SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – De august…

1.O seară de blues și more…

 

   Pe 29 iulie, de la 18 pînă spre 21, am fost spectator, dar activ!, la cel de-al patrulea concert – și ultimul – din ciclul Serile Teiului, desfășurată în serile de joi ale lunii iulie, în spațiul amenajat în vecinătatea Teiului lui Eminescu. Un spectacol foarte bun, chiar dacă nu dedicat exclusiv bluesului, cum citisem pe afiș, dar acesta a avut partea leului! Concertul a fost deschis de Cezar Popescu, care avea să asigure și prezentarea, cu un scurt și plăcut recital folk – voce și chitară foarte bune, repertoriu atractiv. A urmat bluesul, prin Vali Sir Blues Răcilă, fost meu coleg de facultate, apoi actor, reconvertit acum vreo patruzeci de ani definitiv la blues, la bluesul tradițional. În prima parte a recitalului a cîntat solo, acompaniindu-se cu cele patru-cinci chitare ale sale, pe care le schimba la una sau două piese. Chitarele sale au nume, dar nu țin minte decît două, Gabrielle și Dandana, de la Dan și Dana din Suceava, cei care i-au dăruit-o. În partea a doua a recitalului a fost însoțit de David Popovici, un tînăr bluesman ieșean, pe care nu-l știam, dar pe care îl voi urmări. A urmat Vali Boghean cu un splendid recital cu cele mai cunoscute piese ale sale. Să definești genul muzicii sale în puține cuvinte e imposibil, așa că mă voi abține. În acest moment, s-a acompaniat numai la chitară, însoțit de Vadim, excelentul său clăpar. În sfîrșit, concertul a fost încheiat de excelentul actor Zoltan Butuc, cu piese care puneau laolaltă cîntatul și recitativul, toate pe poezii, din diverși autori, alese excelent. Recitalul său a fost însoțit de excepționalele intervenții ale lui Vali Boghean la diverse instrumente de suflat – saxofon, fluiere, trompetă etc. Cu orga lui Vadim în fundal, a ieșit ceva de neuitat. În fotografie, de la stînga: Vali Boghean, Cezar Popescu, Zoltan Butuc, Vali Sir Blues Răcilă… 

2. De la prieteni – Radu MÂRZA

 

   Prietenul nostru, istoricul și poetul clujean Radu Mârza, publică un foarte interesant și substanțial articol despre Ungaria de azi, avînd punctul de plecare în recenta vizită a premierului țării vecine în România. O vizită „privată”, conform organizatorilor… Problema este că un demnitar în funcție nu poate face o vizită privată decît incognito, ceea ce, cu participări la evenimente publice și discursuri, nu a fost cazul. Pe cînd citeam articolul prietenului nostru m-am întrebat – de altfel și el se întreabă – dacă e un avantaj sau un dezavantaj să abordeze o asemenea temă un autor cu triplă rădăcină etnică, românească, maghiară și slovacă. Mie mi se pare un avantaj. Nu doar pentru că un astfel de autor cunoaște limbile, culturile și istoriile celor trei spații etno-culturale, ci și pentru că e mai ușoară etnocentrarea, deci șansele unei anumite obiectivități sporesc. Și textul iese mai nuanțat, mai subtil, mai convingător decît în cazul unui autor mono-centrat, fie acesta tot istoric. Dacă aș fi abordat această temă, bănuiesc că mi-ar fi ieșit un text asemănător, deși nu am un filon maghiar și nici nu știu ungurește, dar admir Ungaria anului 1956 și pe cea a primului deceniu al tranziției, și îmi place Budapeste mai mult decît Viena… Probabil că, totuși, aș fi fost ceva mai aspru cu Viktor bacs!

Despre Ungaria de azi, prin ochii unui istoric clujean

 

Radu Mârza

 

   Despre Ungaria și Viktor Orbán s-au scris probabil mii și mii de articole, inclusiv în spațiul românesc și mai ales în urma evenimentelor din ultimele zile. Articole diverse, de toate felurile, de la radicale împotrivă și până la extrema cealaltă, pozitivă, ceea ce este foarte bine, înseamnă că există libertatea cuvântului, un bun de preț, care nu se mai găsește chiar în toate țările în zona noastră…

   A scrie despre Ungaria de azi nu este simplu deloc, mai ales când ea este prezentă în viața ta, în meseria ta… Una este a scrie despre acest subiect de la 500 de kilometri distanță, știind lucruri din presă și eventual cu replici extrase din repertoriul galeriilor de fotbal, alta este să scrii de la mai puțin de 200 de kilometri din ipostaza – subiectivă, desigur! – a unuia care are contact permanent cu această țară și cu oamenii ei.

