SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – De primăvară…

1.Debutul postum al poetului Daniel Lascu

Joi, 5 mai, de la ora 17, Librăria Cartea Românească Educațional a găzduit o dublă lansare de carte de poezie. Este vorba despre cel mai recent volum al poetului Adrian Anton Marin, Șobolanii văz-Duhurilor (Cartea Românească Educațional, 2022) și, la aceeași editură, despre volumul de debut postum al lui Daniel Lascu, una din marile figuri ale boemei poetice ieșene de la sfîrșitul anilor 60 pînă în anii 90. Un volum pe care îl așteptam de decenii, dar cu speranțe tot mai mici. Din fericire, Adrian Anton Marin, care este nepotul poetului plecat acum aproape un deceniu, a făcut ceea ce puțini ar face. A scormonit prin presa vremii, prin arhivele dezordonate și împrăștiate și a reușit să găsească în stare bună destule poezii pentru a realiza un volum de aproape 300 de pagini. Ca prieten vreme de decenii al lui Daniel, știam că este un poet foarte bun, dar volumul acesta mă obligă să folosesc termenul excepțional. Adrian m-a ajutat să regăsesc un mare poet, să-l regăsim… Deci, Șerpi de lumină, ediție și introducere de Adrian Anton Marin.

Am aflat de existența poetului Daniel Lascu cîndva spre sfîrșitul anilor șaizeci, poate începutul deceniului următor, cînd în casă a apărut, prin grija mamei, o antologie masivă care se chema Poezia ieșeană contemporană, realizată, cred, de Ion Apetroaie, pe lîngă cenaclul Viața, înființat de acesta în 1964 și care avea să funcționeze cîteva decenii. Erau acolo cîteva zeci de poeți din toate generațiile active. Nu am citit cartea pagină cu pagină, ci cumva pe sărite, alegînd mai întîi autorii cei mai tineri. La unii, am revenit și de cîteva ori. Erau prezenți acolo și viitorii mari poeți șaptezeciști, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Dan Laurențiu, dar și Adi Cusin, Aura Mușat, Daniel Lascu. Cel din urmă mi-a reținut cu deosebire atenția, nu doar din pricina fotografiei care însoțea grupajul, în care semăna cu Labiș, ci și pentru că am avut senzația unui foarte puternic talent nativ. Senzația aceasta nu mi-a dispărut niciodată, doar că s-a completat cu descoperirea altor calități. Mă refer la modul în care acest talent debordant era supus controlului de vasta cultură poetică a autorului. De foarte tînăr, Daniel își asumase poezia lumii, de la clasicii greci și latini la modernii francezi și iubiții săi poeți hispanici, din care a tradus sute de poeme, de la clasici pînă la poeții latino-americani ai acelor zile. Această uriașă experiență poetică a avut fără îndoială un efect catalitic. Probabil chiar din acest motiv aluziile culturale, citatele, trimiterile intertextuale apar în propriile sale texte natural, ca și cum ar fi crescut acolo de la sine, aduse de suflul inspirației.

Pînă zilele trecute, pînă la apariția acestui senzațional volum, cunoșteam desigur poezia lui Daniel. Citisem mai multe zeci de poeme apărute în presa vremii și în antologii, mai citisem alte cîteva zeci, mi le citise el sau mi le dăduse să le citesc în manuscris. Dar toate acestea nu se compară cu cele peste două sute de poezii care mi-au fost citite în aceste zile. Din 1974, cînd ne-am cunoscut și repede am devenit prieteni, și am rămas în ciuda  boemei sale tot mai fără pauze, și pînă pe la începutul anilor 2000, cînd a părăsit Iașul, am tras mereu de el să publice un volum, au tras și alți prieteni, dar nepăsarea lui față de asemenea aspecte ale vieții literare ne-a biruit pe toți. Nu l-am revăzut după ce a părăsit Iașul, nu am asistat la ruperea completă a contactelor sale cu lumea aceasta, nu am avut putere nici să merg, în februarie 2014, la înmormîntare. Dar asta am pățit-o des cu prietenii buni și rudele apropiate.

