- Poezii de septembrie…
Viața întunericului
Nu poți, nu ai unde fugi de singurătatea întunericului,
singurătate totală, întuneric fără frontiere,
cu cît fugi mai repede, cu atît te va prinde mai ușor,
poate este Ahile, dar tu nu ești broasca țestoasă,
nu ai cum să scapi, nu este nicăieri o ascunzătoare –
trebuie să te antrenezi ca un campion olimpic,
dar nu la alergare, mai degrabă la rezistență,
să te pierzi cu zilele prin desele, negrele păduri,
să te scufunzi curajos în prostia veselă a mulțimilor,
să cunoști, nu, nu la suprafață rastele de femei,
în cele din urmă, să despici năprasnic cu maceta
un harbuz gigantic și să te scufunzi în adîncul său
precum în pîntecele sferic al începutului vieții…
Absolutely tea
Cred că eram la Londra, cred că luasem prînzul
pe malul drept, cel binecuvîntat de marile muze,
cred că filmasei întreaga dimineață de toamnă,
cred că ne-am oprit apoi, undeva după statuile lui Dali,
la o cafenea-ceainărie și cred că eu am propus
să schimbăm eterna cafea cu un ceai negru,
deși eu nu beau îndeobște decît ceai verde,
cred că am cerut Darjeeling, nu mai băusem niciodată,
dar mi-a plăcut foarte mult numele, și îm amintesc
și acum gustul și aroma combinate de muscat,
citrice și ceva care scapă puterii mele de identificare…
cred că a fost unul dintre cele mai intense momente
din întreaga mea viață, de altfel lungă, bogată,
și adesea spartă de diferite feluri de intensitate…
cred, știu că nu am mai băut vreodată un ceai
care părea să fi atins absolutul. Absolutely tea!
2.Semnalări amicale…
Adrian Grauenfels (ed) – Vals cu Matilda, Saga, 2023
Vacanțele de vară ale prietenului nostru, poetul și editorul Adrian Grauenfels, vor rămîne de poveste. Nu sînt sigur, dar am senzația că în timpul lor muncește chiar mai mult decît în restul anului, cînd oricum e un veritabil stahanovist. După primul număr al Jurnalului Israelian, apărut acum o săptămînă și ceva, ne oferă o nouă antologie de poezie – de data aceasta, nu una de traduceri, ci de poezii originale. E o antologie cu prieteni poeți, un „vals cu prieteni”, după cum îmi scrie într-un mesaj. Pe lîngă cîteva poezii de-ale sale, volumul cuprinde poeme de Clelia Ifrim, Dimitrie Grama, Beatrice Bernath, Paul Blaj… Ce să mai spun de condițiile grafice și ilustrații? Trebuie să mă repet – excepționale ca de obicei!
Iată volumul în format Calameo
(https://www.calameo.com/read/001073787ffac31096410)
Septimiu Chelcea: Emoțiile morale în viața de zi cu zi, 2023
În seria de autor de la editura Pro Universitaria, profesorul Septimiu Chelcea tocmai a publicat un nou volum. Nu e un volum destinat exclusiv specialiștilor, ci și publicului larg. O parte din eseuri le știam, ca și unii dintre cititorii mei, întrucît le-am reluat aici de pe blogul autorului sau de pe site-ul România socială, la care profesorul colaborează cu regularitate.
O scurtă prezentare a volumului din partea autorului
„Eseurile din acest volum oferă cititorilor repere pentru înțelegerea emoțiilor pe care le trăim într-un context social sau altul. Aceste repere sunt, în fapt, rezultatele cercetărilor psihosociologice, care de multe ori contrazic prejuecățile sau care completează și depășesc în mod fericit cunoașterea la nivelul simțului comun. În primul rând, sunt prezentate emoțiile bazate pe evaluarea sinelui (self-conscious emotions), o clasă de emoții morale din care fac parte jena, mândria, regretele, rușinea și vinovăția. Lipsit de aceste emoții, persoana ar decădea din demnitatea de om. De altfel, întregul volum se dorește a fi o pledoarie pentru demnitatea umană. În acest sens, am analizat încrederea și sinceritatea în relațiile interpersonale, loialitatea față de grupul de apartenență, iertarea în cuplurile maritate și speranța ca un drept al omului.