   Aici intervine o problemă: cum să scrii despre Ungaria și să nu scrii despre locuitorii ei? Despre care? Despre maghiarii din Ungaria sau și despre maghiarii de peste granițele Ungariei? Cum să scrii despre Ungaria din prezent fără să faci trimitere la Ungaria din trecut? Cum să scrii despre Ungaria fără să cobori în propria ta intimitate, în propriul tău trecut, în care poate că Ungaria și maghiarii sunt o prezență constantă? Este complicat și din cele ce voi scrie în continuare se va vedea cât de complicat este. Și încă o precizare preliminară: mulți dintre cititorii acestui text vor constata că sunt în situații similare sau apropiate de a mea.

În primul rând, biologic și cultural, o parte importantă din mine are legătură cu Ungaria. Una dintre cele patru limbi care se vorbeau în familie în copilăria mea a fost limba maghiară. Prima capitală de țară pe care am vizitat-o în copilărie a fost Budapesta, unde am avut și am rude. Dar am avut și am rude de etnie maghiară și vorbitori de limbă maghiară și în Slovacia de astăzi. Deci… complicat.

   În copilărie, am auzit despre 1956 și în mintea mea, de atunci și până acum, revoluția din octombrie 1956 este un eveniment de dimensiuni mondiale. Am o admirație și un respect fără margini pentru ”1956”. Apoi, în adolescență am vizitat (a nu mai știu câta oară) Budapesta și am văzut acolo lucruri pe care nu le puteam vedea în România. Apoi am auzit de János Kádár și de începuturile liberalizării, apoi au avut loc primele alegeri libere, acele alegeri libere în care strămoșii FIDESZ (sper să nu greșesc) aveau pe afiș o ceafă lată de ofițer sovietic și inscripția TOBAPИЩИ KOHEЦ! Un afiș care continuă să mă emoționeze de fiecare dată când îl privesc. Ungaria s-a transformat tot mai mult într-o poveste de succes economic. După 1990, nu cred că a trecut vreun an să nu călătoresc de două-trei ori prin Ungaria sau în Ungaria. I-am cunoscut toate regiunile și orașele importante, iar Budapesta am bătut-o la pas și o cunosc cu ochii închiși. Și, mai grav, este un oraș pe care îl iubesc și în care mă simt acasă.

   În al doilea rând, calitatea mea de istoric m-a dus de la început spre teme de cercetare și reflecție legate direct sau indirect de Ungaria. Pe lângă alte descoperiri pe care le faci ca student la istorie sau ca tânăr istoric în anii 1990 a fost și aceea a legăturii organice a istoriei Ungariei cu istoria Transilvaniei și istoria românească. Acum, după atâția ani, mă mișc cu ușurință și nonșalanță prin istoria Ungariei, îi citesc istoricii (din păcate doar în alte limbi decât cea maghiară) și mi se pare absolut normal să o fac.

   Apropos de istorici, tot atunci am descoperit că istoriografia maghiară nu este atât de neagră, pe cât o ponegreau tot felul de publicații național-comuniste de genul ”Jocul periculos al falsificării istoriei”, că este o istoriografie care poate fi – este adevărat – implicată, subiectivă, că are minusurile ei (care istoriografie nu le are?), dar și cu foarte multe plusuri. În istoriografia maghiară găsești multe informații, răspunsuri și interpretări foarte bune la subiecte istorice legate de Transilvania sau de istoria românească. Într-un cuvânt, istoria Ungariei este și istoria mea, istoria spațiului de care mă ocup și în care trăiesc. Dar nu voi dezvolta aici acest subiect fascinant.

