1.Poezie de ianuarie…
Undele, norii…
Pentru Marian Popa, care a văzut
stăteam pe iarbă lîngă pădurea de fagi după ce completasem
sutele de chestionare ale zilei de practică de sociologie rurală,
eram în țara fagilor, pe urmele bravului nostru înaintaș Gusti,
vodcă nu mai era, nici stolichnaya, nici baltic, nici zubrowka,
trecusem la samahoancă, îngrozitoarea țuică de sfeclă de zahăr,
cu adevărat și în vecii vecilor putoroasă, ba chiar grețoasă…
deodată, nicu pricop este cuprins de o stranie revelație și spune
„femeia este undă, iară nu corpuscul, cum credem, cum pare”,
am amuțit cu toții cu paharele oprite brusc în zborul lor spre gură,
iar după o lungă tăcere, se auzi vocea lui Marian, elegantul,
care nu-și spurcase gustul cu vreun strop din abominabila licoare
„ba eu vă spun limpede că femeia e un nor, un corpuscul spectral…”
n-am avut răspuns nimeni n-a avut, nici măcar temerarul nicu,
care-și ilustra pe cîmp concepția cu mîinile întinse drept aripi,
am aruncat paharele improvizate în iarbă și am luat-o spre cămin,
unii spre căminul fetelor de la geologie, și ele venite la practica lor,
poate voiau să afle răspunsul, să părăsească tulburătoarea dilemă…
după jumătate de secol, eu am răspunsul, har Cerului dialectic –
„femeile sînt ca lumina, unde atunci cînd vin și nori aprigi de furtună
atunci cînd hotărăsc că este momentul să plece, să zboare…
7 Ianuarie 2024, în Iași
2.Semnalări amicale…
Florin Iaru: Raport despre starea Uniunii
A Uniunii Scriitorilor din România, desigur. Florin Iaru face aici ceea ce ar fi trebuit să facă conducerea organizației de breaslă a scriitorilor. Merge de la a la z și constată ceea ce au stabilit ultimele sentințe judecătorești, că din punctul de vedere al legii USR nu există… De altfel, asta fusese stabilit și într-un proces deschis de USR lui Cornel Nistorescu și ziarului Cotidianul… Prin urmare, sentințe definitive sînt, de ce nu sînt puse în aplicare e greu de înțeles!
https://www.catavencii.ro/cind-victoria-iti-ia-piuitul/
3.Un text regăsit…
Cu Geo Bogza prin Măreața Uniune
Republic acum un text regăsit. A apărut pe la începutul anilor 2000, la solicitarea lui Al. Cistelecan, dar nu l-am mai găsit pe net, nici în computerul meu. E drept că anul trecut mi-am pierdut arhiva. În mod miraculos, aseară am regăsit o parte a acesteia pe un stick. Îmi amintesc că o transferasem de pe computerul mare cînd am început să nu-l mai folosesc…
Cu Geo Bogza prin Măreaţa Uniune Sovietică
Vedea enorm şi simţea grandios…
Ceea ce e interesant în cazul lui Geo Bogza este transformarea poetului de avangardă, non-conformist şi provocator, tîrît prin tribunale şi băgat prin puşcării pentru îndrăznelile sale de viziune şi limbaj, la interval de numai un deceniu, într-unul din cei mai jenanţi „cîntăreţi ai vremurilor noi”. Sigur, putem presupune că înclinaţiile sale de gazetar de stînga l-au condus în această direcţie. Sau oportunismul, răspîndit la scriitorul român mult mai generos chiar decît talentul, că doar românul e foarte talentat, ba încă şi „născut poet”. Iar Bogza chiar era născut poet, cum o dovedesc volumele Jurnal de sex, Poemul invenctivă sau Ioana Maria. Poet născut, gazetar interesant pînă la război, inclusiv gazetar de război, dar reporter cu un necontrolat simţ al grandiosului. Caragiale „vedea enorm şi simţea monstruos”, Bogza vedea la fel de enorm, dar simţea cîteodată monstruos şi, trebuie să o recunosc, atunci îi ieşeau şi poeziile, şi articolele de gazetă, chiar şi reportajele, însă cel mai adesea simţea grandios, iar atunci se manifestau toate poncifele stilistice posibile – grandilocvenţa, patetismul şi găunoşenia, ca