1.RIP – Radu PĂRPĂUȚĂ
Ne-a părăsit scriitorul și traducătorul Radu Părpăuță, a plecat liniștit, în somn, după cum molcomă i-a fost și viața, mai ales în ultimele decenii, cînd s-a stabilit aproape definitiv în casa părintească. Prietenia noastră, la fel de molcomă, cu lungi perioade în care nu ne vedeam, a început, ca să spun așa, în negura vremii. Ne-am văzut și am vorbit mai des în ultimii ani ai deceniului 90, cînd am fost colegi la Timpul. Am multe amintiri din vremea aceea și, poate, cîndva voi reuși să le pun pe hîrtie, acum chiar nu pot. Apoi, ne vedeam mai degrabă la evenimente, lansări de carte și reviste, conferințe, uneori ne întîlneam întîmplător pe stradă. Nu îl puteam citi pe Fb, unde posta asiduu în ultimii ani, dar îl citeam săptămînal la rubricile sale din Ziarul de Iași și Gazeta Dîmboviței, uneori pe platforma liternet.ro. Ultima sa carte este alcătuită din texte postate pe Fb, așa că în acest început de an am recuperat! Voi posta în schimb un curriculum concentrat al lui Radu și una dintre prozele sale scurte, apărută în volumul din 2020… Odihnește în pace, dragă Radu!
Radu Părpăuță (n. 1955) este absolvent al Facultății de Rusă-Română a Universității Al. I. Cuza, Iași; bursă a Fundației Soros. A fost, pe rând, profesor de țară, bi‑bliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990 scrie la mai multe ziare și reviste; redactor, redactor-șef adjunct și redactor-șef al revistei Timpul; a tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie și literatură la edituri de prestigiu (Polirom, Institutul European etc.). Antologat în volumul Ozone friendly, Editura Outopos, 2002, precum și în alte culegeri și antologii. Volume de proză: Învierea muților, Editura Tehnopress, 2005 (carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi și nouă, Editura Alfa, 2012, Rămas-bun, Editura Polirom, 2018, Conversație la bibliotecă, Editura Eikon, 2018, Cîinele șchiop, Editura Lebăda Neagră, 2020, Dincolo de perete, Editura GRI, 2024. Volum de eseuri: Creanga prin Creangă, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2015. Romane: Povestea Rădăcineștilor, Editura Alfa, 2015 și Moartea vine pe Bahlui, Editura Junimea, 2018.
Radu Părpăuță: Câinele șchiop
Câinele familiei Adamescu nu avea nume. N‑a avut niciodată – nu s‑a gândit nimeni să‑i dea un nume. I se zicea „cuțu” și atâta. Era un câine fără nimic deosebit: cu blană cafenie, sârmoasă, cu botul negru și destul de hibrid la înfățișare. Se poate spune că era o corcitură, dar nu ca cele de dinainte, când câinii satului se amestecau între ei, în aceeași familie, cum ar veni. Corcitura era mai nouă, cum au apărut peste tot după învălmășitul decembrie ’89, când numărul câinilor de toate soiurile, veniți de cine știe unde, a crescut vertiginos, iar „bulibășeala” raselor, ca să citez un prieten iubitor de câini, a ajuns la indistincție; așadar, câinele despre care facem vorbire, „cuțu” al nostru, era o corcitură de corcitură lăsată de pripas după primele clipe de entuziasm postdecembrist: cu niște picioare scurte și strâmbe de teckel, peste care stătea un trup puternic cu piept de mastiff tibetan, iar ochii holbați și fundamental triști aminteau de un buldog, nepotrivindu‑se deloc cu botul lung de ogar de Azawakh și cu bărbuța de scottish terrier sadea.