   În al treilea rând, trăiesc la Cluj și Ungaria și maghiarii fac parte din viața mea. Ies pe stradă, se vorbește în limba maghiară și-mi place asta. Îmi place că la Cluj pe stradă auzi vorbindu-se, pe lângă limba română, limba maghiară și tot mai multe alte limbi. Este un semn de normalitate. Bulevarde, străzi, monumente pe care le privesc cu bucurie vorbesc despre Kolozsvárul de altădată, despre orașul-comoară, trec prin Piața Unirii și-l salut cu drag pe Regele nostru Matia. Numeroși prieteni și colegi sunt maghiari și sunt oameni foarte faini, cu care întotdeauna am ce discuta. Ba chiar îmi permit, având background-ul româno-slovac, să le spun lucruri pe care ei nu le prea aud de la români… Să nu uit sutele și sutele de studenți maghiari care au trecut prin fața mea, la seminarii și cursuri, de vreo 25 de ani încoace.

Îmi place să cred că sunt un om deschis înspre mai multe culturi și istorii naționale și că am capacitatea să afirm lucruri, să fac aprecieri, dar și să fiu critic. Inclusiv în raport cu maghiarii sau cu Ungaria.

   Dar despre Ungaria de azi…

   Am admirat întotdeauna această țară (și în forma ei de până la 1918) din foarte multe motive: istorice, culturale, economice, turistice, chiar politice. Dar de vreo 20-25 de ani am început să observ semne pe care, până la un punct, le puneam pe seama unei culturi politice mai speciale, așa cum este cea maghiară. Este vorba de o insistență întâi ciudată, apoi un pic deranjantă, pe problema Trianonului și a statutului minorităților maghiare de dincolo de granițe. Nota bene, am avut ocazia să observ asta și în România și în Slovacia, iar în Slovacia lucrurile s-au spus, de o parte și de alta, mult mai apăsat decât în cazul României.

   Desigur că Trianonul este o temă complicată. Pe de o parte, pentru maghiari a fost o tragedie trăită foarte intim până la a deveni traumă națională. Este un punct de vedere pe care nu îl aprob, dar îl înțeleg. Pe de altă parte, din punctul de vedere al celorlalți (români, slovaci etc. etc.) Trianonul a fost un triumf. Problema statutului minorităților naționale (a minorității maghiare în speță) este o temă la fel de complicată și de sensibilă, o știm cu toții și o știu cel mai bine cei care fac parte din minorități și au dilemele lor de așezare identitară, o știu și cei care se găsesc undeva între majoritari și minorități și au propriile lor dileme. Undeva pe aici este și discuția despre drepturile pe care o minoritate trebuie să le aibă într-o țară, dar tot aici poate fi amintit că ea trebuie să aibă și obligații. Dar care sunt normele internaționale în domeniu? Care este practica cu privire la minorități în alte țări? Ce se întâmplă în condițiile integrării europene și a Europei regiunilor? Complicat.

   Dar nimic nu complică mai rău lucrurile, atât tema Trianonului, cât mai ales tema minorităților maghiare, decât politica. Și aici trebuie să fie atenți toți cei interesați: comentatorii, politicienii înșiși (mă îndoiesc că mulți au această capacitate), cetățenii de rând. Dar dincolo de politica care poate să aibă consecințe nefaste, sunt relațiile dintre oameni și modul în care ei se raportează unii la alții. Circula într-o vreme pe Facebook și l-am apreciat foarte mult, un slogan care spunea „Nu vă lăsați manipulați!”. Despre asta este vorba…

   Revenind la Ungaria și la politica maghiară. De prin 1989-1990, în politica maghiară a apărut tot mai insistent un tânăr lider de mare viitor, școlit ”la Soros”, Viktor Orbán care, în timp, a luat-o pe drumuri foarte diferite de drumurile pe care a mers inițial. Pe măsură ce au trecut anii, a făcut tot mai multe gesturi politice care mi-au provocat uimire, apoi stupoare, apoi revoltă. De exemplu vizita (2015?) lui Vladimir Putin la Budapesta, primul moment al vizitei fiind depunerea de către Orbán și Putin de coroane de flori la monumentul soldaților sovietici morți în 56. Nu intru aici în detalii privind marile teme ale politicii sale, dar nu pot să nu-i observ insistența. Viktor Orbán este un foarte bun politician și a știut pe ce butoane (electorale, ideologice) să apese pentru a obține rezultate maxime. Nu discut aici ce a făcut bun și ce nu a făcut bun, modul în care el – și guvernele sale – au sprijinit minoritățile maghiare de dincolo de granițele Ungariei. De la acordarea de cetățenie, subvenții pentru copiii școlari de etnie maghiară, pentru universități private, fundații și până la cumpărări de castele și investiții economice. Acestea sunt lucruri de apreciat. Întrebarea mea de minoritar (căci din punct de vedere cultural și eu sunt un minoritar în România de astăzi) este până unde se merge? Până unde este decent să mergi?