să le sintetizez în doar trei cuvinte. Fiind construit fizic pe măsuri urieşeşti, Bogza privea lumea printr-o lentilă măritoare, totul căpăta alte dimensiuni. Cîtă vreme s-a manifestat într-o viaţă publică relativ liberă, fără îndrumare ideologică şi fără cenzură prealabilă – chiar dacă a avut de-a face cu post-cenzura, poliţia şi justiţia –, opera sa a mai păstrat un echilibru între „monstruos” şi „grandios”. Se vede asta în aproape toată opera sa de dinaintea războiului al doilea mondial – şi în poezie şi în proza jurnalistică şi reportericească. În Cartea Oltului deja, începută în 1941 şi publicată în volum în 1945, în zorii „vremurilor noi”, s-a terminat cu monstruosul, a rămas doar grandiosul. Autorul articolului despre Bogza din Dicţionarul General al Literaturii Române coordonat de Eugen Simion, dl. Marcel Duţă, dacă decriptarea mea este corectă, defineşte astfel viziunea scriitoricească a autorului mobilizatoarelor Începutul epopeii sau Porţile măreţiei (titlurile spun totul, deja!): „Bogza rămîne pretutindeni un liric profund, un poet modern tulburător, care îşi extrage inspiraţia din meditaţia continuă şi pasionată asupra omului contemporan (…) În tot ce scrie, el are capacitatea de a se înălţa la gestul solemn, de a găsi tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimată a experienţei anodine….”. Da, aşa este, cu precizarea că aceste caracteristici se potriveau primului Bogza, cel de-al doilea utilizîndu-şi aceste calităţi (care îşi conţin şi defectele) pe o materie cu totul improprie, inadecvată, falsificîndu-şi astfel pînă în străfunduri discursul artistic. Şi aşa aveau să rămînă lucrurile pînă în 1989, chiar dacă unele pilule şi parabole din colţul „României literare” mai încercau mici exerciţii de adevăr, sub forma aluziei, a fitilului şi a şopîrlei. Parcă la altceva ne-am fi aşteptat la cel atît de înzestrat, aşa de bine plecat din start, ajuns la 40 de ani membru corespondent al Academiei RPR (1948) şi la 47 membru plin. Dar, ca multe alte aşteptări, în această lume „neaşezată şi mişcătoare” (Constantin Noica), „n-a fost să fie” (idem). Iar ce-a fost să fie, cel puţin vreo două decenii, îţi cam ridică părul măciucă. Pentru că a fost operă de pură propagandă în favoarea ideologiei comuniste, a partidului comunist, a regimului care ne-a răpit aproape jumătate de secol de istorie normală.
Corpusul cîntării Ţării Sovietelor
N-o să iau, desigur, în discuţie întreaga maculatură publicată din 1948 şi pînă, măcar, pînă prin 1960 – 1962, sub numele de literatură de reportaj şi călătorie sau literatură pur şi simplu – deşi, în opinia mea, putem vorbi despre un fel de reviriment doar odată cu Paznic de far (1974) şi Orion (1978), care nu sînt capodopere, nici măcar opere comparabile cu cele din primii ani, dar aparţin totuşi literaturii normale! Nu va fi vorba mai departe, deci, nici despre deja amintitele Începutul epopeii şi Porţile măreţiei, nici despre Şantierul de la cumpăna apelor, nici despre Anii împotrivirii (prefaţată de Ion Vitner, alt academician!, în 1953), ci exclusiv despre reportajele din Ţara Sovietelor, în care academicianul nostru a călătorit intens în primii ani ai comunismului românesc, ca să se adape, probabil, la izvorul cu „apă vie” al lumii luminii, dreptăţii şi adevărului. Literatura prosovietică a lui Geo Bogza, debutează solemn – cum altfel? – sub cupola Academiei RPR, pe 25 fevruarie 1949, la circa un an după ce fusese cooptat membru corespondent, cu o comunicare prezentată în şedinţa plenară din acea zi şi care a fost prompt tipărită de Editura Academiei, că doar vorbele nemuritorilor nu pot rămîne