Câinele fără nume al familiei Adamescu era legat în curte, la o cușcă de lemn roasă pe la colțuri, cu pragul tocit și de el și de predecesorii săi în legătoare. Prin asta se distingea câinele acesta fără nimic deosebit și corcit la înfățișare – că a stat toată viața în legătoare. De fapt, nu se poate spune că „se distingea” – sunt mulți alți câini în asemenea situație. Oricum, câinele nostru nenumit nu se sinchisea de asta, că era legat mereu. Probabil i se părea că aceasta este starea normală a lucrurilor, rânduiala lumii de la Adam Babadam al câinilor. Iar după ce, totuși, îl apucau năbădăile, rodea cușca și se zvârcolea. Se liniștea până la urmă. Se mai distingea prin faptul că urla când se trăgeau clopotele la biserica din apropiere. Este drept, și alți câini latră când bat clopotele sau sună sirenele, dar câinele nostru fără nume se distingea cu adevărat prin lungimea și amplitudinea urletelor, de ziceai că e un câine anticlerical in statu nascendi. Aversiunea lui (sau mai degrabă frica?) se aprindea când porneau să bată clopotele, apoi creștea puțin câte puțin odată cu irmoasele corului bisericesc, care gâjâiau în microfoane.
Apoi câinele ridica urletele odată cu notele de sus ale cântărețului bisericesc, iar când preotul atingea în microfoane paroxismul iubirii de Dumnezeu, câinele făcea o adevărată criză de urlat sfâșietor. În rest, câinele familiei Adamescu nu se mai distingea prin nimic. Stătea în mijlocul grădinii, legat sub un pom mare, printre flori, straturi de ceapă și bondari bâzâitori. Era frumos acolo, ce și‑ar fi putut dori mai mult! Îi treceau pe lângă urechile clăpăuge știrile auzite prin fereastră, știri pe care domnul Adamescu le asculta zilnic: despre starea vremii, ritmul însămânțărilor, al recoltărilor și depozitărilor, despre șomajul în creștere, despre cine s‑a mai căsătorit, cine a mai divorțat, cine cu cine s‑a mai culcat și, mai ales, ce tranșă proaspătă de morți avem, despre încălcarea libertăților democratice, conflicte interetnice și de tot soiul, revoluții, atentate, jafuri, războaie, echilibru ecologic tot mai dezechilibrat, despre încălzirea globală care crește și tot crește, despre consfătuiri, ședințe, congrese, adunări și adunături, despre noua ordine, LGBT, rolul familiei, abuzuri, fraude, corupție etc. Prin altă fereastră, lui „cuțu” îi veneau mirosurile de la bucătărie, unde doamna Adamescu gătea; simțea mirosurile de pătrunjel, de morcov, de mărar, de leuștean, de ceapă, de usturoi, de țelină și chiar și de hațmațuchi, mai puțin de carne, fiindcă domnul și doamna Adamescu „nu servesc”.
Dar să ridicăm puțin cortina de pe viața acestui câine fără nume, să‑i aflăm întâmplările vieții, căci Shakespeare avea fără doar și poate dreptate – important este spectacolul! De ceva timp, soții Adamescu aveau de gând să plece în Occident. Definitiv. Era un rai aici, în grădina lor, dar cine o să‑i îngrijească la bătrânețe? Ar fi mai bine să‑și petreacă bătrânețile dincolo. Și… exitul! Fiul din Italia și cel din Anglia îi susțineau și îi îndemnau să meargă la ei – erau gata să‑i primească. Soții Adamescu discutau despre această posibilitate, ba erau de acord cu propunerile fiilor, însă se tot codeau: c‑o fi, c‑o păți, să mai vedem, să ne mai socotim…
Până când, într‑un an, de Crăciun, vine acasă băiatul cel mare și pune piciorul în prag: gata! Mergeți la mine! Trebuie să ne strângem grămăjoară, că nici noi nu mai suntem așa tineri. Plus că o să vă fie și vouă mai ușor. O să vă duc în Canare, o să vă plimbați prin Europa, că acuma aveți timp, slavă Domnului! Iar pe urmă, dacă o să aveți chef după aceea, o să vă mutați la frate‑meu. Și hai‑hai, hai‑hai, a rămas că pleacă. Să‑și rezolve problemele și… Dar ce treburi aveți voi? le‑a spus fiul. Vă luați câteva lucrușoare și gata. Nu vă mai câcâiți atâta! În preziua plecării, doamna Adamescu s‑a trezit ca dintr‑un vis și a plesnit din palme: vaaai, cățelul! Ce facem cu cățelul? A sărit și domnul Adamescu: da, domnule, am uitat de câine! Am uitat ca toți uitații! Și pe urmă: nu putem pleca acum! Să rezolvăm mai întâi cu cuțu și după aia… Terminați cu prostiile, s‑a enervat fiul. Dați câinele la vreun vecin, ce mare problemă! Haideți, că mi se termină concediul și patronul nu mă așteaptă – ai întârziat o zi, trosc! Te dă afară! Ce, crezi că‑i ca pe vremea mata, tată, când dădeai un telefon: șefu, am băut ceva ieri și azi nu pot să vin la serviciu? Nu, tăticule, te zvârle afară ca pe‑o măsea stricată repede și degrabă! Să caute un vecin pentru câine, dar ce vecin? Femeia care avusese grijă de casa lor, cât au fost plecați pe la fii, murise.