Din structura unor emoții considerate, în general, negative am evidențiat partea lor pozitivă. Despre ambiție, se spune că are două fațete, la fel despre invidie și narcisism. Unele emoții sunt reprezentate ca un continuum liniar de la „în foarte mică măsură” la „în foarte mare măsură”. Sunt machiavelic sau înclinat spre iertare? Pentru a mă autocaracteriza astfel, sunt atent la ce spun alții despre mine. Dar sunt aceștia, oricât m-ar cunoaște de bine, mai apropiați de adevăr decât mine în a-mi măsura trăsăturile de personalitate? Mă tem că nu. Iată pentru ce am adăugat scurte probe psihologice pentru evaluarea machiavelismului, mândriei, speranței, motivației pentru iertare și disprețului colectiv. Precizez că nu sunt teste psihologice propriu-zise pentru că nu au fost validate și etalonate pe populația din România. Reprezintă doar un îndemn la autocunoaștere.” (Septimiu Chelcea)
3.De la prieteni – Aura CREIȚARU
Am primit cîteva poeme din ceea ce ar putea fi cel de-al treilea volum de poezii al Aurei Creițaru. Cred că am observat ceva interesant – cel de-al doilea volum era mai bun decît primul, iar aceste poeme se situează și mai sus. Autoarea pare să se autodescopere tot mai bine.
TABLOU CU RAMĂ NEAGRĂ
Orizontul are linia lui impasibilă
în spatele ei se ascunde întunericul
Între iarbă şi cer locul geometric nu priveşte
retina dimineţii (ce parcă stă să plângă,
ploaia indecisă îşi cheamă norii abia treziţi)
în depărtare, o pală de vânt unduieşte vălul verde,
acoperiş protector e oceanul albastru deschis
pictat cu albuş nonfigurativ
O lume la întrecere cu învolburarea
grăbită să atace zarea dinspre est
agăţând în treacăt vârful stâlpului de telegraf
stingher la datorie,
sârmele îi ţin verticala întinsă
Ochiul interior desenează forme noi când
norii se amestecă în aer şi se aliniază la
mesajul telegrafic
Sunt aici în tabloul cu ramă neagră
cu tălpile în iarba udă de acasă. Stop.
Soarele încearcă să-şi facă loc. Stop.
Vreme instabilă şi declarații belicoase. Stop
Iubesc tabloul cu ramă neagră ce se apropie,
cineva mă pictează sau mă visează,
mă vânează chirurgical în zarea
din orizontul lui, lagărul meu…
Apoi se stinge lumina. Războiul continuă pe întuneric…
Din când în când cineva în halat alb îmi face recomandări
Doar acest PC are sursă independentă.
4.Tot de la prieteni – Ion SIMUȚ
Nu este primul articol al criticului și istoricului literar Ion Simuț pe tema presei literare – și mai general culturale – din ultimele trei decenii și ceva. Cred că prima datează de vreo șase ani și a avut parte atunci, ca și la cîteva următoare, de reacții deosebit de contondente. Dar de data aceasta este o intervenție mai amplă, care are aerul unui bilanț. Unul subiectiv desigur, dar subiectivitatea este asumată încă din titlu. Cred că tema propusă merită o dezbatere, dar mă tem că și de data aceasta vom avea parte de dezlănțuiri temperamentale… Articolul lui Ion Simuț a apărut în „Cafeneaua Literară”, 9, septembrie, 2023.
Simptome – Peisaj revuistic subiectiv
Ar fi utilă o panoramă obiectivă a revistelor noastre culturale postdecembriste. Parțial, există informații în fișele din Dicționarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion, dar mult prea selectiv. Dacă ar fi aproape de completitudine o asemenea panoramă, am vedea amploarea fenomenului. Scriitorul român nu poate trăi fără reviste. Mai mult: are ambiția să susțină revista lui. Ceea ce nu e deloc rău. Iar azi, când există finanțările de la stat (prin Ministerul Culturii sau prin instituții județene), tendința este de a confisca o revistă în interesul promovării opțiunilor mult prea personale. Curios este că mai nimeni nu-și asumă riscul unei reviste pe cont propriu (o revistă tipărită!). Sau poate că există. Dar sistez din start discuția: este o problemă mult prea delicată. Ce fac când am eu revista mea?
