1.Michel Houellebecq a sosit la Iași
Nu, nu a sosit chiar marele scriitor francez, ci un exemplar din cel mai recent roman al său, Aneantir (Flammarion, Paris, 2022), lansat în Franța pe 7 ianuarie, după o laborioasă strategie de marketing. Pe 15 decembrie, a fost încheiată tragerea primului tiraj de 200. 000. Imediat, 600 de volume au plecat către presă, jurnaliștii fiind rugați, din respect pentru cititori să nu scoată o vorbă pînă în ultima zi a anului. Se înțelege că începînd cu 31 decembrie și pînă la lansarea pe piață, au apărut sute, poate mii de semnalări în întreaga media francofonă. Două site-uri au publicat ediții electronice pirat, ceea ce a dat de lucru avocaților și informaticienilor editurii. În tot intervalul, autorul nu a făcut nicio declarație, nu a acordat niciun interviu, Cartea are 730 de pagini, coperți cartonate, ediție de lux. Mulțumesc scriitoarei Amalia Achard pentru acest frumos dar. Și Poștei Române că, încet, mi-a adus-o!
A.T.Branca – Visul
Iată un nou poem din cea mai recentă producție lirică a prietenei noastre cu care am luat cunoștință cu ocazia apariției volumului de debut. Volum excelent, de altfel, dar îmi mențin gîndul că producția recentă marchează o schimbare de voce – orice am înțelege prin asta, de la versificație la imagistică și viziune…
visul
am visat că pășeam pe malul unui lac
cu umerii îngreunați de zborul pescărușilor
ca o pasăre acvatică care plutește pe ape tulburi
cu aripile strânse să îi țină căldură
două bărci în obscuritatea unduitoare
alunecau pe cărările bătute de lună
și stolurile o împestrițiau ca niște gene de lumină
de parcă sătul de sine cerul s-ar fi răsfirat peste lume
erau trandafiri sălbătici de partea cealaltă a malului ce se îngusta
mă agățam în coardele spinoase
și plantele mă recunoșteau de-a lor după contorsiunea brațelor
răsunau prelung în petrecerea unei lumi
țipetele melancolice ale păsărilor de pe lac
și ecourile a sute de viori le răspundeau înecate în adâncul meu
am visat cum sorbeam parfumul picurând în asfințit
și în urma mea niște oameni cunoscuți cum își lămureau agitați îndepărtarea mea
cum alții în calea mea își arătau neliniștea
că drumul e lăturalnic, neumblat, duce în pustiu
– unde pleci, mamă unde te duce visul tău de nebună?
fără rost umbli, ai pierdut măsura, controlul, direcția bună
căutarea sensului unei vieți obișnuite pe urmele pașilor din vis îți distorsionează realitatea
atât de departe de casă tu nu ai mai fost niciodată! –
dar pe măsură ce înaintam spinii se destrămau
și vorbele lor se înaripau,deveneau fluturi
am visat o oază de liniște la capătul nebuniei de care-mi vorbeau
o grădină de trandafiri în omătul din cenușă
unde frământările de la începutul timpurilor
se fărâmițau în limpezimea unui cer nou.
3.O poveste de la prieteni…
Am primit o nouă povestire de Thanas Medi, excelentul prozator albanez stabilit la Atena. Îmi place foarte mult și mă grăbesc s-o distribui. Traducerea aparține, ca întotdeauna, Oanei Glasu.