În general, cei din generația lor cam dăduseră ortul popii cu toții, constatau acum soții Adamescu, nu prea mai aveau nici măcar cu cine să schimbe o vorbă pe drum, iar cei care, totuși, mai rămăseseră se ramoliseră cu totul, că parkinsonul face ravagii, parcă nu era așa înainte. L‑am lua noi, le‑a spus o vecină mai tânără, dar ce să facem cu el când plecăm în concediu? O altă vecină era tare îngrijorată de copii: câinele e plin de purici și… În afară că‑i puricos, mai are și nu știu ce eczeme, a conchis, fixând câinele cu ochi bănuitori și vigilenți, de gospodină trecută de cincizeci de ani. Alt vecin i‑a refuzat cam tot așa, găsind nu mai știu ce motive, apoi a spus prin sat că l‑ar fi luat totuși pe cățel, că lui îi plac cățeii, dar să‑i fi lăsat barem vreo sută de euro pentru îngrijire, hai cincizeci, dar așaaa… Îl lăsăm liber! a decis fiul. O să se descurce el, suntem un neam tare – ne pricepem la descurcat. Eu cum m‑am descurcat când m‑am dus prima dată în Italia? Fără bani, fără măcar să știu limba… mai rău ca un câine vagabond eram, zău! Și nici măcar n‑aveam posibilitatea să mă întorc acasă, că nu intrasem în UE pe atunci… Daaa, greu mi‑a fost… S‑o descurca și câinele. Până la urmă au găsit o soluție de compromis: l‑au dezlegat și l‑au lăsat liber, dar în curte. Oricum, câinele nu era învățat să umble pe afară. Și i‑au lăsat mâncare mai multă. Încolo… Dumnezeu cu mila! Și au plecat. Când au ieșit din curte, doamna Adamescu nici măcar nu s‑a uitat înspre cușca câinelui, care rodea niște oase (se minuna și câinele ce noroc a dat peste el – atâtea oase deodată!) – îi era milă.
2.Semnalări amicale…
Emil Belu: Amintiri din studenție (6)
Un nou episod din amintirile estudiantine ale eseistului Emil Belu, care se situează în Bucureștii anilor 60. Motto-ul acestui ciclu de amintiri este: „Era pe vremea când electronul era cât pumnul, iar orbita pe care se mișca avea dimensiunea șoselei de centură a capitalei…”
Cursul de „Matematici speciale”, Facultatea de Electronică și Telecomunicații, Institutul Politehnic București, avea în acel an un nou titular. Era un profesor venit de la Timișoara, un tip sobru, ochelari cu multe dioptrii, îmbrăcat în nelipsitul costum maron, cravată asortată, manșetele albe ale cămășii ieșind de sub mâneca hainei atât cât să se vadă butonii aurii, dunga impecabilă a pantalonilor, pantofii lustruiți oglindă, în general, părea tipul de profesor etalon al acelor vremuri cu multe constrângeri și puține libertăți. Cu un scris mărunt, acoperea destul de repede cele două table alăturate, iar cel destinat ștergerii tablei – pentru că era un „favorit” – se pare că era absent în ziua aceea. Nu uit că era unul dintre puținele cursuri de matematică, cursuri obligatorii, bineînțeles, care includea și un scurt capitol de calcul tensorial, capitol din care nu am înțeles mare lucru. Desigur, înțelegerea era exact pe măsura devoțiunii, și nu știu de ce, raportându-l la literatură, după puțina-mi pricepere, îl încadram la „onirism”. Nemaiavând loc de scris – nimeni nu s-a oferit să șteargă tabla –, a început să umple rarele insulițe „nepopulate” de pe tablă cu expresii matematice. Mai avea un obicei curios, mai rar la alți profesori: nota grupuri de expresii matematice cu litere mari, în ordine aproximativ alfabetică, așa că privind tabla, aveai impresia unei picturi abstracte în toată regula – amestec de simboluri din