Cele mai multe dintre revistele noastre literare sunt reviste de breaslă, transformate în reviste de grup. Nu e ceva nou. Dar consecințele sunt nefaste, când tendința e generală. Nu avem azi o revista de seriozitatea unor reviste de tradiție, mai veche sau mai nouă, ca pe vremuri, de la Viața românească la, mai ales, Revista Fundațiilor Regale.Nuavem azi o revistă literară sau culturală de interes național – constatare gravă și discutabilă. (Subiectul ar merita o discuție separată.) Contemporanul. Ideea europeană și Convorbiri literare ar avea premisele. Există alte câteva care ar avea pretenția, dar care sunt compromise de interese mărginite, sectare, care au confiscat prestigiul național al unei tradiții și al unui titlu într-o instituție mărginită și meschină. Cazul cel mai flagrant este cel al României literare, o revistă incapabilă să se ridice practic la nivelul pretențiilor sale de reprezentare a unei întregi literaturi naționale și să fie oglinda vie a contemporaneității. Am mai semnalat fenomenul, dar ecoul acestei opinii este extrem de palid. Rezultatul este că am fost și sunt în continuare supus unui embargo, de-a dreptul exclus din viața literară a publicațiilor Uniunii Scriitorilor. Am mai discutat despre acest subiect, în speranța unei sensibilizări a celor interesați de un mers mai bun al lucrurilor. (Cer iertare pentru reluarea subiectului). Avem, printre factorii de decizie în instituțiile noastre culturale, prea mulți care se servesc de literatură în interes personal și prea puțini care servesc cu adevărat literatura. Ca în toate domeniile, o elită profesională abuzivă, perpetuată prea multă vreme la putere, se transformă până la urmă într-o adunătură de ticăloși spilcuiți. Efectul vizibil constă în scăderea audienței și a interesului pentru valorile reprezentative. Unii cred că pot încropi un canon valabil pe colțul unei mese de redacție, fără o veritabilă politică a valorilor, fără deschidere spre diversitatea tendințelor.
Sunt un cititor împătimit al presei literare de aproape șase decenii. Am trăit, în felul meu, dinamica evoluției presei noastre literare din 1968 încoace, în roluri diverse: de cititor detașat, de redactor implicat sau de colaborator pasionat și dezinteresat. În studenție (1974-1978), cel mai mult mi-a plăcut revista Echinox, în atmosfera căreia m-am format, unde am debutat și am fost cronicar literar câțiva ani. Mai târziu, în anii 1980, am fost profund atașat de revista Familia, unde am devenit redactor în 1986. După 1990, din toată epoca postdecembristă, cel mai mult și mai mult mi-a plăcut revista Cultura, patronată de Augustin Buzura și gestionată de Angela Martin. Am colaborat la multe altele, dar sufletul și mintea mi-au rămas la revista Cultura. Acolo am colaborat foarte bine cu un grup de critici în plină afirmare, pe care aș mai vrea să-i văd adunați la o publicație literară. Ar face, nu mă îndoiesc, cea mai bună revistă.
Am o părere inevitabil subiectivă despre revistele pe care le cred cu adevărat importante. Am riscat să mi-o dezvălui de mai multe ori, dar cele mai multe reacții au trezit opiniile din articolul meu din mai 2019, Elegie pentru revistele literare, care poate fi consultat și acum pe internet. Afirmam atunci: „Nu există cu adevărat, în momentul de față, decât trei reviste vii: România literară, Dilema veche și Observator cultural – care au identitate proprie, au public semnificativ”. Ce a urmat am povestit în volumul meu de publicistică Pe ce lume trăim? Simptome, din 2022, cu toată documentarea nebuniei care s-a declanșat împotriva mea. Nicolae Manolescu a citit greșit articolul și a pus ciracii să mă atace și să mă defăimeze. Incredibil ce au putut să spună Gabriel Chifu și Mircea Mihăieș! S-a trezit în ei satisfacția cenzorilor și a calomniatorilor. Au sărit din provincie alți haidamaci, foști poeți cuminți și prieteni blânzi, transformați peste noapte în lupi fioroși: Ioan Moldovan și Traian Ștef, colegii mei de la revista Familia, echinoxiști lamentabili prin renegarea unei solidarități ce părea indestructibilă. De la revista Apostrof, Marta Petreu a ridicat și ea glasul într-un delir someșan, fabulând interdicția patologică de a nu mă vedea vreodată șef „nici măcar la o fermă de animale”, pentru că le-aș „tăia de vii în două” (afirmație strict autentică!). O haită căreia i-a fost stârnită în mod iresponsabil agresivitatea. Este incredibil cât de jos se pot coborî cei cu vocația servilismului, pentru a primi o recompensă de la Marele Bos, mai mult decât o mângâiere pe cap și un cubuleț de zahăr. Toți au fost răsplătiți la scurtă vreme într-un fel sau altul, cu premii aparent pe deplin meritate pentru creația lor. Oare ei văd, măcar acum, după patru ani, în ce film penibil au fost distribuiți și ce roluri tâmpițele au jucat? Nu văd, pentru că autoexigența morală (ca să nu zic inteligența!) nu-i dă afară din casă. Ei sunt eroi, au nimicit dușmanul, ei dau cu paloșul, ei căsăpesc, nu gândesc. O formație de cinci casapi în bucătăria Marelui Chef: o parodie de intelectuali polemici, luptându-se cu fantasmele minții lor! Urât spectacol!