EA
(poveste scurtă)
de Thanas Medi
A venit din nou, cum vine întotdeauna, de ani de zile. Voia doar să mă vadă, să schimbăm două cuvinte. Nimic nu s-a transformat la ea, timpul pare să fi înghețat pentru ea la vârsta cea mai delicată și mai explozivă a viselor; aceeași statură, aceeași talie, aceleași sprâncene precum fulgerul, aceleași bucle pe care nu le-am atins niciodată. Aceiași ochi care presară dor, dojană și puritate. La fel de timidă, sobră, frumoasă, fragilă …Vrea să spună multe cuvinte, tainice și palpitante, dar ele parcă ar durea-o, abia îi ies, de parcă cineva i le-ar scoate cu cleștele. Se sting pe buze. Sunt grele plumb și se opresc într-un abis întunecat și deplin, acolo unde, posibil, rămâne și sufletul. Cele mai grele se zvârcolesc printre gene, se dizolvă în lacrimi, se îneacă în lumină. Se reunesc într-o singură frază, în cinci litere cu totul, care ard precum jarul și nici eu însumi nu le pot rosti. Le evităm deopotrivă, le lăsăm pentru mai târziu, pentru data viitoare când ne vom întâlni, pentru niciodată, cum o fi mai bine, ca să nu fie spuse nicicând. De vreme ce s-ar rosti, lumea s-ar zgudui, râurile s-ar umfla, munții s-ar prăbuși, ar fi cutremur. Farmecul s-ar sfârși ..
Cu teamă în ochi, parcă vrăjiți, vorbim despre alte lucruri. Despre lucruri deșarte, fără nici un înțeles, dar care capătă sens pentru că le exprimăm noi. Despre iarba arsă de arșița lui iulie, soarele, precum țestul deasupra capului, dogoarea fierbinte a pământului crăpat, pasărea care se grăbește să se ascundă între frunze, fluturele care poate aduce vreo ultimă dorință a morților, umbra copacului sub care am ales să ședem, holda cu spice, având capul plecat și singurul mac care transpiră puțin mai încolo. De el, parcă ne-am teme fără motiv, îl ignorăm, îl pomenim într-o doară, ne grăbim să ne îndepărtăm, prefăcându-ne că nu există. Ca și cum nu ne-ar arde cu propria-i roșeață, nu ne-ar asalta cu dorință arzătoare. Arzând astfel, ea tace, cu privirea îndreptată neîncetat într-acolo … Se mulțumește doar să-l mângâie cu ochii și o văd cum devine mai frumoasă. Cum zâmbește pierdută, cum i se aprind pomeții mai tare, cum sudoarea îi curge pe liniile gâtului. Cum îi tresaltă sânii sub pânza subțire, cum i se usucă buzele ca după o sete prelungă. Ca după o speranță ce o amăgește mereu … O trec fiorii, intră în panică ca nu cumva să se fi expus, să fi făcut ceva rușinos. Se grăbește să plece ..
Trecu prin mijlocul holdei, se opri lângă macul singuratic și îl atinse mai suav decât cea mai blândă adiere. Îi rupse petalele una câte una, le strânse în pumn, apoi le aruncă în aer. O boare dulce le aduse încoace, la mine. Sporite, înmulțite deodată. Transformate în litere, în cuvinte, în taine nerostite, care ard precum jarul. Cerul se îmbrăcă cu .. „Te iubesc!” . Se aprinse ca o văpaie…
Ea a venit din nou, în vis, altfel nu poate veni. Deasupra are un munte de marmură …
Notă: în limba albaneză la Te iubesc se spune Të dua, de aceea era o propoziție cu 5 litere!
4. Râdem patriotic… Cu Heidegger…
Am mari dubii că l-ar fi scris Domnul Liiceanu, dar nu mă îndoiesc că lui Noica i-ar fi plăcut. Spun asta gîndindu-mă la cele două bancuri preferate ale sale, pe care obișnuia să le și spună. Primul este cu contele și contesa după prima noapte de dragoste. Cea din urmă întreabă: Așa ceva e pentru toată lumea sau numai pentru noi, nobilii… Cel de-al doilea este cu Maria care iese noaptea în curte și se lovește de oiștea căruței: Tu ești, Ioane?
Undeva-n Ardeal…
– Şi, cum aşa, bade Gheorghe, ai văzut marţieni?
– Apă’, no, eram cu oile…
– Şi cum erau marţienii?
– Na, apăi nu prea poci spune, pentru că ba apăreau, ba dispăreau, cam cum ar fi… cum să zic… ca fiinţa şi nefiinţa la Heidegger…
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
