1.Literatura este mereu realistă și fără greș autobiografică
În decembrie 2019, criticul și istoricul literar Iulian Boldea mi-a luat un interviu pentru revista Vatra. Din păcate, interviul s-a rătăcit prin computerul revistei, ceea ce s-a întîmplat și cu exemplarul din computerul meu, victimă a unui accident informatic. Din fericire, cei de la revistă au găsit pînă la urmă interviul și îl publică în numărul tocmai apărut. L-am recitit, după aproape un cincinal, n-aș schimba nimic. Mai trist este că unele fenomene negative observate atunci nu s-au vindecat, ba din contra!
Liviu Antonesei: „Literatura este mereu realistă si fără greș autobiografică”, Vatra 1 – 2, 2004
— Care sunt amintirile din copilărie care și-au pus amprenta în mod deosebit asupra operei dvs. de mai târziu?
— Deși nu mi-at dat seama de asta decît relativ recent, cred că prima mea copilărie, cea rurală, care a durat pînă la opt ani, reapare prin semne dintre cele mai diferite și neașteptate mai tot timpul în ceea ce scriu – un apus de august pe malul unui lac ce părea violet, un ger ce crăpa pietrele, diverse gusturi și mirosuri. Constat că amintirile sînt foarte senzoriale în general, nu doar imagistice. Din a doua copilărie, urbană, revin iarăși semne din mediul multicultural în care s-a petrecut – chipurile copiilor și adulților, întîmplări, cuvinte idiș. Toate acestea apar și în poezii, care iau adesea o turnurä narativă, dar mai ales în povestirile mele, a căror dimensiune autobiografică nu o pot nega, oricît invenția, fabulația încearcă să o ascundă…
— Ce credeți despre relația dintre biografie și operă ?
— După cum văd, m-ați citit atent și puneți întrebări incitante! În textul liminar la Check Point Charlie. Șapte povestiri fără a mai socoti și prefața, cartea eu care „mi-am aniversat semicentenarul”, am scris cîteva lucruri cu care sînt în continuare de acord. Eu cred că literatura, chiar și cea fantastică, este întotdeauna realistă, mai mult, este și autobiografică. Doar că trebuie să operăm cu concepte mai extinse privind realitatea și biografia decît cele clasice. Din realitate nu face parte doar lumea obiectelor și evenimentelor, ci și cea simbolică, iar de o bucată de vreme și cea cyberspațială. Aceasta este realitatea în care viețuim si din ea ne sosesc semnalele care ne îndeamnă la scris, dar și la pictat, compus etc. Nu vorbesc despre niște planuri ale realității, ci despre dimensiuni ale acesteia. Copacul singuratec din cîmpie, arborele prin care Mondrian făcea trecerea spre abstract și foșnetul frunzelor dintr-o compoziție de Ceaikovski fac în egală măsură parte din realitate, au aceeași consistență ontologică. Prin urmare, artistul trăieste într-o realitate mai bogată, iar dacă are noroc, transmite acest sentiment și cititorului, privitorului, ascultătorului operei sale. Și, de bună seamă, si dacă cel din urmă este norocos! În mod analog, viața noastră nu cuprinde doar întîmplările prin care trecem, ci și sentimentele provocate de acestea, amintirile, gîndurile, închipuirile, fantasmele noastre. Tocmai din acest motiv literatura este mereu realistă și fără greș autobiografică. Am rezumat cît am putut ce scriam pe larg în textul amintit.
— Au existat, în decursul formării dvs. intelectuale, cărți, mentori care v-au marcat în vreun fel?
