- Marea bătălie / The Great
Am postat poemul imediat ce l-am scris și continuă să-mi placă, dar parcă acum îmi place mai mult versiunea în limba engleză realizată de poeta noastră de peste Ocean, Adela Rachi. În ambele versiuni, poemul va apărea în volumul antologie prin care PEN România va aniversa 100 de ani de la înființare.
Marea bătălie
Noi am crescut sub semnul lui makelovenotwar,
dar astă-noapte, eu și vechiul meu prieten Mihai
eram luptători de elită într-o unitate specială,
de partea binelui se înțelege, dacă mai poate
cineva să facă deosebirea între bine și rău,
printre munții de cadavre, trupuri sfîrtecate
și marile rîuri de sînge, transpirație și lacrimi –
eram în uniforme de camuflaj de care atîrnau
ciorchini de grenade, în mîini aveam arme,
o uzi modificată el, eu un aruncător de foc,
la șold erau prinse revolvere mate, iar de centură
atîrnau pumnale lungi sau baionete mai scurte,
cu ochelarii în infraroșu păream extratereștri
aterizați pe o scenă de bătălie, în care ceilalți,
toți ceilalți, din ambele tabere, erau figuranți.
Trăgeam în toate direcțiile, cu toatea rmele,
înfigeam pumnalele în imprudenții de aproape,
inamicii cădeau parcă loviți de coasă, de fulger,
blindatele explodau în sute de așchii metalice
ne pregăteam să ne strigăm victoria, să urlăm –
și atunci, l-am văzut cum mă ia în cătarea lunetei,
rămăsese ascuns după o grămadă mică de pietre,
am avut timp doar să mișc foarte puțin capul
și am simțit lovitura în umărul stîng, am urlat
de durere, am deschis ochii și te-am văzut alături,
mi-ai masat umărul și mi-ai pus capul pe pernă…
Și adormi, copilo, după liniștirea bărbatului
întors ostenit, plin de răni din războaiele lumii!
The great battle
We grew up under the age of makelovenotwar,
but tonight, my life-long friend, Mihai, and I
were elite fighters part of a special unit,
on the side of good,
if you could tell between good and evil nowadays.
great rivers of blood, sweat, and tears
meanders through mountains of corpses and shattered bodies
we were dressed in camo
cluster of grenades like grapes on a vine
clutching weapons,
mine – a flame thrower, his – a modified uzi
on our hips hung dull revolvers
long daggers and short bayonets
wearing our infrared goggles,we looked like aliens,
who landed on a battlefield
where the others, all the others from both sides, were extras.
We fired in all directions, with all our weapons,
we stabbed the careless in front of us,
enemies were felled as if struck by the scythe, by lightning,
the armor exploded in hundreds of metal pieces,
we were preparing to shout our victory, to shout –
and then I saw him take me in his crosshairs,
he had been hidden behind a small pile of stones,
I only had time to barely turn my head
and I felt the blow in my left shoulder, I screamed
in pain, I opened my eyes and saw you next to me,
massaging my shoulder and laying my head on the pillow…
And now sleep, my child, you brought peace to him
he who returned weary, full of wounds from the wars of the world!