   Desigur, acum este fierbinte tema participării lui Orbán la școala de vară de la Tușnad și a discursului său de acolo. În acest context, îmi pun întrebarea dacă este normal ca un prim-ministru al unei țări străine (și vecine și cu care ne dorim relații excelente) să participe la un asemenea eveniment? Răspunsul meu este: da. Sigur că da!

   Nu discut aici dacă a fost o vizită privată sau oficială. Nu știu exact cum se pune problema din acest punct de vedere în relațiile internaționale. Dar chiar dacă a fost privată, vizita a fost făcută nu în calitate de om simplu (cum a făcut un fost prim-ministru englez care a venit la Cluj să-și vadă echipa favorită jucând cu CFR-ul), ci în calitate de înalt dregător al Ungariei. Aici lucrurile devin sensibile.

   Un aspect care mă deranjează este non-prezența autorităților române, președinte, prim-ministru, minister de externe etc. E ca în bancul cu maghiarii care au venit în Transilvania și au găsit-o pustie. Având în vedere că țara ta este vizitată de prim-ministrul unei alte țări, o țară vecină, apropiată și într-o oarecare măsură problematică, autoritățile române trebuiau să fie alături de Orbán în vizita sa la școala de vară de la Tușnad. Nu într-un mod agresiv, ci prietenesc. Era un bun prilej pentru a organiza o ședință de guvern comună, spre exemplu…

La Tușnad, Viktor Orbán a ținut un discurs interesant, în care a abordat foarte multe teme. Un discurs cât o ideologie. Printre temele abordate, a pus la îndoială sistemul de valori europene, pro-occidentale al țării în care ținea discursul. Nici asta nu este o problemă, căci ne bucurăm de libertate de opinie. Apoi a discutat despre migranți și despre transformările demografice și culturale pe care le va suferi Europa în aceste noi condiții și a ajuns la rase, rostind cuvinte grele privind ”amestecul de rase”. Am fost revoltat din prima clipă când am aflat temele discursului și am fost și mai revoltat după ce am citit discursul în întregime. În aparență, considerațiile despre sfârșitul Occidentului, migranți, pericolul dez-naționalizării Europei și a Ungariei și pericolul amestecului raselor sunt niște vorbe grave, revoltătoare, dar în fața cărora ridici din umeri, zicând ”Păi no… e Orbán”, dar Istoria ne învață că marile orori ale secolului XX au început cu câțiva ideologi obscuri care perorau despre tot felul de teme…

   În concluzie? Este greu de tras concluzii. Ce concluzii să tragem?

Avem libertatea de mișcare, avem libertatea cuvântului, avem libertatea de asociere și multe alte drepturi. Dar până unde mergem? Unde este limita dincolo de care nu este normal ca un om politic proeminent dintr-o altă țară să meargă într-o altă țară, într-o vizită privată (nici călătoriile incognito ale lui Iosif al II-lea în Transilvania nu erau… incognito, știa toată lumea de ele, de la autorități la țărani simpli) și să țină un discurs cel puțin îndoielnic? Unde este limita dincolo de care nu este normal ca o țară să se amestece (prin mijloace nevinovate, până la un punct) într-o altă țară? Oare suveranitatea este doar așa… un concept abstract sau este un principiu real, care trebuie respectat?

   Iar acestea sunt întrebări pe care nu le pune un naționalist român (sau slovac), nu un alegător AUR, nu un fan ”România Mare”, ci un cosmopolit și un transilvanist, un om care a fost acuzat de câteva ori că ”este vândut ungurilor”. Tocmai poziția în care mă aflu și de pe care scriu, situat fiind undeva între români – slovaci – maghiari (am prezentat-o la începutul acestui text) îmi permite să spun unele lucruri pentru care, cred, nu pot fi acuzat de partizanat. În definitiv, nu scriu acum nici în calitate de român, nici în calitate de slovac, ci de filo-maghiar și mai ales în calitate de european convins.