— De bună seamă că au existat. Noi suntem rezultatul unor date native și al întîlnirilor – cu oameni, întîmplări, cărți, altfel de opere – formative. De la un punct încolo, apare și impulsul autoformativ conștient. În fapt, toate experiențele noastre, mari și mici, pozitive și negative, au un efect formativ, mai mare sau mai mic, fie direct, fie prin ricoșeu. Lista fiecăruia e cvasi-infinită, așa că de o selecție este nevoie! Aș începe, cronologic, cu deja legendara mea bunică Ruxandra, care m-a învățat să citesc și să scriu pe la 4-5 ani, folosind Biblia sa format mic, militar, adusă de tata din război. Aș spune că avea talent pedagogic, știa să folosească material auxiliar, apela la Scînteia,care venea la dispensarul la care lucrau părinții mei pe atunci, pe care literele, în titluri, erau scrise mare și erau mai ușor de învățat. Apoi, învățătoarea din clasa I, care văzînd că scriu și citesc bine, nu m-a mai chinuit cu „cîrlige și bețișoare”, ci în vreme ce făcea asta cu colegii de clasă, mă punea să citesc sau să scriu ceva. Ar urma profesorul de matematică din clasele II-IV – am fost beneficiarul unei școli experimentale, cu profesori, nu învățători în ciclul primar, domnul Buga, adus de la pensie special pentru experiment, care a sesizat un anume talent pentru matematică, așa că a lucrat cu mine separat. Prin clasa a Ill-a, ajunsesem la algebra de clasa a Vll-a, rezolvam sisteme de ecuații prin regula lui Cramer etc. Din păcate, acest talent pentru matematicä a fost sufocat de o profesoară din prima clasa de liceu. Deși am urmat liceu real, nu m-a mai interesat matematica. Am luat note bune fără să mai învăț, inclusiv la bacalaureat, cu ceea ce știam deja. Dar în liceu am avut și noroc, cu profesoara de română, care sesizînd un fel de talent la compoziție si o imaginație bogată, nu mă obliga să repet ce spunea ea, ce scria în manual, ce spuneau criticii, ci m-a îndemnat să spun/ scriu ce credeam eu despre autori, opere etc. Cred că asta m-a orientat mai decis către literatură. Dacă dl Buga m-a trimis spre Gazeta matematicä, dna Hîncu m-a orientat spre revista școlii, unde am publicat câteva poezii, pe care acum le-aș socoti proaste sau măcar naive, și un fel de eseuri. Am avut noroc și în facultate de cîțiva profesori buni, dar m-aș opri la Luca Pițu, cu care nu am făcut psihologie sau sociologie, specialitățile mele, ci franceză! Important este însă că m-a acceptat, că mi-a deschis ușile bibliotecii sale, nu uriașă dar excepțională, uși care au rămas deschise, chiar și în cele trei intervale în care ne-am certat „ca băieții”! Aceștia au fost prin urmare mentorii, maeștrii mei, pe filieră educațională cumva formală. Trebuie să adaug pe Al. Călinescu, care conducea revista Dialog, la care am avut acces rapid, pe regretatul profesor Ion Holban, șeful meu de la institut, care m-a inițiat în cercetare, pe poeții Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu și Emil Brumaru, toți trei plecați, pe istoricul Al. Zub, care m-a atras în multe dintre proiectele sale editoriale, pe filosofii Constantin Noica și Mihai Șora, care m-au acceptat în preajma lor in perioade foarte potrivite formării. Sigur, n-am ajuns nici istoric, nici filosof, nici n-am zăbovit constant în cercetarea educației, ci scriitor, dar aceste întîlniri m-au marcat intelectual semnificativ, inclusiv ca scriitor. Cărțile importante? Aici e o întreagă legiune! Inevitabil, selecția trebuie să fie și mai severă! Nu mă pot evalua ca autor, dar cu siguranță pot spune că am fost, încă sînt, un mare cititor ! Sigur, mai întîi Biblia, care mi-a oferit ABC-ul citirii si al scrierii. Apoi, în timp, dar destul de tînăr, marile cărți de înțelepciune ale culturilor vechi. Nu pot uita Cavalerii teutoni,citit în vacanța de iarnă a clasei a doua, prima lectură autonomă a unei cărți grele. Adolescența și prima tinerețe mi-au fost marcate de clasicii ruși, în frunte eu Dostoievski, de povestirile și romanele lui Kafka, apoi de povestirile lui Borges. În mod neașteptat, deși asta dovedește că putem rămîne ființe deschise dacă dorim asta, la vârstă matură, am fost marcat de lecturile din Bellow, Roth si Amos Oz, Kundera, Kadare. Chiar și acum sînt cărți și autori care mă tulbură și mă pun pe gînduri, mă gîndesc la Jonathan Coe, Franzen și alți anglo-saxoni, la Makine, Kurkov, Sîskin. In poezie, am încercat să acopăr toți marii autori ai literaturii române și ai celei universale. Nu-mi pot imagina viața mea, inclusiv de autor, fără Eminescu, Bacovia, Ion Barbu, fără Hölderlin, fără Poe, Rimbaud, Rilke, Benn, T. S. Eliot etc. Mallarmé, căruia i-am tradus poeziile în proză, cum procedase el eu Poe, m-a pus la un cincinal de „poezii mallarméene”, din care n-am păstrat decît o duzinä, dar asta va fi lăsat o urmă. De vreun sfert de veac, poate mai de mult, marele Stephane a fost cumva substituit în inima mea de René Char. Mă tenteazä un Char integral pre românește tocmit, dacă mă mai îngăduie domnul pe aici. M-a pus pe gînduri Nicoleta Dabija cu al ei Ungaretti complet, preferatul meu alături de Montale dintre modernii italieni… Dar mă opresc, mai sînt întrebări și n-ar trebui să ocupăm toată revista!