Am sperat mereu că va apărea un volum cu poeziile rămase de la Daniel Lascu. Și tocmai cînd speranța se cam risipea, poetul Adrian Marin, nepotul lui Daniel, mi-a spus că se va apuca el de treaba asta. M-am bucurat, dar mă întrebam ce va reuși să găsească. Un fel de minune a făcut să găsească în revistele vremii, în antologii, în arhivele dezordonate și împrăștiate ale poetului atît de multe texte în bună stare încît să iasă acest volum de aproape 300 de pagini… Un volum care îl readuce pe Daniel în locul care i se cuvine, alături de marii poeți ai generației de la 70. Poetul blestemat s-a întors. Poet blestemat? Fără îndoială, chiar dacă cea mai mare parte a blestemului a fost cu voia sa! Un volum uluitor în care cunoscătorii vor avea bucuria reîntîlnirii cu un mare poet, iar ceilalți cititori îl vor descoperi. Deocamdată, ilustrez cu cîteva poeme… Mă uit la cifre și constat că în august Daniel ar fi putut împlini 75 de ani. Cu ajutorul acestui volum, va avea parte de o aniversare sărbătorească…

Desprind acum din excepționalul volum de debut postum Șerpii de lumină, patru poeme pe care poetul le-a dedicat mai tînărului său prieten Ioan Petru Culianu. Primele trei, tripticul Clopotele, sînt din iulie 1967, cînd Nene termina liceul, iar Daniel era student la filosofia ieșeană. Perugia nu este datat, dar deduc că poate să fi fost scris după ce Culianu își începuse studiile de italiană la București, poate chiar după plecarea acestuia în Italia, în vara anului 1972… Din ce-mi amintesc, Daniel era impresionat de înclinațiile de cărturar ale adolescentului Culianu și de talentul de povestitor al acestuia. De altfel, debutul absolut al lui Nene se petrecuse cu cîteva povestiri publicate în revista ieșeană Cronica.

Clopote I-III

Lui Ioan Petru Culianu

I.

Din câte omu-şi face trist din orice lucru

Nu-i un final mai mângâiat de-nmărmurit amurg.

De-ar fi să sboare păsări şi iar păsări

Şi zilele mereu topind amiezi în picuri de ceară

Şi sufletul în pânze s-ar umfla păgân pe rug.

Vedeţi dumneavoastră, avem în noi un demon

Mereu mai tânăr şi iubăreţ de lume cum altul nu-i

Şi cum poetul întârzie adesea pe un drum de ţară

Îi vine parcă razna pe câmp s-o ia şi pietrele să-ntrebe

Unde se-ascund de-atâtea toamne cocorii în poezia lui.

Eu, să vă spun, la iarmaroace, îmi plac grozav de mult

Urşii lăboşi şi orbi şi jocul de noroc de la tarabe

Şi unde mă-spăimânt şi plâng de clovni şi de paiaţe,

Aş vrea cu puşca-n toţi să dau, să sufăr chiar de moarte,

Dar cum mă simt copil, înlăcrămez la botul ursului s-adape.

Aşa că izbucnesc din iarbă neştiutoare cântând,

Fragedă renunţare la tot ce-i ştiinţă plină de sine;

Poate că e un clopot capul acela de zeu ce mă trage pe sfori,

Dar dacă e uşoară rotunzimea mâinii mângâindu-mă în sunet,

Întru greutatea muzicii aceste, am coborât de pe trepte la mine.

Să nu pierd nimic din câte te-arăţi, întocmai ca orbul.

II. 

Ştiţi, uneori setea de oameni se cheamă durere;

Ca un paing se spânzură de aţe sufletu-n nimic boltit,

Desgustul se află muşcând liniştea cu dinţii

Şi ziceţi-mi că nu-i clădit din pene târziul din voi,

Poate că un Phoenix bolnav ciocul de aur şi l-a înfipt

În a spune şi în cuvântul ploconindu-şi ecoul.

Lăsaţi-mă să cred că un nume e singurul care-mi dăinuie în chip

Contemplând cât e zvonul neschimbat, cât de sus

Urcă fiorul şi ochiul curat şi duioşia puterii?

Şi atunci fără hotare îngenunche vântul în nisip.

În vreo alcătuire anume, sângele spumegă rechinii

De fiecare dată mai fioroşi în iuţile sclipiri.

Nimeni, chiar nimeni nu priveşte în sus cum întunericul

În firul de iarbă crescând se scutur-n pletele

Femeilor şi-n umezirea duioasă a caldelor priviri.

Trageţi de sfori, strangulaţi infuzii de sunet în palme,

Ştiţi, uneori setea de oameni se cheamă durere;

Mulţi dintre voi, cei destoinici vor pune clopote-n inimi

Şi cum viaţa începe încifrând alfabetul minciunii,

Timpul aplaudă sonorele trepte de piatră deghizate în stele.