simple vorbe! Verba volant, scripta manent! Nu are decît 11 pagini, se cheamă Perspective deschise creaţiei literare de planul stalinist de transformare a naturii şi e cum nu se poate mai mobilizatoare. Dar aceasta este versiunea pentru aleşi, pentru nemuritori. Cîţiva ani mai tîrziu, această remarcabilă comunicare, însoţită de cîteva zeci de pagini de reportaj din Măreaţa Uniune, avea să apară şi pentru tot poporul, spre luminarea acestuia, sub titlul, mai scurt, dar la fel de mobilizator Planul stalinist de transformare a naturii. Se face deja trecerea de la teoria inspiraţiei de către Stalin a literaturii la practica efectivă a acesteia, cum s-ar spune. Iar practica continuă, mai întîi, modest, într-un volum colectiv, după modelul colhozului, intitulat Prin ţara eroicilor constructori ai comunismului şi apărut la Editura Tineretului a C. C. al U. T. M. în 1952. În acest volum, alături de preşedinţi de Gospodării Agricole Colective – aşa se chemau colhozurile româneşti înainte de a deveni Cooperative Agricole de Producţie –, de ingineri, compozitori, muncitori, studenţi, activişti peceristo-utecişti, dar şi de colegi de-ai dumisale, scriitori precum Maria Banuş (Aici s-a născut Stalin), Mihai Beniuc (În muzeul Lenin), Veronica Porumbacu (mai stahanovistă, poeta e prezentă cu două producţii lirice şi un articol!), Zaharia Stancu (Mausoleul lui V. I. Lenin) şi chiar Ceahlăul prozei româneşti, Mihail Sadoveanu (Războiul cel mare al Uniunii Sovietice), deci în acest volum caleidoscopic precum lumina sovietelor refractată în vieţile oamenilor sovietici, Geo Bogza publică articolul În oraşul Marii Revoluţii, de fapt, îl republică pentru că apăruse deja în „Scînteia” pe 22 iulie 1950. Dar cu asemenea texte, maestrul de-abia îşi construia teoria şi îşi făcea mîna. Adevărata măsură a talentului, dar şi a devotamentului pentru lumea zămislită în coşmarurile lui Marx şi Engels şi pusă în operă de Lenin, Stalin şi siniştrii lor companioni, avea s-o dea un an mai tîrziu, în 1953, în volumul exclusiv dedicat acestei teme regale – de n-o fi vreo inadvertenţă, o contradicţie în termeni, în folosirea acestui cuvînt! – a literaturii de inspiraţie ideologică proletcultistă, volum numit, oarecum neutru dar foarte exact!, Meridiane sovietice, apărut, ca o adevărată operă de literatură şi artă, chiar la Editura de stat pentru literatură şi artă. Acesta este, deci, corpusul! Să vedem şi cum stăm cu arta, cea literară, de bună samă.
Schiţă pentru o teorie a literaturii sovietizate
Luînd în calcul numai literatura dinainte de război a autorului, am putea crede că Geo Bogza era un autor care scria doar din talent, că din fiinţa sa izvorau pur şi simplu torenţial literatura şi jurnalistica. Deloc adevărat, să nu uităm că autorul Jurnalului de sex a fost creator de publicaţii avangardiste, autor de texte programatice, deci unul deloc instinctual, frust, ci un scriitor care a meditat asupra locului, rolului, soartei şi resoartelor (pentru cei exigenţi, resorturilor) literaturii, a noii, a adevăratei literaturi. Doar că teoria era proastă, iar avangarda doar un surogat al literaturii noi, pe care avea s-o descopere imediat ce s-a ridicat fumul războiului, dacă nu cumva, cu un simţ al oportunităţii indiscutabil, chiar cu cîteva secunde mai înainte. Ei, bine, sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i luminze, să-i cristalizeze privirea. Şi cum s-a luminat văzul, cum a căpătat mai multă lumină şi mintea! Şi cum s-a luminat mintea, cum s-a născut şi teoria. Unde? Păi, chiar în acea broşurică de 11 pagini, pe care, din cauza dimensiunilor, am fi tentaţi s-o desconsiderăm. Şi