– În ce raporturi se află eseul și poezia în ansamblul creației dvs. ?
—Deși, în școala primară am început ca prozator, scriind „romane” cu nemți și partizani sau cowboys si indieni, păcat ca s-au pierdut la cutremurul din1977!, aș fi avut de ce rîde, am încetat exercițiul literar, care n-a reapărut decît la începutul liceului sub forma poeziei și a eseului. Poate de asta, am impresia că se împacă foarte bine. La proză, am revenit abia prin 1978, dar pare să se simtă foarte bine în compania celorlalte două. Aș spune că psihocritica, mitanaliza etc. au dreptate, mintea noastră este bîntuită de teme, metafore obsedante, miteme, cu puțin noroc de un mit personal, iar acestea trebuie să se manifeste, să iasă la lumină… Cred că fiecare îsi găsește, sau încearcă să-și găsească drumul cel mai potrivit de exprimare, poezia, eseul, proza etc.
— În perioada studenției ați făcut parte din grupul de tineri intelectuali ieșeni din jurul revistelor Dialog și Opinia studențească, reviste care s-au remarcat prin libertate de gîndire și de acțiune, în perioada cea mai neagră a epocii de aur. Cum vedeți acum, la mai bine de 30 de ani de la revoluție, această perioadă a existenței dvs. ?
— A fost una dintre cele mai instructive si fertile perioade din viața mea, un fel de a doua facultate, ceea ce a fost pentru alte câteva sute de studenți si post-studenți. A mea a fost și foarte lungă, din 1973 pînă în mai 1983, cînd am fost scos pe tușă după o anchetă „de grup”, circa 20-25 de redactori și colaboratori ai revistelor, a Securității. O bucată de vreme am fost și profesor, între cele două intervale în care am fost redactor-șef adjunct al Opiniei studențești – 1975-1976 si 1980-1983. După o pauză – interdicție de semnătură – am reînceput să colaborez, vreo jumătate de an sub pseudonim. Și am colaborat pînă la capăt…
— Au existat, la noi, disidenți adevărați? S-a făcut cu adevărat la noi rezistență prin cultură?
— În ce privește rezistența prin cultură am opiniile mele, nu foarte favorabile. Poate mai degrabă aș merge pe formula lui Gabriel Andreescu „rezistența în cultură”, mult mai adecvată pentru unii culturali care au refuzat marile compromisuri și au încercat să-și facă onest meseria… Disidenți adevărați? Sigur că au existat disidenți, deci oameni care fuseseră membri de partid și „au ieșit din vrajă”, și opozanți. Problema se poate pune după 1975, după Acordul final de la Helsinki, cu celebrul„coș trei”, referitor la drepturile omului, impus de occidentali. Și au fost relativ mulți, poate nu cît în alte țări comuniste, dar destui să acopăr o pagină. Voi face prin urmare și în acest caz o selecție, sper că nu arbitrară, sper să nu supăr pe nimeni: Paul Goma, Ion Vianu si Ion Negoițescu, principalii semnatari ai scrisorii lui Goma către Ceaușescu si, în 1977, Doctorul Cană si membrii SLOMR,care ajunseseră 6000 când a intervenit forța represivă, muncitorii Vasile Paraschiv si Iulius Filip, apoi, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, autorul unei remarcabile „treziri la realitate”, Dan Petrescu si Grupul de la Iași din jurul său, cei aproape 20 de semnatari, din toată tara și de diverse profesii, ai protestului inițiat de Dan Petrescu împotriva realegerii lui Ceaușescu, între care Doina Cornea, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin. De bună seamă, disidenți în sensul propriu au fost și cei șase activiști de partid veterani, cu scrisoarea lor către Ceaușescu. Încă o dată, îmi cer scuze pentru cei trecuți sub tăcere, dar nu vreau să iasă un pomelnic.