Un amănunt nu a observat Nicolae Manolescu în campania pe care a girat-o și a promovat-o în România literară: că toți Marii Apărători ai presei literare au săvârșit marele eroism de a calomnia opinentul și nu a de a penaliza opinia. Greșeală fatală pentru etica jurnalistică! O asemenea anomalie afectează grav fondul etic al unei bune practici jurnalistice. Deontologia profesională a fost terfelită. Din acest motiv, subiectiv (recunosc), nu mai pot considera România literară printre revistele care să merite interesul înaintea altora: pentru mine, este definitiv compromisă. Admit că s-ar putea să exagerez, dar nu am cum să consider bună o revistă care mă defăimează sistematic, nu are nici măcar jena de a-și calomnia un fost colaborator, unul care a contribuit cu sute de articole la apariția ei. E ceva putred acolo. Simptomul acestei campanii împotriva mea îmi arată, indubitabil, un viciu fundamental. Un grup privilegiat s-a baronizat, pur și simplu, de-a lungul câtorva decenii, timp în care au confiscat revista în interesul lor mărginit. Nu vor pleca de acolo decât atunci când vor distruge instituția (sau instituțiile). Fanatismul îi face să creadă că sunt singurii care le pot întreține: și Uniunea, și revista, până ce le vor goli de conținut. În loc să fie un spațiu de intersecție a generațiilor și a tendințelor actuale în literatură, România literară a devenit un spațiu de excludere, o rezervație artificială pentru elefanți și pentru profitori nesățioși. Parcă îi văd rânjind cu satisfacție: „Ciocu’ mic, că tot noi suntem la putere! Dacă ne deranjezi, te compromitem și te reducem la tăcere!” Și așa s-a întâmplat, sub înțeleapta îndrumare a președintelui nostru. Gabriel Chifu, Mircea Mihăieș, Ioan Moldovan, Traian Ștef, Marta Petreu sunt tartorii mei. Au terfelit cariera unui om onest și au contribuit la aberanta punere a lui sub interdicție. Dumnezeu să le plătească după faptele lor. Scadența nu-i departe.
Revistele USR funcționează cu foarte multe interdicții. Tuturor redactorilor le e frică să le încalce. Că nu sunt recenzate cărțile mele e cea mai neînsemnată faptă. Consemnul se respectă cu sfințenie în zeci de cazuri privitoare la nume importante ale literaturii noastre postbelice. Paul Goma e cap de listă. Deși interdicțiile sunt tacite, dacă nu secrete, ele sunt, totuși, cunoscute de către fideli, dar și de mulți dintre cei care nu mai cred în obiectivitatea, receptivitatea, onestitatea și deschiderea spre dialog, atât de necesare revistelor USR. Atmosfera morală și intelectuală din jurul lor concentrează în mic toate caracteristicile unei dictaturi probabile, dacă nu reale: cultul personalității șefului suprem, deficitul democratic al instituției care le guvernează, încremenirea în proiect, absența dialogului, incapacitatea de a gestiona libertatea de opinie, practica cenzurii oculte, caracterul închis al unui grup de privilegiați la putere, aroganța intoleranței, controlul sever al mecanismului de schimbare, auto-protejarea sub aparența de principii unanim acceptate, dar instrumentate în interes personal și de grup restrâns. Sub proclamarea criteriului absolut al valorii estetice se ascund practici imorale de excludere a indezirabililor. Avem nevoie de USR și de revistele ei, cu condiția să înțeleagă cu adevărat libertatea de opinie, libertatea de exprimare, dialogul opțiunilor diferite, estetice sau intelectuale. Nu e un semnal destul de clar acela că la revistele USR, în mod special la România literară, nu colaborează cei mai buni critici din generația celor ajunși acum la deplina maturitate, vârsta la care G. Călinescu a dat Istoria… sa? Să-i înșir? Sunt cel puțin douăzeci! Îi știe prea bine președintele nostru. Pe unii, care l-au deranjat prin diferența de opinii, a spus că-i pedepsește cu tăcerea. E oare corect așa? Dar să lăsăm deoparte (deși nu prea putem) sensibilitățile nefaste ale diriguitorului breslei noastre.
Cum aș răspunde azi la întrebarea mea din 2019 despre cele mai importante reviste ale momentului? Mult mai ezitant, dar nu și mai precaut.