groaznică eroare am comite! Pentru că, în acele puţine pagini, este schiţată genial o veritabilă teorie a literaturii noi, una din cele mai bune care s-au produs într-o epocă bogată în teoreticieni. Nici măcar nu e nevoie de comentarii, serioase, ironice sau chiar răutăcioase. Totul e spus cu limpezimea cristalului. Este un text atît de bun încît l-aş cita în întregime, dacă nu mi-ar fi teamă că-mi dublez propriul text abuzînd nepermis de bunăvoinţa gazdelor. Dar să cităm numai pasajele în care teoria literară bogziană se întîlneşte cu geniala gîndire stalinistă. Dar şi, vai!, cu practica politică a acestuia. Deci: „Scriitorii din Uniunea Sovietică, şi din întreaga lume, văd ridicîndu-se astăzi în faţa lor, o temă gradioasă: după o lungă serie de cuceriri omul se pregăteşte să facă încă un salt în raporturile lui cu forţele naturii”. Omul se pregăteşte, dar nu de capul său, ci după plan, după planul stalinist de transformare a naturii, despre care, în toamna lui 1948, „scriitorii au aflat alături cu întreaga lume, cu mare bucurie, dar poate cu o emoţie mai vie, de marea bătălie (…) de transformare a naturii, pe care popoarele sovietice o vor da în următorii cincisprezece ani, pe întinsele teritorii ale patriei lor”. Şi: „Pentru a pune în aplicare acest plan, pentru a declanşa ofensiva pe care el o prevede, se fac acum pe teritoriul Uniunii Sovietice, pregătiri imense (…) Această grandioasă operă (…) este răspunsul solemn pe care socialismul îl dă anarhicelor devastări din vremea capitalistă.”. Şi, normal, cum scriitorul este un excelent propagandist şi un talentat cîntăreţ al vremurilor noi: „E un răspuns menit să trezească interesul profund al scriitorilor, prin calma lui măreţie, şi prin ecourile îndepărtate pe care le avea”! Ei, da, era vremea celui de-al doilea mare val al represiunii staliniste, după cel din anii treizeci, Soljeniţîn de-o pildă era în puşcărie, iar teoreticianul Bogza îi găsea o înaltă misiune propagandistică scriitorului nu doar din Rusia, ci din tot Estul sovietizat, ba chiar din toată lumea! Şi nu doar scriitorului! Ci artistului, în general! Muzicianului: „Sînt sigur că simfonia aceasta o voi asculta cîndva în forma ei definitivă, realizată de unul din compozitorii sovietici, sau de un alt compozitor al lumii, încercat de multitudinea de sentimente pe care le trezeşte această eroică acţiune omenească”. Dar şi cineastului: „ Cinematografia va putea scoate din episoadele acestei bătălii imagini multiple şi impresionante”. Iar în ceea ce-i priveşte pe scriitori, desigur că poeţii nu se vor putea abţine să vibreze, mai ales că vor trebui să zboare cu avionul: „Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spaţiu, avionul va fi obligator; – şi poeţii vor trebui să-l folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini…”. Dar dacă pentru poeţi pare mai uşor, mai puţin dacă au rău de avion!, greul urmează totuşi să cadă pe autorii genurilor mai ample: „Dar sarcina cea mai însemnată revine prozatorilor – şi anume marilor prozatori – fiindcă numai scriitorii de lungă respiraţie vor putea să redea în întregime amploarea, profunzimea, şi răsunetul acestei bătălii. Măreţul plan sovietic de transformare a naturii ne pune în faţa unei acţiuni de proporţii epice, iar acei care sunt meniţi să o exprime în totalitatea ei, romancierii, povestitorii, marii poeţi în proză, vor trebui să se mişte între orizonturi vaste, pe liniile de creaţie ale epopeei. Simfonia şi epopeea rămîn cele două moduri majore care vor fi în stare să exprime, cît mai deplin, conţinutul patetic şi grandoarea acestei îndrăzneţe acţiuni omeneşti”.