— De ce scrieți, cum scrieți, când scrieți?
— O întrebare aparent ușoară, dar de fapt grea! Aș spune că scriu pentru că, în afară de citit si de ce-am învățat în Kama Sutra si Ars Amatoria lui Tong Hsuan, e unul din cele cîteva lucruri la care mă pricep. De fapt, scriu pentru că îmi vine să fac asta, nu pentru că mi-aș propune așa ceva. Scriu cînd îmi vine prin urmare. Scriu oricînd, pentru că ocaziile acestea, vizitele scrisului, nu sînt la ore stabilite dinainte. Cu poezia e mai ușor, oriunde aș fi, am la îndemînă un creion sau un pix, un caiet, o foaie de hârtie. Uneori, tema literară apare înainte de a adormi sau chiar în timpul somnului. Mă ridic din pat și trec pe hîrtie măcar sumar. La poezie, iarăși am noroc, mereu prima formă am scris-o de mînâ, chiar dacă din clasa a X-a am avut mașină de scris, iar din 1999 scriu la computer.
— Este scriitorul de azi o conștiință a epocii sale? Cum vedeți implicarea intelectualului în politică?
— Poate că mai este, deși în proporție mai mică și în număr mai mic. A trecut vremea în care Zola producea o întreagă schimbare socială printr-un articol. Acum, încă mai par oarecum eficiente manifestele/ protestele, susținerile„de listă”. Implicarea intelectualului în politică este la fel de legitimă ca și cea a inginerului hidrotehnician transmutat în politruc comunist, apoi și aproape democratic Iliescu. Dacă este ceea ce se cheamă un „intelectual public” trebuie să știe că va trebui să-și pună în paranteză spiritul critic prin care se definește acesta, dacă are ghinion si mai mare, chiar statutul de intelectual pur și simplu. Pe de o parte, n-am întîlnit partide care să suporte vocile critice în interiorul lor, pe de alta mă gîndesc că am avut nevoie de circa un an de „reeducare intelectuală” după pasagera mea experiență în politica activă…
— Cum percepeți relația dintre literatură și viață? La un moment dat ați scris: „Literatura nu este un surogat al vieții – ea este viața”. Nu este literatura mai mult decît viața?
— Pentru mine viața este una dintre valorile supreme, dar nu cred că aș declasa literatura, marea mea iubire, să fie pe același plan eu viața.
— S-au pus, recent, sub semnul întrebării revistele de cultură. E bine că există, au ele vreun rost? Care sînt, în opinia dvs., cele mai relevante reviste de cultură contemporane? De ce?
—Avem un paradox în această privință – apar de cîteva ori mai multe reviste de cultură decît înainte de 1989, uneori mai multe într-un orășel, dar foarte puține sînt relevante cultural. Nu refuz consultarea primului număr al niciunei noi publicații, dar apoi aleg dacă o urmăresc au ba. În Iași, apar acum opt, poate deja nouă reviste, dar citesc relativ constant două, Cronica Veche si Zona Literară, la care și colaborez uneori. Din țara, citesc constant Cațavencii, care este si revistă de cultură, nu doar de satiră și umor, Observator cultural, Vatra, Mozaicul, Familia, Bucovina Literară, și pentru calitate, dar si pentru că nu-mi par reviste „de gașcă”. Întâmplător mai citesc si altele sau anumite texte care îmi sînt semnalate de prieteni. Nu mai citesc România literară de mulți ani, dar aflu că descoperă cîte un geniu sau o capodoperă săptămânal, în frunte eu non-scriitorul Gabriel Chifu, atoatepremiantul, și cărțile sale.