România literară a decăzut vertiginos în aprecierea mea. O spun cu mare părere de rău față de revista condusă de cel mai important critic al perioadei postbelice. Nu-mi mai recunosc idolul tinereții mele! Un critic care se complace într-o situație penibilă, din care are numai de pierdut. Câștigă cei din jurul lui, gonflați mult peste meritele lor, o camarilă dezgustătoare prin aroganță și incompetență. Marele Critic Mircea Mihăieș a devenit exegetul lui Putin în loc să-și arate priceperea în comentarea literaturii anglo-americane contemporane, cum i-s pretențiile. Pe când un articol despre Băsescu, colaborator al Securității? Inginerul Gabriel Chifu ar face mai bine să-l citească pe inginerul Norman Manea, pentru a învăța cu adevărat ce înseamnă arta epică, în loc să dea credit opiniilor deșănțate cum că acesta din urmă nu ar avea talent. Regretabil e că patronul nu admite libertatea de opinie, opinii ale subordonaților sau ale colaboratorilor, în cazul nefericit în care aceștia ar avea o opinie personală. Mi-ar plăcea să-l văd pe înțeleptul Gabriel Chifu exeget al lui Norman Manea sau pe negurosul Dan Stanca exeget al lui Nicolae Breban, din coasta căruia se trage. Cronicarul literar Răzvan Voncu dă din colț în colț numai să nu scrie despre cărțile de proză: de la începutul anului și până acum (început de august) abia dacă a scris despre trei romane în șapte luni; se refugiază în exegeza leneșă a poeziei și în evocări sau aniversări; dacă îi place atât de mult poezia, de ce nu scrie și despre Marius Tucă, de bine sau de rău?; despre Ruxandra Cesereanu, Medeea Iancu sau Olga Ștefan; pare că ar căuta prilejul să scrie cronica despre ceea ce știe deja, rămânând la impresii din amintiri; nu e deloc implicat în discutarea principalelor tendințe și apariții editoriale; îmi e din ce în ce mai clar că Răzvan Voncu, critic și istoric literar de vocație, nu e și un cronicar literar de vocație. Deși are experiență. Poate că e cam obosit. Să întoarcem pagina. Revista a publicat, în această vară, fără rost, două eseuri de H.-R. Patapievici, speculații sterile care nu-și merită locul într-o revistă literară; filosoful, o glorie apusă, se bucură de o exagerată venerație, pentru cărți și motive neconvingătoare; o fi având nevoie de consolările literaților? Cartea cu descoperirea paradisului ca temă proprie (e oare o întâmplare că a descoperit paradisul după șefia plătită gras de Băsescu la Institutul Cultural?) e de pomină ca debilitate premiată. Chiar nu-și poate ieși România literară din propriile inerții? Revistele USR sunt ținute sub un clopot de sticlă. Scriitorii recenzați, întotdeauna amabil, sunt previzibili. Revista nu-și iese din inerții. Poetul orădean Vasile Dan (nu arădean, nu echinoxist, știe el de ce!) se află la mare cinste, spre bucuria Universității din Oradea, unde s-a format, pe vremea când era Institut, alături de Octavian Doclin și Ion Zubașcu. La cât e de elogiat poetul nostru în principala revistă a USR, Universitatea din Oradea s-ar putea numi „Vasile Dan”! De ce nu ar mai căuta revista și subiecte sau scriitori dinafara fidelilor ultrapromovați, cam fără succes și credibilitate? Un focus Virgil Tănase ar fi binevenit. Sau unul Stelian Tănase. Sau unul Radu Paraschivescu. Sau unul Mircea Dinescu. Sau Eugen Uricaru. Sau Doina Ruști. Sau Radu Aldulescu. Sau Antoaneta Olteanu. Sau Tatiana Țîbuleac. Sau Octavian Soviany. Sau Dan Lungu. Sau Bogdan-Alexandru Stănescu. Sau Cristian Fulaș, prozatorul și noul traducător al lui Proust. Sau Laszlo Alexandru, noul traducător și exeget al lui Dante. De ce atâta miopie redacțională, care nu vede decât la doi pași, pe aceiași bașibuzuci obositori și plicticoși?! Ar fi bine ca revista să mai schimbe momâile din geam: tot cu Chifu, Mihăieș, Patapievici și alți baroni expuși la soarele arzător al ditirambilor, vedem că li s-au cam decolorat fotografiile.