Ei, dar cît de grea o fi sarcina scriitorilor, un noroc ei tot au: „Ceea ce va înlesni misiunea scriitorilor, punîndu-i de la început pe drumul marilor realizări, este conţinutul profund uman al acţiunii care începe, rezonanţa pe care de mult elementele ei o au în sufletul omenesc, încît vor putea pătrunde în literatură în mod larg, ca apele unui fluviu ce abia aşteaptă să se reverse”. Şi: „Scriitorii vor avea de arătat toate acestea”. Da, uman, curat uman, Coane Geo! Mai ales dacă ne gîndim că măreţele asalturi asupra naturii erau purtate de colhoznici coborîţi la condiţia de submujici, de milioane de deţinuţi politici, de soldaţi căzuţi prizonieri la germani şi trimişi în lagăre imediat la întoarcerea în Patria Sovietică, de popoare strămutate, de la basarabeni la tătarii din Crimeea, şi chiar de prizonieri de război români, de-ai noştri… Dar acestea sînt detalii nesemnificative! Important este că teoria s-a născut, că Bogza şi-a pierdut elanurile poetice contestatare din tinereţe şi că a devenit prozator, deci dintre cei meniţi să ducă greul… reflectării!
Cînd teoria e bună…
…şi mai eşti şi prozator puternic, vulcanic, cu simţul grandiosului şi al epopeicului, cu practica literară nu mai e nici o problemă, după cum se vede în această mică capodoperă (cacofonie intenţionată!) a literaturii de călătorie care este Meridiane sovietice. De altfel, aş putea spune că teoria aplicată este chiar ceva mai subtilă decît teoria în expresia sa brută. Titlul cărţii, dar şi celelalte elemente paratextuale sînt alese oarecum neutru şi, uneori, conţin o anume poeticitate. Editura aleasă nu mai este cea C. C. al U. T. C., precum era cazul textului din volumul colectiv, ci cea „pentru literatură şi artă”. Titlurile capitolelor de călătorie au poeticitate vag angajată: Aşa bat orele în turnul Spaschi, Vocea lui Maicovschi, Nopţi albe la Leningrad, Chipul lui Maxim Gorchi, Muntele stelelor, Oceanul aerian, Salut lui Prometeu (ultimul fiind un fel poem în proză, dedicat semizeului, scris de autor la poalele Caucazului, de bună samă, deşi tonul înaripat m-a făcut să cred că l-a scris de pe culmi sau, poate, din avion!).
De asemenea, incipit-ul cărţii, îşi păstrează poeticitatea de substanţă, dar anunţă deja angajarea profundă şi autentică a întregului text: „Solemn şi grav, în liniştea imensă din Piaţa Roşie, turnul Spaschi bate orele. Oricine le aude, purtîndu-şi peste pieţele largi ecoul, are încă odată confirmarea, venind parcă din străfundurile vremii, că se află la Moscova, străvechea capitală în care trecutul glorios al poporului rus se împleteşte cu măreţia vieţii sovietice. Aşa l-am auzit atunci, în cea dintîi noapte, reamintind trecutul poporului rus şi bătînd orele măreţiei sovietice”. Ei, bine, despre această măreţie este vorba de-a lungul celor 175 de pagini – cam scurtă carte pentru o epopee şi valenţele epopeice ale autorului, dar nu toate epopeile sînt de dimensiunile Iliadei! – ale Meridianelor sovietice. Nu voi zăbovi mai mult asupra lor, aş îndemna însă eventualul cititor să o facă, pentru că rareori se va putea bucura de o porţie de rîs mai sănătos, desigur dacă izbuteşte detaşarea – nu uşoară, adesea mi-a venit şi mie să trec de la acest stil vag ironic la execuţie, la pamflet. Însă, dacă Cartea Oltului, pe care am fost obligat să o studiez la şcoală e îngrozitor de plicticoasă, dacă O sută şi şaptezeci de minute la Mizil e de-a dreptul provincială nu doar prin localizare, ci şi prin tratarea estetică, ei, bine, această carte de călătorii este de un comic nebun. Se vede că e importantă şi măreţia temei: „Acolo, sub acea nestinsă constelaţie de stele roşii, lucrează marele Stalin. Peste harta Uniunii Sovietice, Stalin se apleacă ca un arhitect