matematicile superioare și litere din abecedar. A notat un grup compact cu „A”, apoi o expresie care părea că nu avea sfârșit, cu „B”, apoi un lanț de simboluri cu „C”…ș.a.m.d. Nu mai avea litere disponibile spre sfârșitul expunerii, așa că, privind tabla, uimit poate și el de belșugul de litere mari, a privit implorator spre amfiteatru. „Oare ce literă nu am folosit încă?”, bănuiam „muta” lui întrebare. Cum eram la câteva rânduri de pupitre depărtare de el, iar eu student slobod la gură, am încercat să-l ajut, strigând în gura mare: Ț! Răspunsul de mulțumire pentru găselnița mea a fost scurt: „Ieși afară!”. Și, dus am fost…
Vernisaj „Obiectul” de Iulian Copăcel la Casa cu Absidă
Joi, 14 Martie a.c., la sala de expoziții a USR Iași (Casa cu Absidă), a avut loc vernisajul expoziției Obiectul, a artistului vizual ieșean Iulian Copăcel. Vernisajul a fost susținut de poetul și eseistul sucevean Ovidiu Vintilă, curatorul expoziției. Am fost bucuros să revăd doi oameni la care țin foarte mult…
Robert Enrico: Le Caid/ Le Clan des Français, 1972
A fost o vreme cînd și filmele zise populare – polițiste, de spionaj, thrilleruri – erau filme! De pildă, acest film realizat de Robert Enrico din 1972, cu o distribuție excelentă: Serge Reggiani, Juliet Berto, Michel Constantin, Jeane Buise etc. Mulțumesc lui Dan Cristian Ionescu pentru reminder. Vizionare plăcută. Vorbit în franceză, subtitrat în franceză, dar nu exclud să fie postate și versiune în engleză, română sau alte limbi…
Rexpublica, 1 (5), ianuarie-martie 2024
Aș spune că a venit și primăvara revistelor. În primele zile ale lunii, am primit și difuzat deja cinci noi ediții! După Jurnal Israelian, Zile și Nopți, Actualitatea Literară și Literadura, iată mi-a sosit de la Ploiești primul număr din acest an al excelentei Rexpublica. Hub independent de cultură urbană și literatură. Ca și în numerele precedente, foarte multe lucruri demne de citit – poezie, proză, eseu, cronici etc. Această ediție, apărută de altfel pe 8 Martie, este dedicată creației Doamnelor și Domnișoarelor. Am o slăbiciune pentru „dosarele” dedicate unor mari doamne ale literaturii noastre contemporane, poeta Nora Iuga și criticul și istoricul literar Monica Lovinescu. Felicitări echipei redacționale: Călin Dengel, director, Camelia Iuliana Radu, redactor șef, Bogdan Stoicescu, senior editor, Maria Dobrescu, Abie Elena, Marian Mărchidanu. De la linkul care urmează, revista poate fi descărcată în format pdf…
Dă clic pentru a accesa rexpublica-1-5-2024.pdf
3.De la prieteni…
Cezar Haiura
M-am întîlnit cu poezia lui Cezar Haiura, grație prietenului nostru comun Cezar Straton, spre sfîrșitul pandemiei, la apariția celui de-al treilea volum al său, pe care l-am semnalat cu bucuria citirii unei cărți bune. Am primit zilele trecute cea de-a patra carte a autorului din Suceava, bună, foarte bună, poate mai bună decît cea anterioară, oricum mai construită, ca să spun așa. Cele trei cicluri ale volumului, centrate pe cîteva din marile teme ale poeziei, dar și ale vieții – Frica, Lupta, Iubirea – se asociază excelent, dar și iradiază unul spre celelalte. Autorul păstrează în linii mari formula din volumul anterior, care îmbină prospețimea tomului cu trimiterile culturale subtile. Volumul Muțenia armelor (Editura Agnos, 2024, cu o prefață de Adrian Lesenciuc) este o excelentă confirmare a talentului poetic al lui Cezar Haiura.