De ce nu ne spun redactorii de la România literară ce se întâmplă cu arhivele Paul Goma, Ștefan Aug. Doinaș, Constantin Țoiu, George Bălăiță, Alecu Ivan Ghilia (ce nouăzecist interesant, leat cu Nora Iuga!), D. R. Popescu, Radu Cosașu? Iată un subiect generos, care ar arăta în mod concret grija USR pentru posteritatea unora dintre cei mai importanți scriitori ai noștri. Revista se mișcă într-un țarc întristător de îngust, în timp ce sfera literaturii noastre actuale este mult mai largă, mai bogată, mai dinamică și mai diversă decât fototeca de buzunar a redacției, o enclavă anacronică. Revista reia anual vernisajul uneia și aceleași expoziții, cu tablouri din ce în ce mai uzate, cu supralicitări pompoase, cu evaluări pe care nu le crede nimeni.
La Viața românească, mi-ar plăcea să-l citesc pe fostul disident Liviu Ioan Stoiciu comentând posteritatea lui Paul Goma și spunându-ne că este modelul lui moral. De ce se complace în postura de figurant obedient și ghiocel decorativ? Îi e frică și lui să nu se supere șeful? Am citit multă vreme cu interes editorialele lui Nicolae Prelipceanu, până când am observat că se lasă și el păcălit de știrile false, ca, de pildă, în editorialul despre Nicolae Manolescu la 80 de ani, unde știe el (de la un analfabet nefuncțional de la Oradea, mincinos de profesie) că un universitar de acolo ar fi spus că Nicolae Manolescu nu are operă. I-a plăcut minciuna! Câtă vigilență! Ca în bancul cu subalternul care își perie șeful pe gulerul pe care s-ar putea să aibă o scamă! L-am descalificat, pentru că l-am văzut amator de prostii inventate și de ploconiri în fața șefului și nu-l mai citesc ca editorialist. Ca pe o curiozitate, amintesc aici că Nicolae Prelipceanu este, cronologic, primul meu detractor, autorul unui text distrugător datând din 1975, din vremea studenției mele echinoxiste (pe atunci poetul era redactor la revista adversă Tribuna). Dar noi nu de aceea îl iubim. Viața românească ar putea deveni o revistă mai bună decât România literară, dacă ar îndrăzni; dar până atunci va muri; prea trăiește în umbra suratei de la etaj. Ca și Luceafărul de dimineață. Sunt trei reviste pe același calapod, pe aceeași structură, cu aceleași debilități și dizabilități, flatându-se inutil una pe alta, ca maimuțele care se caută reciproc de purici. Dacă nu se diferențiază ca profil și destinație pentru public, existența simultană a celor trei reviste centrale ale USR nu se justifică. Îmi pare rău că două reviste bune pe vremuri (Luceafărul din perioada Bănulescu și Viața românească) se pierd în ceață. Am spus altă dată care ar fi soluția, dacă mai marii USR nu ar dormi pe o ureche, mulțumiți că, oricum, vin subvențiile; la ce bun o schimbare?; de ce să faci un minim efort, în câștigul literaturii și al cititorilor, când poți să nu faci nimic, stai pe loc, știi tertipurile și-ți finanțezi clientela de grup?; că tot atâția bani primești!; de ce să-i dai la alții, care nu știi ce au în cap?; dacă deranjează tronul și camarila?!
La Cluj, Apostrof și Steaua luptă pentru identitatea lor. E și multă animație de fundal și protagoniști. Marta Petreu a plecat de la conducerea primeia. A preluat ștafeta Ion Vartic. Sper ca măcar să nu mai fiu ponegrit. Ruxandra Cesereanu a câștigat un proces cu USR, care a demis-o nejustificat de la conducerea celei de-a doua. A revenit pentru vreo două luni și s-a retras definitiv, incompatibilă cu stilul autoritar de la centru. Ovidiu Pecican, șeful Stelei, e noua vedetă în notele pozitive ale USR. Merită toată considerația. E o personalitate cu disponibilități multiple, în istorie, filosofie și literatură, cu o mare capacitate de efort și de creație. Când îl știu cât lucrează și când văd cât publică, mă sperie ca prolificitatea lui Iorga. O spun cu admirație sinceră. Îmi creează aceeași impresie copleșitoare că nu-l voi putea citi integral niciodată. Ceea ce nu m-a împiedicat să mă amuz când i-am urmărit strategia de a evita să mă invite să colaborez la Steaua, solicitându-mi insistent și generos colaborarea (despre Rebreanu!, despre Arghezi!, despre Sadoveanu!) la cele două reviste private pe care le animă. Întocmai ca Alex Ștefănescu, care mi-a dat telefon acum vreun an, spunându-mi tacticos că nu fac bine că îl atac pe Nicolae Manolescu (de fapt, nu-l atac!) și că, dacă vreau să mă explic, îmi aranjează o audiență. La care eu am zis: și ce să-i spun? – scuzați-mă că m-ați jignit! Nu știu dacă a înțeles ce vreau să spun, dar m-a consolat cu promisiunea că va vorbi cu Daniel Cristea-Enache să colaborez la revista lui online. Nu am zis nimic: domnia-sa era/este redactor-șef la Luceafărul de dimineață și mă putea invita să colaborez acolo. Comedia acestor evitări conta mult mai mult pentru mine decât o propunere urmată de un refuz. Oricum, nu aș fi acceptat să colaborez, în aceste condiții, nici la Steaua, nici la Luceafărul de dimineață. E ceva mai simptomatic decât un asemenea comportament al celor doi șefi? Spectacolul a fost o încântare perversă. Dar și o mirare cum pot să creadă doi prieteni că ar fi un pericol pentru șefia lor și bunul lor renume în față șefului suprem să colaborez la revistele lor. E o mizerie morală pe care aș vrea să o uit.