— Ce scriitori contemporani vă plac, ce scriitori vă displac?
— Îmi plac foarte mulți dintre colegii mei de generație, poeți, prozatori, eseiști, critici literari, dar nu voi da nume pentru că sînt foarte mulți, ei se știu, că le-am semnalat în scris reușitele, iar pe de altă parte mulți sînt în plină activitate, gata să ne facă noi surprize. Dar îmi plac foarte mulți si din autorii din generațiile dinaintea mea și de după mine. Cum ar putea să nu-mi placă poeții de la ’70, precum regretații Mihai Ursachi, Petru Arustei, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, sau activii Ion Mircea și Dinu Flămând?Sau prozatori precum regretatul Radu Mareș, ori Mircea Daneliuc, cea mai importantă voce a prozei noastre apărută după 1990. Dar sunt foarte mulți. Nu-mi plac scriitorii închipuiți, precum deja amintitul Chifu, nu-mi plac poeții ceaușiști în genere și îndeobște cei care iau Premiul Academiei, e drept că pentru proză, cum e cazul concitadinului meu Emilian Marcu, nu-mi plac cei vreo mie de autori care au intrat în ultimii vreo zece ani în USR exclusiv pentru pensia suplimentarâ! Cei care nu-mi plac, sau îmi sînt indiferenți, sînt cu siguranță mai numeroși decît cei care îmi plac. Față de unii autori am o poziție împărțită. Îmi plac foarte mult poeziile de dragoste ale lui Nichita Stănescu, dar n-am organ pentru acea zonă a poeziei sale zisă filosofică. Iarăși, îmi place enorm aproape toată poezia lui Mircea Cărtărescu, am și scris primul articol despre el, cînd nu publicase decît pagina de Georgice din Echinox,dar nu am putut citi mai mult de 20 de pagini din vreo carte de-a sa de proză. Nu spun că e neapărat de vină autorul, dar asta e situația.
—Există unii scriitori de azi supradimensionați?Există scriitori subevaluați? Care sunt cauzele acestor două situații?
— Există fără îndoială, cu precizarea că adesea subevaluarea funcționează ca o lege a tăcerii, un fel de omerta. Cum să nu existe autori supraevaluați și subevaluați, am dat exemplul RL,când acolo se nasc săptămânal genii și capodopere, iar în contrapartidă se practică execuția autorilor, altădată apreciați!, care au devenit neconvenabili fiindcă au intrat în conflict cu pontificatul de la Uniune? S-a trecut la desființarea unor autori precum Cristian Teodorescu sau Florin Iaru, despre alții se tace asurzitor, numai pentru că nu le-a plăcut cum mergeau lucrurile în asociația de breaslă, au fost excluși, și-au dat demisia și au fost dați în judecată de zeci de ori. Ceea ce mi se pare clar este că a dispărut magistratura critică, care funcționa binișor pînă și în anii ’80. Și cum să nu dispară? Când îl aburci și mereu premiezi pe Chifu si îi razi pe Teodorescu și Agopian, ce să creadă nu doar publicul, ci și breasla?! Ce sà înțeleagâ când unul din cei mai buni critici de poezie de dinainte de revoluție, eu observații tari si motivate la adresa poeților de la ’60, începînd eu Nichita, găsește nestemate lirice în opera unui non-poet flagrant, cum e Cassian Maria Spiridon, poreclit pe vremuri de noi „nepotul lui Rilke” si a colegilor dumisale? De ce? Nu pricep. Pentru că sînt în ierarhia funcționărească a breslei, pentru că sînt șefi de reviste? Nu știu. Oricum, în momentul de față, mai poți avea încredere în cîțiva din criticii din generația mea și din cea următoare, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Ion Buzera, Traian Ștef. Sau în Ion Pop si Al. Călinescu, cînd se întîmplă să mai scrie critică. De vreo două ori după 1990, a apărut un promițător pluton de noi critici, generația lui Costi Rogozanu și Andrei Terian, dar și ei și colegii lor au dispărut din critica activă. Să mai așteptăm o revigorare? De ce nu? Ce-am avea altceva de făcut. Și ca să fiu mai clar, citesc mai mulți critici decît am pomenit aici, în general din jurul revistelor pe care le citesc constant.