2.De la prieteni… Camelia Iuliana Radu
Am primit un grupaj de poeme noi de la Camelia. Noi, dar nu în sensul de foarte recente, ci inedite, pentru că sînt scrise în primul an al pandemiei, dar n-au intrat nici în Toluen, nici în volumul de la Vinea, recent lansat la Bookfest. Iată primele două…
Otahi
după 3 luni de așteptare și multe e-mailuri către firmă
(cei de acolo nici nu au catadicsit să răspundă
m-au lăsat 3 luni să îmi imaginez cum este
galbenul și dacă doar monitorul meu îl face
atât de frumos) a sosit canapeaua gio
eu încă nu m-am operat
ea este deja în casa dintre dealuri
eu aici în orașul gri
pentru istoria ilustrată a picturii
camera mică și lampadarul
canapeaua gio cărțile și noaptea
vor fi imaginea incognito
disimulată în galbenul lui gauguin
pe care o fată stă singură
canapeaua gio nu știe
cum va fi primăvara aceasta
nici eu
de la o vreme sunt cam adormită
îngreunată
mi se pare că duc
după mine fiecare eveniment
cât de mic
din viața mea
le târăsc pe toate cocoșată
întristată și obosită
diagnosticul mă privește încrezător
și sporovăie plin de viață
și totuși ceva
nu știu ce
fuge de mine cu lacrimi pe obraji
mă ascunde
mă tremură
ceva la graniță
nu vrea să sară gardul
o căldură ușoară mă ia în brațe și spune
nu vreau să ne despărțim
- Eu sunt Ave! (7)
Am împlinit zece săptămîni, adică două luni și jumătate, și am mai crescut vreo zece centimetri, poate mai mulți, oricum mai am puțin pînă ajung la partea de sus a pervazului. Omul care stă de vorbă cu mine mi-a spus că trebuie să mă pregătesc de schimbarea vasului cu unul mai mare, cu mai mult pămînt. Crenguța de jos e mărișoară, a crescut și cea de sus, au început să mai iasă cîteva. De unde stau, văd aproape toți copacii din jurul curții interioare create de cele șase blocuri de pe trei laturi ale unui dreptunghi și o parcare. Sînt 14 copaci mari – ulmul amintit, cel mai înalt, un arțar, un ulm mai mic, doi salcîmi, un cireș, un vișin etc. Dar sînt și mai mult de douăzeci de copaci mici, arbuști. Am comunicat mult cu ei de cînd mi-au apărut primele frunze, ei sînt contactele mele directe prin internetul copacilor, iar prin ei, ca prin niște relee, pot intra în internetul la distanță. Așa am aflat multe despre strămoșii mei, despre istoria arborilor, dar și despre pisici, care m-au interesat cînd l-am cunoscut pe Marco. Noi comunicăm prin imagini, prin simboluri, cam cum sînt literele folosite de oameni, prin sunete și infrasunete, dar și prin sentimente. Nu, nu e vorba despre emoticoanele care sugerează anumite sentimente în internetul oamenilor, ci de sentimente adevărate. De pildă, dacă un copac este agresat și suferă, toți simțim teamă și durere…
4.Bancurile săptămânii…
- Ioane, aflat-ai că pe Vasile nu-l mai îngroapă vineri?
– Da’ când?
–Sâmbătă.
– Da’ de ce, se simte mai bine?
- – Vreau să mă trezesc lângă tine tot restul vieții. – Mă trezesc la 5 dimineața. – Atunci, lasă.
- Ca să îți ajungă banii, măcar unul din familie trebuie să nu fumeze. Noi avem mare noroc cu câinele…
- – Îți amintești prenumele lui Alzheimer? – Nu. – Vezi, așa începe!
- Pentru persoanele care suferă de frig, Guvernul va deschide o linie fierbinte unde poți să vorbești cu cineva care stă la căldură.
- Aseară serveam cina și mă uitam la TV, unde un nutriționist spunea clar: „EȘTI CEEA CE MĂNÂNCI!” Io, în farfurie, aveam varză!
- Ea: – Ești pervers? El: – Așa și așa… Ea: – Cât de departe ai mers cu o femeie? El: – Până la Vaslui!
- Femeile nu țipă. Ele vorbesc cu litere mari!
- Cu o zi înaintea nunții, mirele îl abordează discret pe preotul care urma să oficieze slujba:
– Uite, părinte, hai să ne înțelegem. Îți dau 1oo de lei dacă schimbi puțin jurămintele. Aș aprecia foarte mult dacă atunci când ajungi la partea aia în care trebuie să jur că o să o iubesc, respect și că o să-i fiu devotat pentru tot restul vieții, nu o mai zici. Treci și dumneata peste. Mirele îi pasează preotului banii și pleacă bucuros că a rezolvat problema. În ziua nunții, când vine momentul pentru jurământul mirelui, preotul se uită în ochii bărbatului și zice:
– Juri să te târăști la picioarele ei, să îi asculți fiecare poruncă și fiecare dorință, să îi servești micul dejun la pat în fiecare dimineață de acum înainte și până când moartea vă va despărți, și juri în fața Domnului și în fața soției tale că nu te vei uita niciodată la altă femeie, atât cât veți fi în viață?
Tânărul mire se albește la față, înghite din greu, se uită în jur și zice cam fără voce:
– Da.
Apoi se apleacă spre preot și îi spune printre dinți:
– Am crezut că avem o înțelegere!
Preotul îi pune bancnota de 100 de lei înapoi în mână și îi șoptește:
– Aveam, dar ea mi-a făcut o ofertă mai bună.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