peste macheta operei sale. De mult, de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, pămîntul poartă pecetea uriaşei sale personalităţi”. Comic involuntar, aţi spus? Mai degrabă, umor negru, dacă ne gîndim la contextul istoric. Dar ce importanţă are? Pe mine mă interesează efectul pe care îl provoacă, nu intenţia unei cărţi! Iar prostia fudulă este provocatoare de satisfacţii, ca să mă păstrez în zona autorului pe care cu atîta plăcere îl comentez, de satisfacţii, deci, de nemăsurat, cum ar spune el însuşi, incomensurabile. Cum nu mă pot despărţi uşor de această „plăcere a textului”, iată, simetric, voi cita şi explicit-ul cărţii, cel de dinainte de poemul lipit în final, mai ales că reapar, cum altfel?, avioanele: „Cel dintîi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoarea şi dinamica erei comuniste. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii, plutesc avioane. Peste culmile tocite ale Uralilor şi peste Caucazul acoperit de zăpezi veşnice, plutesc avioane. Peste apele Mării Negre şi ale Caspicei, avioane se clatină în aer. Întregul spaţiu dintre Marea Baltică şi ţărmurile Pacificului e străbătut de aeronave gigantice, trecînd necontenit peste oraşe şi sate, dar mai cu seamă peste coşurile fumegînde ale uzinelor, ca în imaginea de apoteoză din monumentala staţie Maiacovschi”. Aferim! Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!
4.Un debut absolut… Daniela BOBOICEANU
Probabil, degetele de la o mînă sînt prea multe pentru a număra debuturile absolute de care am avut parte de cînd urmăresc ce se întîmplă în poezie, deci de peste jumătate de veac! Cu atît mai bucuros să semnalez apariția unei noi poete, care nu a mai ieșit în public pînă acum, cînd o face strălucit. Un debut matur, aproape neverosimil. Daniela Boboiceanu este studentă în anul al doilea la Litere la Turnu Severin. I-am descoperit poezia grație poetului Silviu Gongonea, care îi este profesor și bine a făcut că mi-a semnalat o poetă atît de înzestrată, o poetă formată de la primii pași. Am un grupaj de mai multe poeme. Bun venit în țara poeziei, Daniela. Lectură plăcută, dragi prieteni iubitori ai poeziei…
Am devenit mai înțeleaptă și mai vulnerabilă
Tragismul sec ne soarbe vitalitatea
Nu știu cât timp ne-a mai rămas
O adiere înviorătoare îmi estompează cicatrici vechi.
Am obosit…
Mă simt ca un câine costeliv, ce se plimbă agale pe trotuar.
Lumina anemică din dormitor îmi gâdilă cu tandrețe
ridurile cosmetizate,
Îmi încălzesc mâinile stânjenite de spațiul dintre noi
și tu încerci mimetic o apropiere…
Voi trage cortina peste amândouă,
și nu se vor mai auzi decât frânturi de aripi
prin care va curge poezie lichidă.
Acum mă privești îmbujorată dintr-o ramă perimată,
iar eu apatică privesc în gol
precum nervurile unei frunze moarte.
Tusea convulsivă ți-a acoperit strigătul
Nu te-am auzit cum plângi în mine,
Am simțit lacrimi grele prelinse pe genele-mi firave.
Am devenit mai înțeleaptă și mai vulnerabilă.
Nu mai poți să mă cerți pentru felul în care te-am adus
Și nici eu pe tine.
Am obosit…
Ține-mi capul indolent în brațele tale vioaie!
Floare de lotus
Flori prețioase
într-o nuanță abstractă
o licărire diafană interiorizată de
șoapte nedeslușite
atingeri subtile pe grumazul alb
stă solitară pe canapeaua sofisticată
cu finețe își netezește genele epuizate
sub ledurile reci
pantoful stiletto dezvelește delicat glezna
irisul se acoperă cu pleoapa narcotică
iar urechea ascultă tacit
cum floarea de lotus își înghite ezoteric
petalele în iazul electrizant.
Introspecții
Am strâns în pumni nimicul din bobul de nisip
ni se relevă o capodoperă microscopică
tăiată octagonal
insignifiantă precum umbra mea
un surâs se ascunde discret
pe chipul smochinit.