— Cum vedeți destinul cărții, la noi?Care e starea lecturii? Se mai citește? Mai are tînara generație apetit al lecturii, curiozitate intelectuală, fervoare a ideii?
— Fără îndoială, în primul deceniu postrevoluționar, ocupați cu evenimentele și presa care relata despre acestea, cu toții am citit mai puțin, am fost la teatru si concerte mai rar, deși producția a crescut de cîteva ori față de perioada anterioară în toate domeniile artelor și deși am avut parte de evenimente senzaționale în toată aria artelor. Cred că în jurul anului 2000, lucrurile au început să se așeze. Știu că mai toate clasamentele europene în ce privește lectura ne duc cam la coada listei, dar nici nu sunt cu totul pesimist. În fond, cititorul, consumatorul de artă în general funcționează într-un context socio-cultural și politic, într-un mediu. Prin urmare, trebuie să intervenim și acolo, la nivelul școlii, al încurajării fiscale a consumului artistic, în politicile de promovare, care nu pot rămîne integral în sarcina producătorilor individuali – artiști – si instituționali de artă – edituri, teatre, filarmonici etc. Privesc cu simpatie că tot mai multe lansări de carte, expoziții au început să se petreacă, la Iași e un proces intens – în muzee si case memoriale. Se creează un fel de punte între cultura vie și cea încorporată în tradiție. Nu putem lăsa pe dinafară faptul că statisticile lucrează cu exemplare vîndute de carte, nu cu cititorii efectivi, știu exemplare dintr-o carte citite și de zece persoane. Ce facem cu, pe de o parte, concurența multimedia, pe de alta, cu sprijinul adus de acestea cărții? A inventariat cineva cîte e-books se citesc, mai ales de tineri, și îndeosebi cele piratate?! Cineva ar putea constata, luîndu-se după achizițiile mele de carte, că n-am citit ultimele două romane ale altui scriitor preferat, Houellebecq. Doar că eu le-am citit la o săptămînă după apariție, rugînd un prieten bun să mi le aducă de la Paris. Pînă la urmă, poate avea dreptate cine vorbea despre minciuna statistică. Apoi, cînd apar atît de mulți autori noi în literatură și alte arte, cum aș putea crede că au pierit curiozitatea intelectuală, fervoarea ideii în ansamblul unei întregi generații?
— Cum vi se pare acum receptarea critică a generației optzeciste? Ce colegi de generație vi se pare ca ar trebui reevaluați de critica literară?
— Poate pentru că marea schimbare a prins generația mea în plină forță fizică și creatoare, a fost una din marile beneficiare ale acesteia – a creat și condus reviste și edituri, a prins posturi în zona literar-culturală, al beneficiat de burse și călătorii etc. Din acest motiv, cred că a beneficiat în general și de o receptare critica corectă. Nu doar laudativă, desigur, ci și critică la propriu, și nuanțată. Câteva instrumente cred că au sprijinit acest proces, mă refer la antologiile de poezie, de texte teoretice si de proză apărute destul de repede după 1990, dar și de cartea despre generație scrisă de Ion Bogdan Lefter încâ din anii optzeci, la solicitarea lui Mircea Sântimbreanu, dar apărută, nemodificată, mult mai tîrziu. Este interesant ce ochi bun a avut Bogdan si în privirea de ansamblu și în prezentarea celor 25 de autori pe care îi socotea de primă mînă, unde am avut surpriza să mă regăsesc și pe mine, deși nu am publicat prima carte întreagă decît în 1990. Sigur, au trecut mulți ani de atunci, unii dintre confrații mei nu mai sunt, alții au scris foarte mult după aceea, unii s-au convertit în prozatori, renunțînd sau nu la poezie, o parte au suferit adevărate schimbări la față, în bine sau în rău, toți am ajuns la o anumitâ vîrstă. Prin urmare, cred că o nouă lectură, o nouă evaluare, e necesară. Cine o face? Nu știu. Bogdan, altcineva din generație, un puternic critic literar mai tînăr, care să fie si istoric literar, nu știu, întrebarea m-a făcut să-mi dau seama că e necesar…
— Mai este oare sintagma boierii minții validă, astăzi?
