă pe ritmurile muzicii „davai ceas, davai palton”. Îi spuneam interlocutorului că gustul rușilor pentru ceasuri e mai vechi decât se crede, e încă din secolul trecut. Nu voia să mă creadă. Pentru a-l convinge postez mai jos o caricatură a vestitului caricaturist francez Cham, publicată la 11 iunie 1854 în ziarul „Le Charivari”. Amintesc că atunci Rusia ocupase Principatele Române ca garanție că Imperiul Otoman îi va satisface pretențiile”.
- De la prieteni…
Christian Schenk… Expunere de motive, parodie „serioasă” după Topîrceanu… Poate pentru că a avut umor și ironie, pentru că a scris el însuși parodii, chiar și „originale”, Topîrceanu îndeamnă la parodie, instigă la a fi luat drept model. Prietenului nostru, poetul Cristian Schenk, îi iese una excelentă și ar fi păcat să n-o împărtășesc. O parte din motivele invocate mă fac și pe mine să fug ca dracu de tămîie cînd aud de colocvii și alte sindrofii literare. De altele, am scăpat în decembrie 1995, cînd am părăsit adunătura de breaslă…
Expunere de motive
De ce nu mai particip la colocvii
Întâi, fiindcă-mi este lene…
Al doilea, nu prea sunt dorit
În cercurile prea viclene
Care în țară au sporit…
Al doilea, fiind invidiat
Nu-n față, ci doar pe la spate
Mă simt ca un concediat
Din marea voastră unitate!
Al treilea, nu mai cred în critici
Și nici în munca ce-o depun,
A patrulea, prea mulți politici
Cărților mele se opun…
Al cincilea, scriu poezie
Și toți mă văd traducăto
Al șaselea, n-am fantezie
Să fiu cu ceilalți jucător,
Și astfel îmi este rușine
Să tot cerșesc o prezentare
A unei cărți scrisă de mine
Să spun: „e bună și că-i ‚tare’
Al șaptelea, îmi vine greu
Să mă prezint la Uniune
Cu tot ce-am scris la apogeu
Și să le cer o poțiune
Ce s-o înghit cu apă multă
După a lor strictă dozare…
Al optulea, n-accept consultă
Celor ce vor centralizare!
Al nouălea, prea scumpă-i viața
S-o irosesc la bătrânețe,
La București să merg în fața
Celor ce pun în roate bețe
Și să-i întreb: „îmi dați și mie
Măcar o diplomă, un premiu
Sau cel puțin doar o hârtie
Că scriu și eu, nu că sunt geniu…”
Al zecelea, nu pot admite
Ca mediocrii, excelând
Să dau și eu acele mite
Principiile-mi violând!
Al unsprezecelea, e unul
Acolo sus pus tot de voi
Care desparte răul, bunul
Doar după ale lui nevoi…
Al doisprezecelea e ceasul
Când tragi bilanțul vieții tale
În care-ți redresezi compasul
Și vezi că ești doar un „matale”…
3.Poemul săptămânii…
Astă noapte, spre trezire, am avut un vis, iar acesta, cînd m-am apucat să-l notez, a luat singur chipul unei poezii. Se înțelege că îl dedic gazdei mele americane din vis…
Visul altei nopți de vară
Lui Dorin Tudoran
După cum arătam de fercheși, senini și veseli
eram cu măcar vreun sfert de veac mai înainte,
cînd ne și cunoscusem, doar că aici, acasă la mine,
nu dincolo de Ocean, chiar dacă tot cam atunci
zburasem într-acolo, dar nu spre tine, ci undeva
la Marile Lacuri, în statul inventat de un traper,
francez după nume, care-i spusese Steaua Nordului,
numai că pre limba sa, un pămînt potopit de păduri
și sute, poate mii de lacuri, de-a stînga și dreapta
deja majestuosului Mississippi coborînd spre sud…
dar noaptea ce fuse eram la tine, WDC, în suburbii,
pe un domeniu cu iarba cea mai crudă, din care
se înălțau pîlcuri de arbori și arbuști, tufe de flori,
în zare întrevedeam prin ceață colina Capitoliului,
casa colonială mi s-a părut crescută firesc acolo,
dar atenția s-a fixat pe un obelisc dreptunghiular,
înalt și subțire care sfida cei mai înalți copaci –
am mers spre el și am intrat pe ușa grea de lemn
de la jumătatea fațadei, două scări înguste,
la semnul tău, am început să urcăm pe cea din dreapta,
la fiecare nivel, o chilie cu obiecte, documente,
fotografii, la fel și la coborîre, pe scara din stînga
devenită la întoarcere cea din dreapta, n-a fost
nevoie de nici un cuvînt, parcă știam dintotdeauna
că e povestea familiei tale pictată de urme, de semne…
ne-am îndreptat către casă și ne-am oprit pe terasă,
la o măsuță, pe niște fotolii de bambus, fetele tale,
pe care nu le știu decît din poze, au adus pahare,
o carafă de limonadă și o sticlă din amicul Jack,
am băut lacomi băutura răcoritoare, iar apoi
am savurat băutura adevărată în vreme ce ascultam
ciripitul fetelor tale și trăgeam alene din țigară,
o cigarillos pe care pe atunci încă nu o descoperisem,,,
am plecat toți patru la plimbare prin iarbă, am cules
mere pe drum, apoi ne-am așezat pe iarbă la umbra
unui copac, mușcai din măr și, deodată, ți l-am
smuls din mînă și l-am aruncat într-o groapă care,
cu o clipă mai înainte, nici nu era acolo – m-ai privit
întrebător și tot printr-un gest am răspuns că nu știu,
dar l-am aruncat și pe al meu din care nu mușcasem…
am rămas fără țigări și am plecat amîndoi cu un fel
de taxi aerian care, am citit, abia acum se inventează,
pe drum, mi-ai arătat un grup de indieni îmbrăcați
în uniforme de poliție și mi-ai spus că nu-și fac
treaba ca lumea, de un an n-au terminat n-am înțeles
ce fel de recensămînt, dar n-am cerut lămuriri…
la întoarcere, am privit spre tine și am murmurat:
dar dacă avea un vierme, dacă era otrăvit?
11 Mai 2022, în Iași și WDC
4.Bancul săptămânii, poza săptămânii…
Un banc de la Dan Cristian Ionescu, pe care îl știam în versiuni mau puțin sexy, și o glumă grafică de la profesorul Septimiu Chelcea. Sigur, pe modelul „Ghici cine?!
La un examen de fizică, profesorul foarte prost dispus… Intră prima studentă. „Duduie, e vară, sunteți într-un compartiment de tren și vă este foarte cald. Ce faceți?” Studenta foarte bucuroasă de simplitatea întrebării răspunde: „Deschid fereastra”… Profesorul: „Perfect, vă rog să calculați viteza cu care intră curentul de aer în compartiment, temperatura de afara și presiunea atmosferica.” Studenta: „?!?” Pică examenul.
Intră a doua studentă. „Duduie, e vară, sunteți în tren, în compartiment și vă e foarte cald. Ce faceți?” Studenta: „Îmi dau jos bluza” Profesorul: „Dar, totuși, vă e cald”. Studenta: „Îmi dau jos fusta”. Profesorul: „Încă vă e foarte cald”. Studenta: „Îmi dau jos sutienul, chiloții, tot, rămân goală” Profesorul: „Și dacă încă vă mai este cald”? Studenta: „Dom’ profesor, și să știu că fac sex cu tot trenul, dar fereastra aia tot nu o deschid!”
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