Tribuna se singularizează în felul său. Acolo Mircea Arman a dus o bătălie câștigătoare, în care a împins filosofia în lupta împotriva literaturii. A redus mult spațiul publicistic pentru literatură, a poleit-o cu reproduceri din artele plastice și a făcut din Tribuna o revistă cu sclipici pentru filosofia de la Cluj, în care șeful este vedeta prin editoriale impunătoare pe subiecte savante. Mărturisesc că nu pot citi nici editorialele, nici studiile ample de filosofie din cuprinsul revistei, cu excepția celor semnate de Andrei Marga. Dar acest fapt arată limitele mele, nu ale revistei. Probabil că revista își are cititorii ei devotați. La numărul 500 (1-15 iulie 2023) din seria Arman, începută în 2013, redactorul-șef declară categoric că Tribuna „a devenit cea mai importantă revistă de cultură din România și singura revistă cu o activitate, impact și distribuție naționale și internaționale”. Toate analizele și comparațiile îl conduc pe diriguitor spre constatarea că Tribuna este „cea mai importantă instituție culturală a țării”, chiar peste Institutul Cultural Român (care, totuși, lucrează pe alt palier). Nu am instrumente să verific afirmațiile lui Mircea Arman despre tiraj și distribuție, dar pot spune, cu sfială, că revista Tribuna nu se află printre preferințele mele, nu se potrivește cu profilul meu. O privesc mai degrabă ca pe o curiozitate în domeniul presei culturale actuale. Am colaborat la seriile anterioare: foarte puțin la seria D.R. Popescu (în vremea studenției mele era o antipatie reciprocă între tribuniști și echinoxiști), nu am colaborat deloc la seria Vasile Sălăjan, destul de mult la seriile Radu Mareș (când am avut o rubrică de Simptome!) și Ion Maxim Danciu. Revista are o istorie zbuciumată. Seria Mircea Arman a luat naștere printr-o traumă culturală în mediul literar de la Cluj, cu o poveste ce a fost uitată. Astăzi, ea crede că este cea mai bună. O vorbă populară zice că lauda de sine nu miroase a bine.
Superlativele mele s-ar îndrepta spre Dilema veche. A atins și ea în acest an un prag aniversar: 30 de ani de apariție. E singura publicație de la noi care își consemnează tirajul la fiecare apariție săptămânală: șase-șapte mii de exemplare în acest prezent ingrat, când cele mai multe publicații culturale au tiraj de abia câteva sute. Îi citesc cu prioritate pe Andrei Pleșu și Andrei Cornea de pe pagina 3, sar la rubrica de limba română a Rodicăi Zafiu, cobor pe aceeași pagină la rubrica despre școală a lui Horia Corcheș, îi caut pe Sever Voinescu și Andrei Manolescu și mă răsfăț cu Dosarul Dilema. A, sigur, nu pierd niciodată ultima pagină, cu cele mai extravagante perle din toate domeniile. Sunt cam nemulțumit de secțiunea literară, capricioasă în receptări. Din punctul meu de vedere, revista Dilema veche este cea mai atractivă, mai inteligentă, mai inspirată în alegerea subiectelor și mai conectată la realitate dintre publicațiile noastre culturale, cu o bună doză de umor. Aș citi-o de la un cap la altul, dacă aș putea, dacă aș avea timp. Nu există colaborări de umplutură sau eseuri abracadabrante. Totul pare dorit în pagină, solicitat, verificat, pregătit, nu pus la întâmplare, nu încropit. Oricâtă admirație au redactorii Dilemei pentru Patapievici, nu cred că l-ar fi publicat cu eseurile sterile (spun încă o dată) din România literară. Cine le-ar citi? La România literară nu cred că le-a citit nici cine a decis să le introducă în sumar. Puteau fi trimise la Tribuna. Dilema veche se gândește la cititori, face cu adevărat jurnalism cultural – și acesta este un fapt esențial, o condiție a reușitei publicistice.