Capotaj
Valsându-si nepăsarea în zvon de păpădie
sărută vântul țeava ruginită,
în fața lumii – mută, în subteran – prea vie
Siberia mocnește îngrozită;
ferestrele deschise ademenesc pionii
ce-au ocolit tăcutul samovar,
în ascensoare triste urcă spre cer bufonii
zvârliți de bobârnacul vreunui țar,
obuze pertinente au întâlniri precise
înscrise cu migală-n azimut,
cad păsări de hârtie cu gurile deschise
și vina singulară c-au știut,
satrapi fără istoric își sfâșie călăii
în trap alambicat cu ritmul rar,
haiducilor de paie zâmbind ca nătărăii
le-au refuzat accesu-n calendar,
de mâine iar e ziuă și e flămândă fiara
ca puiul de hienă-n luna mai,
ferestrele-s deschise pe bulevarde seara
și mesele întinse pentru ceai.
Daniela Boboiceau
Poate vă amintiți că, în ianuarie, am publicat două excelente grupaje de poezii ale acestei foarte tinere studente la Litere. Prima reprezenta chiar debutul său absolut. Ieri am primit alte poeme ale tinerei autoare și mă bucur că sînt cel puțin la fel de bune cum erau cele publicate aici în ianuarie. Le puteți citi mai jos. Felictări autoarei, lectură plăcută tuturor!
Iar porumbeii îi mănâncă din palmă
Hai să privim viața în instantanee
acel bătrân de pe bancă
își rupe fără îndrăzneală
un colț de pâine de pe un ziar
îl simt cum se încordează,
își încleștează pumnii
desface plasa de rafie
cu degetele noduroase,
ne privește curios
pleoapele își închid carapacea,
învelișul moale
devine mai receptiv la o pisică
ce toarce
decât la strigătul unei mame
ce-și cheamă copilul acasă,
iar porumbeii îi mănâncă din palmă
firimiturile binefăcătoare.
Teren vitreg pe care cresc ciulini
Ne lăsăm adesea capetele plecate
spre florărie ne paralizăm
aroma trupurilornoastre.
Fii atent la insectele ce-ți plonjează
printre picioarele grăbite!
Am înțeles că suntem decupaje
din care s-a tăiatincisiv.
Purtăm prin epiderme
calcule neizbutite,
zile din care am tras să se lungească.
Pe hârtie am lăsat să dospească
cuvinte inutile.
A rămas să ne strângem la piept
obiectele din plastic
și să mergem mai departe
așa cum ciulinii cresc slobozi
pe marginea drumului spre casă.
Daniel-Silvian Petre
Bănuiesc că nu toți iubitorii de muzică rock știu că excelentul muzician Daniel-Silvian Petre, fondatorul, liderul și vocalistul trupei Survolaj, de mare succes în anii 80 și 90, dar cu unele reveniri ulterioare, este și un poet la fel de strălucit. A publicat pînă acum trei volume de poezii originale – Overdose 1996, reeditări în 2002, 2007), Napalm d`Or (2008), Peace Off (2012) și antologia de autor Las Begas Blues/ Live in Las Begas/ Poezii (2020). Desprind la vedere două poeme din antologie. În ce privește muzicianul, dați căutare pe google sau pe Youtube, fie după numele său, fie sub cel al trupei Survolaj.
Cojocul cu mărgele de sticlă
Dedi rupea tacticos de pe prima pagină
poza secretarului general al partidului
şi-o agăţa în closetul din grădină
Uşa de lemn era decupată & ieşea fum
în formă de inimioară
când dohănea ditamai ţigările învârtite în hârtie de ziar
Mă băiece, când ce faşi om şî ce scoli gimniaţ’,
mai întii şî-ntii îţ faşi cruşie
şî după aia musai să dai pră grumaz un deţ dă răchie,
audz numa? Că dacă mori baş în dzîua aia,
să nu să ghingească cucoţî că mâncă un cânie,
audz numa? Să nu să ghingească cucoţî că mâncă un cânie
Senza giacca e cravatta
Viaţa-i mai faină dacă ce-mbrăşi în fiecarie dzî
cu hăinili alia bunie,
dă-mburdat în rai, îmi zicea bunicul
Nu mai lipsise nemotivat de-acasă din iarna lu’ 1947
(îl înghiţise Volga neagră într-o noapte &
şoferul ei
ne-a devenit vecin după un sfert de secol,
cînd familia Schonkovici a emigrat în R.F.G.