5.De la prieteni…
Silviu Gongonea: Codul de bare. Tot felul de inimi
Primul poem venit în acest an de la prietenul nostru Silviu, un poem din ciclul Codul de bare, un poem de dragoste… Un poem care îmi place foarte mult, dar asta se întîmplă de obicei cu poemele sosite de la poetul craiovean. Lectură plăcută!
Codul de bare. Tot felul de inimi
Mă tot întreb de ce ne prinde absurdul
pune-i mustăți lunii să pară mai fioroasă
pune-i câte un pistol în mâini
pune-i o inimă să aud vuietul din urmă
Am pus poezia lângă poezia ta
tu ai pus poezia lângă poezia mea
și au devenit plămâni vii inimă zvâcnind
Nu îmi place să vorbesc despre poezie
numai că am prins curaj
Am pus lângă visul tău diacritic
codul meu de bare
În urmă cu aproximativ o lună, cu prilejul Festivalului Internațional de Poezie „Ion Monoran”, la Timișoara a fost volumul care cuprinde integrala de poezie a lui Mono – Dragă poezie (Humanitas, 2023, Ediție îngrijită de Viorel Marineasa. În fapt, această ediție o reia pe cea apărută cu zece ani înainte la Editura Brumar. Între timp, mi-am procurat cartea, am citit-o, ba chiar de două ori, și mi se confirmă gîndul că Mono este unul dintre cei mai importanți poeți ai generației mele și, în general, din cei mai buni poeți postbelici români. Trei volume, toate postume, reunind puțin peste 200 de pagini de poezie, și un destin poetic exemplar. Am reușit să găsesc pe net mai multe poeme în format electronic și voi face trimiterea necesară. Postez în clar poemul care dă titlul integralei… Lectură plăcută!
https://poetii-nostri.ro/ion-monoran-autor-573/
Dragă poezie
Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timișorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranță
a poeziei românești.
Cu toate astea m-am hotărât să-ți scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua „Tarom”.
Mă vei recunoaște ușor după plete și ceașca de cafea
care îmi va tremura în mâini de îndată ce mă vei privi puțin mai insistent.
O singură rugăminte aș avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee națională.
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi
sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust și sănătos și cred că
a cam sosit momentul să-ți schimbi puțin câte puțin concepțiile
și să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ștefan cel Mare
și Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să știi că îmi va fi sincer rușine să ies cu tine pe stradă
sau să te prezint tinerilor poeți din generația mea care aici la Timișoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din țară.
(poem scris în perioada 1972-1979)
6.Shakespeare – Sonete
Am așteptat, crezînd că se mai limpezește vremea, doar că lucrurile au evoluat invers. Așa că Marele Will, laolaltă cu eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, au avut de înfruntat frigul, umezeala, ploaia, cel puțin pe ultima lungime a drumului. Dar au ajuns, spre bucuria noastră. Lectură plăcută!
Sonetul LXXXII
I grant thou wert not married to my muse,
Admit, de muza mea nu ești legat,
Deci poți, fără constrângeri, să citești
Tot ce alți scriitori au dedicat
Frumosului, și-n fond să-i prețuiești.
Ești înțelept pe cât de falnic ești,
Mult mai presus de cât pot eu să spun,
Încât ești obligat să folosești
La vremuri noi, un scriitor mai bun.
Fă-o; în timp ce alții-au debitat,
Minciuni ce doar retorica le-admite,
Tu, cel perfect, ai fost înfățișat
De-al tău amic, în sincere cuvinte.
Cum te prezintă ei se potrivește
Celor boccii — pe tine te jignește.