(Poate că va urma.)
5.Shakespeare – Sonete
Este luni dimineață, prin urmare un nou sonet de-al Marelui Will se înfățișează în fața noastră în excelenta versiune românească a poetului Adrian Vasiliu. Enjoy!
Sonetul LXIV
When I have seen by time’s fell hand defaced
Când am văzut de timp desfigurate
Superbe monumente de demult,
Când văd înalte turnuri dărâmate,
Până și bronzul în războaie frânt;
Când am văzut oceanul necuprins
Cum invadează țărmuri, inundând,
Solul cum seacă-al apelor întins,
Crescând prin pierderi, prin câștig pierzând;
Când am văzut schimbările statale,
Sau statul însuși întâlnind pieirea,
Ruina-mi fu prilej de învățare
Că timpul îmi va lua cu el iubirea.
Ca moartea-i acest gând, pot doar să plâng
Că am ceva ce am să pierd curând.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Cu un grupaj de bancuri mai ales scurte, dar bune, sosite de la Emanuiel Pavel, și o glumă grafică tocmai venită de la Anonimul Cracovian… Enjoy!
– Azi mi-am făcut CV-ul, l-am scris, l-am redactat, apoi m-a bușit plânsul.
– De ce?
– E păcat să trimiți un asemenea om la muncă.
Mă întreb, noi, ăștia mai leneși mergem în Rai sau vine cineva după noi?
Dacă ți se pare că patria ta te ignoră, încearcă, măcar o dată, să nu plătești taxele…
Că trece tinerețea, nu-i mare scofală… Problema e că trece și bătrânețea.
Căsătoria – singurul joc de noroc binecuvântat de biserică!
Dacă este a patra zi la rând când n-ai chef de muncă, înseamnă că mâine este vineri.
Să nu faci nimic e tare greu… Nu știi când trebuie să te oprești!
Beţi suc de fructe! Sucul de fructe înseamnă energie. Energia înseamnă sport. Sportul înseamnă putere. Puterea înseamnă bani. Banii înseamnă femei. Femeia înseamnă necazuri… Mai bine beţi apă.
A te mărita cu un bărbat divorţat este o datorie ecologică. Într-o lume în care sunt mai multe femei decât bărbaţi, bărbaţii trebuie neapărat folosiţi de mai multe ori…
Până acum eram sărac, dar mi-am cumpărat un dicționar de sinonime și acum sunt nevoiaș, sărman, oropsit și necăjit.
Nu lua viața prea în serios! Oricum, nu scapi teafăr din ea.
Nu faceți aceeași greșeală de două ori, sunt atât de multe greșeli noi de făcut!
În gară la Fălticeni mă abordează o reprezentantă de la Colgate:
– Doamnă, știați că o persoană obișnuită își spală doar 30% din dantură?
– Domnișoară, suntem în Fălticeni. Aici o persoană obișnuită are doar 30% din dantura.
În Paris, un ţigan:
– Băiatu, faci şi mie poză cu Catedrala?
Eu:
– Da, dar ăsta-i Turnul Eiffel, catedrala e…
Ţiganul:
– CATEDRALO! Fă, vino-ncoa!
M-am cazat o noapte la hotelul ăsta de cinci stele, lux ce mai… Vă spun, prosoapele erau atât de groase că abia am reușit să închid valiza!
Am un respect deosebit pentru pisici. Mi-am dus pisica în alt oraș, am lăsat-o la groapa de gunoi, printre boschetari, fără nici o posibilitate de supraviețuire. Dar s-a întors acasă. Fără urlete, fără amenințări, fără reclamații la poliție. Nu ca soacră-mea!
Oftalmologul către pacient:
– Citește aceste litere!
– Nu pot.
– Dragul meu, ești miop!
– Măi, să fie! N-a fost destul că-s analfabet, acum mai sunt și miop!
Cum se numesc oamenii care stau la coada? Oameni de rând…
Romania este tara in care portofelul coboară cu o stație înaintea ta.
Fiind foarte meticuloși, englezii au statistici pe baza cărora pot prezice câți oameni vor muri anul viitor. Pe de alta parte, însă, sicilienii pot să precizeze și câteva nume …
Un tip se trezește cu o mahmureala groaznică și vede scris pe perete: MÂINE NU BEAU!
– Slavă Domnului că nu astăzi!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