10 Iulie 1967

III.

Ceea ce-ai fost la nesfârşit îţi va părea o întoarcere lesne;

Tremurătoare zodia cu tâlc neştiut se sparge ca o coajă de nucă.

Şi din greşeli cum se învaţă, chiar prinţii şi domniţele lui Andersen

Jucăriile clădesc piramide oriunde e cer şi-un colţ de lumină

Şi chiar aşa, solemnele improvizaţii, când se plictisesc le aruncă.

Desigur, ai să te întrebi, aparenţele au nedreptatea lor atât de firească

Şi-o să laşi deoparte inscripţiile legendelor cu regele Midas, obosit de ocară.

Tot aurul suferă de ne-aur şi stingher veşnic e-n lume

Şi cine se-atinge de el încearcă să dureze mai rodnic ori se-nspăimântă

Chiar îngenunchind şi-n frumuseţi strălucirea-i povară.

Dacă ţi-e dor strigi să te-audă păsările şi îndrăgostiţii,

Fii blând şi duios, mărinimos cu copii de struţ şi cu florile aidoma

A scrie poezii ştii şi tu, nu-i un lucru grozav şi fără asemănare

Armonia la nesfârşit şi cercurile-i albe ne sunt balansoare

În care cuminţi ne-aşezăm şi citim despre Horaţiu şi Roma.

Lăuntric şi somnul e culoare; zeii au semnul lor nestatornic

Aş spune că din toate câte se nasc şi durează, fructul suferă de sâmburele său

Şi uitaţi-vă, au început mestecenii frunza bolnavă s-o sune în vânt.

Poate că de înălţime şi de vis melancolia atâtor şi atâtor toamne

Ameţitor se zbate spre lună când mistreţii trec mânaţi de corn şi sămădăi.

Să orândui anotimpurile, soldaţii de plumb pierduţi undeva de-un copil

Spălaţi de lacrimile lui şi de Ṧvek, soldăţoiul acela pus pe şagă

Şi încotro s-a înălţat îngerul lui mic, prin catedrale, clopote

Minune-ne, miră-te de necunoscut şi de stelele lăuntrului miră-te

Să aud adâncimile şi sfincşii şi lumea clopotelor întreagă.

23 Iulie 1967

Perugia

(din Armonii prestabilite)       

În amintirea adolescentului Ioan Culianu

Măslina şi santuriul, ţepoasa iarbă

herminii îngeri şi gloria latină

deasupra barbariei cu ninsuri de lumină,

Minerva’nnobilând penaţia arabă.

Aceasta’i urbea pe care ţanţoş şi hirsut

vlăstarul Geției-o-ntâmpină-n sfială

de june bour pândind cerboaica’n rut,

Perugia savantă, visată sau reală!

Jacinto şi Cornelio – câţi ani de’atunci?

în fum de  „charlas” vorbeau politiceşte

de vrăbii şi poeţi, pictori şi lunci,

de cele pământeşti şi foarte multe celeste.

Ei, da, amice Pietro, ai noștri-au convorbit

sub dulci arcade de verde chiparoase;

Tu singur salutează cu romanul „Vixit”

din partea-mi geniul vremii glorioase.

2. Un poem…

Mi-a dat tîrcoale de pe la Paște, dar ieri s-a hotărît chiar să sosească…

Levitație

Senzația aceea stranie în timpul lecturilor

din zilele pline de lumină ale sărbătorii,

vocea mă ridica încet în sus, parcă eram

o pană împinsă de un curent ascendent,

parcă eram într-un leagăn necorporal,

înconjurat numai de vocea ta ca o muzică,

cea mai blîndă muzică ascultată de mine

de cînd urechile mi s-au deschis spre lume…

 

Și subtilele modulări ale vocii care anunțau

sfîrșitul lecturii, ca să cobor încet, ușor,

să nu se spargă magia, să nu mă sparg –

doar la sfîrșit, leagănul se spărgea în mii

de cioburi, muzicale, colorate, fără trup.

 

Și ce tristețe, ce chin, ce tragedie absurdă

dacă vocea ta n-ar mai exista pentru mine,

mi-aș petrece viața în multe ore de casting

să aflu ceea ce știu că nu există, o voce

la fel, o voce clonată – dar nu, nu există.

Mai bine spargerea, mai bine moartea

printr-o voce oarecare, vocea oricui!

 

Ca un ou care eclozează fără rod…

 

1 Mai 2022, în Iași

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…