Traducerea: Adrian Vasiliu
7.Hronicariu…
Nechifor Bugeac: De povara bătrâneții
Au lipsit o vreme Hronicariu, luatu-a și el o tzîră de hodină… Da cum a audzit zvonu deaspre osteneala ce cuprinse un jude nu foarte bătrîn de felul lui, cum s-a înturnat la misie…
De povara bătrîneții
Aman, aman, ce trece vremea … Mai deunăđi scriiam de un jude brudiu, Hristiian Daniletul, ce se gâlcevea, plin de vlavie, cu bete de vânturat fasolea precum Cichigean, si curâța cu râvnă iazul. Ci am aflat ađi cumcă sarmanul au agiuns vechi de đile și, nemaiavând vlagă, au hotărât a încheia cu munca; ci are sărmanul bătrân ca la patruđeci și opt de leaturi, adecă o etate apropiată de Taica Noe. Ci milostivindu-se de neputința sa, i-au dat oblăduirea arginți îndestulați, sa aiba den ce vietui – ca nainte vreme bătrânetea se afla la mare pret, deci juzii veneau dentre cei vechi de dile; numai adi s-au schimbat obiceaiul. Deci să ne rugăm pentru sănătatea sa, să se infofoleasca bine, nu carea cumva să răcească sărmanul, căci grea iaște vârsta batrăneții la leaturi matusalemice adecă patru-deci și opt.
- Rîdem din răsputeri…
Cu un grupaj foarte vioi de bancuri sosit de la Virgil Glăvan, deci pe filieră canadiană, și o glumă grafică de la Ion Fercu. Enjoy!
Se spune că, într-un sat din România, trăia un țăran de 150 de ani cu soția lui. Se duc ziariștii să-l vadă și mare le e surpriza când dau peste un om în putere.
-Cum ai reușit, bade, să te menții așa de bine?
-Revoluția victorioasă din 1989…
-Lasă, bade, politica! Ce-ai mâncat, ce-ai băut?
-Păi, revoluția victorioasă din 1989…
-Lasă, bade, astea! Câte femei ai avut, câți copii ai făcut, ce-ai mâncat, ce-ai băut?
-Revoluția victorioasă din 1989…
-Ăsta e sonat! Hai să-l lăsăm să zică ce vrea!
-Revoluția victorioasă din 1989 a adus la noi în primărie un idiot care mi-a greșit data nașterii cu 100 de ani!
***
Un soț vine acasă de la biserică, își salută soția, o ia în brațe și o duce așa toată casa. Foarte surprinsă, soția întreabă:
-A predicat pastorul despre cum să fii romantic astăzi?
-Nu, răspunse soțul. A spus că toți trebuie să ne ducem poverile și tristețile noastre.
***
La maternitate, tatăl copilului se strâmba prin geam la bebeluşii nou-sosiţi:
-Gulu-gulu, gulu-gulu… uite a zâmbit! Nu-i aşa că-i adorabilă?
-Dar copilul tău n-a zâmbit, spuse prietenul care îl însoţea.
-Eu vorbeam de asistentă…
***
Avocatul către client:
-Am o veste proastă și una bună.
-Zi-o întâi pe cea proastă.
-Testul ADN a dovedit că era sângele tău la locul crimei.
-Și vestea cea bună?
-Colesterolul e sub 130.
***
Două tipe stau de vorbă:
-Cum ai petrecut de Revelion?
-Splendid! Am primit opt cereri în căsătorie.
-Și ce ai făcut?
-Am acceptat patru, cred că pentru un an îmi ajung.
***
Gheorghe bea câte două păhărele de pălincă în fiecare seară înainte de culcare. După ani și ani, soția vrea ca el să renunțe la acest obicei. Pentru asta, încearcă să-i demonstreze că alcoolul este nociv și vine cu două păhărele, unul îl umple cu apă și altul cu pălincă. Aduce și cutia cu viermișori, pe care Gheorghe îi folosea drept momeală la pescuit și spune:
-Vreau să vezi asta!
Pune un vierme în păhărelul cu apă, iar acesta începe să înoate. Soția pune un vierme și în păhărelul cu pălincă și viermele moare imediat! Simțind că și-a făcut clar punctul ei de vedere, ea spune:
-Ce ai de spus despre acest experiment, măi, Gheorghe?
Gheorghe se uită la paharul cu viermele mort și spune:
-Na, e clară treaba, dacă beau pălincă, nu fac viermișori!
***
Moș Crăciun intră pe horn într-o casă și nimerește în dormitorul unei tinere superbe, care doarme goală în pat. Nehotărât, începe să se plimbe de colo-colo prin încăpere, zicând:
-Dacă o fac, nu voi mai fi primit în cer, dar dacă nu o fac, nu o să mai pot ieși pe coș.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