28. Nu am discutat aici legătura – deloc nevinovată – între politica lui Viktor Orbán (cea legată de minoritățile maghiare de peste graniță, cea despre sfârșitul Occidentului, cea despre economia europeană) și Rusia.  (Din Contributors.ro – 28.07,2022)

 

3.Tot de la prieteni – Geta DELEANU – Pictori evrei  în Muzeul de Artă din Constanța, Saga, 2022

  

   Prietenul nostru, poetul și editorul Adrian Grauenfels, tocmai a lansat această minunată cărticică-album, realizară de Doamna Geta Deleanu. Sînt cuprinși nouă pictori români de origine evreiască bine reprezentați în muzeul constănțean, unii dintre ei intrați definitiv în istoria artei româneșt sau universale: Iosif Iser, Samuel Mutzner, Nicolae Vermont, Max Herman Maxy, Alexandru Ziffer, Margareta Sterian, Marcel Iancu, M. W. Arnold, Iosif R. Rosenbluth. Un interviu „neconvențional” cu pictorița Medi Wechsler Dinu, soția poetului avangardist Ștefan Roll, încheie cartea. Am înțeles, dintr-un schimb de mesaje, că editorul caută sponsori pentru ediții în limbile engleză și franceză. Îi țin pumnii, ar fi binevenite… Cartea în format electronic aici…

(https://www.jurnal-israelian.com/_files/ugd/62b9aa_98a82ff199914744b9ee53f56407abb3.pdf )

4.Bancurile săptămânii…

 

  Înainte de a pleca la un concert de blues în Parcul Copou, las ceva de rîs și pentru cei care nu vot putea fi acolo. Un banc lung, dar excelent, cu final surpriză de la Alin Munteanu și o glumă grafică, pe care nu mai știu de unde mi-a venit… Dar e bună!

 

   Moare Stalin și se duce la poarta raiului, unde Sf.Petru citește tabelul internărilor din ziua respectivă și, după câteva momente, zice:

   – Îmi pare rău dar nu ești la mine pe tabel, mergi un etaj mai jos!

   – Cum? Tu știi cine sunt eu? Eu sunt marele binefăcător al lumii! Iosif Vissarionovic Stalin! Și tu, un boactăr, mă trimiți pe mine in iad?

   Poarta fiind deja închisă, pleacă, ajunge la poarta iadului, este imediat recunoscut, i se dau efectele, repartiția la apartamentul său și timp de voie pentru instalare, până a doua zi dimineața. Vine și dimineața, se prezintă la șeful de șantier, care îi dă o lopată și-i zice:

    –Vezi grămada aia de kkt? Aia-i treaba ta! În fiecare zi o muți cu lopata de acolo, dincolo!

   – Cum iți permiți? Tu știi cine sunt eu?

   – Ciocu’mic! Aici ești în subordinea mea și te conformezi! Înțeles? 

   Speriat de tonul sefului, se apucă omul de treaba… Pe la orele amiezii, tot transpirat, lasă lopata și se duce lângă o clădire de birouri, unde era umbră… Când se uită pe o fereastră, să nu-și creadă ochilor! Hitler, la un birou elegant, frumos mobilat, cu aer condiționat, o sticlă de Schnaps pe o măsuță alăturată, cutia cu trabucuri cubaneze, apa minerală în frapiera plină cu gheață, scria la o mașină…Plin de nervi, se duce la șef, și-i zice:

   –Voi chiar vă bateți joc de mine? Păi eu, marele I.V.Stalin, car la kkt toată ziulica, beau apă de la furtun și marele criminal, Hitler, stă la un birou, ultradotat și confortabil?

   Șeful îi zice:

   –Băiețică, fii mulțumit că n-ai o munca ingrată ca a lui! 

   – Păi ce mă-sa de muncă poate fi aia, atât de ingrată?

   – Traduce „Capitalul” de Marx în abraică!

   Și un banc sosit de la profesorul Septimiu Chelcea, dar și o glumă grafică, de sezon, de la Emanuiel Pavel… 

   

 La spovedanie…

– Părinte, am venit să mă spovedesc…

– 50 de mătănii. Stai așa, pune mai bine 100 si 10 Tatăl Nostru!

– Dar n-am apucat să scot o vorbă, părinte!

– Lăsați, cuconiță… Am și eu Facebook!

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…