lăsând în urmă casa, nucul, bătrânul ciobănesc german
& un tricou cu VFB Stuttgart, pentru mine-
dar toate astea ar merita o poezie separată)
Văzând că se face seară & nu mai apare,
bunica şi-a luat baltagul din şpais & s-a dus pe urmele lui
până la morga de la Judeţean
Florăresele din Josefin or fost de acord
că era un mort aşa frumos, întins pe trotuar
Un bătrân cu părul ondulat, cum o fost Şiauşăscu
Păcat că i-or furat geaca & adidaşii până să vină salvarea
Contrabandiştii de ţigări
păşeau cu grijă peste el
la intrarea în piaţă,
chiar sub panoul ăla cu
ATITUDINEA CREEAZĂ VIITORUL
4.Shakespeare – Sonete
Astăzi, pe aici, se anunță o adevărată zi de primăvară, așa că Marele Will s-a decis să sosească de dimineață… Însoțit, ca de obicei, de excelentul său traducător pre românește, poetul Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Sonetul XCII
But do thy worst to steal thyself away
Fă răul cel mai rău să scapi de mine,
Căci ești pe viață proprietatea mea,
Iar viața cât iubirea ta va ține,
Fiindcă depinde de iubirea ta.
Nici că mă tem de răul cel mai mare,
Când pot să mor și de cel mai mic rău.
Așa obțin o și mai bună stare
Decât cea depinzând de moftul tău.
Nu poți să mă rănești, căci eu depind
Cu viața, de-al tău suflet schimbător.
O, fericit e rostul ce-am găsit,
Ferice să te am, dar și să mor!
Ce poate fi perfect și fără pată?
Poți să mă-nșeli și n-am să știu vreodată.
În românește de Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un banc sosit pe filiera canadiană, de la fratele Virgil Glăvan, și o glumă grafică, ba chiar și un sfat util pentru păstrarea stării de spirit!, de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!
Noua secretară… Pedro primește o nouă secretară. El se confruntă cu o rafală de întrebări din partea soției sale, care este întotdeauna un pic bănuitoare.
Dora (soția lui Pedro): Noua ta secretară are picioare frumoase?
Pedro, temător: Nu prea am observat.
Dora: Ce culoare sunt ochii ei?
Pedro (liniștit): N-am avut timp să verific.
Dora: Care sunt culorile pe care le folosește pentru unghii?
Pedro: Nu am idee.
Dora: Poartă ruj mat sau lucios?
Pedro: Abia am vorbit cu ea, așa că nu știu.
Dora: Cum se îmbracă?
Pedro: Foarte repede…
Mai jos, nu e un simplu banc, ci o culegere de perle de la Bacul de anul trecut culese și alese de Cezar Straton. Și o glumă grafică de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!
Bacalaureat – 2023
° Inima este cel mai important organ genital al omului.
° Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan și-a găsit foarte repede zăcămintele soțului.
° În 1877 trupelor rusești li s-a permis să traverseze teritoriul României, împreună cu tancuri și avioane, iar românii le-au dat mâncare și cazare contracost.
° Poezia „Sburătorul” de Ion Haș Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români.
° Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa.
° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia. În „Scrisoarea a treia” se desfășoară bătălia de la Rovinari.
° Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primește politicos, dar cu obrăznicie, și-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant „Tu ești Mircea?”, domnitorul român nu se pierde cu firea și îi răspunde la fix: „Da-mpărate! „. Până la urmă Mircea cel Mare, deși bătrân tare, îl va îngenunchia pe trufașul otoman cu câteva proverbe și zicători bine plasate.
° Împărați cu care lumea nu putea să se mai împace au venit și la noi în România și au cerut pământ și de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face și s-a dus de-a berbeleacul cu pleava spulberată, c-au rămas doar câteva de bucăți de eniceri și spahii fugind, dintre care este amintită „înspre Dunăre, o mână.”
° La a-2-a parte a subiectului, o cerință era: compunerea unei scrisori către o persoană imaginară pe nume Paula. Un elev răspunde (în scris): „Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet…și apoi pe Paula nici nu o cunosc!”
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