— As vrea să spun că nu, dar din păcate, e cel puțin la fel de validă. Deși mai discret, pentru că boierii s-au așezat mai bine în jilțuri, ei continuă să orienteze spiritul public într-o direcție rătăcitoare. Poate că este mai puțin eficace acum, pentru că s-au cam discreditat prin partizanatul politic și ciocoismul față de oamenii obisnuiți, dar influențează. Si-au diversificat și mijloacele, au început, unii dintre ei, să meargă și prin tribunale denunțînd delicte de opinie…
— Care sunt proiectele dvs. de viitor?
— Cuiva care scrie când îl apucă îi este greu să vorbească despre proiecte. Aș putea spune doar că, în ultimul an, de cînd 1-am publicat pe ultimul, s-a mai încheiat un volum de poezie și tocmai revizuiesc textele care s-au adunat cu o anumită generozitate.
16 decembrie 2019
Interviu realizat de Iulian BOLDEA
- De acum 50 de ani…
Articolele prilejuite de plecarea dintre noi a lui Moni Bordeianu mi-au prilejuit schimburi de mesaje cu mai mulți prieteni. Unul din cele mai interesante a avut loc cu vechiul meu prieten din antichitate, deci din studenție, George Stănică. Am vorbit despre Phoenix și dimensiunea psihedelică a muzicii prima lor fază, despre plecarea lui Moni Bordeianu în momentul în care a început faza etno a trupei, despre Zappa și multe altele. Într-un mesaj, George mi-a trimis fotografia pe care o postez însoțită de aceste rînduri:
„O fotografie din anii 70, cred ca era prin 1974-75. Eu sunt în stânga, în tricoul cu Wounded Knee. Cred că recunoști cine este în mijloc. Al treilea e un amic de la politehnica din Iași. Pe atunci, îl idolatrizam cu toții pe Zappa, chiar i-am imitat barbișonul după terminarea liceului”.
3.Semnalări amicale…
Istoria unei cărți: „Iubita lui Sabato” de Constantin Severin
La BCU Iași, a avut loc o lansare deosebită – este vorba despre ediția a doua a romanului lui Constantin Severin, tocmai apărută la editura Eikon. Lansarea a fost deosebită din mai multe motive, mai întîi pentru că a participat și unul din personajele romanului, actorul și dramaturgul argentinian Salvador Amore, cel care a intermediat contactul dintre autor și marele scriitor Ernesto Sabato. De asemenea, trebuie să amintesc că pe lîngă noua ediție românească, a fost lansată și traducerea spaniolă a cărții. Eu am citit romanul acum vreo 12 ani la prima apariție, mi-a plăcut foarte mult, așa că profit de eveniment ca să-l recitesc.
Laurențiu Ganea: Trilogia Dreptului Iov (1 și 3)
Pe 25 Ianuarie, Filarmonica din Ploiești a inclus într-un amplu concert Trilogia Dreptului Iov, pentru bariton, cor bărbătesc și orchestră, piesă muzicală aparținînd prietenului nostru compozitorul Laurențiu Ganea despre care a mai fost vorba pe aici, am mai publicat compoziții de-ale sale și/ sau linkuri către transmisii în direct. Este unul din cei cîțiva compozitori români în activitate preferați. Concertul de la Ploiești s-a bucurat de următoarea participare: Ovidiu Bălan, dirijor, Cristian Ruja, bariton solist, corul și orchestra Filarmonicii din localitate.
Lucian T. Vasiliu: Poeme din „Fata care a furat tot lacul”
Lucian T. Vasiliu nu este un debutant, nici un începător, are în spate o carieră de jurnalist cultural la Observatorul canadian, este membru al grupurilor „Arta conversației” și „Cafeneaua Filosofică Toronto”, iar ca poet a debutat în volumul colectiv Zbor de vineri (Eikon, 2022), fiind premiat de organizatorii concursului „Zbor de vineri” și de editura Eikon. Poetul locuiește la Burlington (Canada). Are în pregătire volumul personal de debut Fata care a furat tot lacul, din care am selectat cîteva poeme – un lirism sensibil, imagistic, deschis spre jocurile de limbaj, care frecventează adesea tema dragostei, dar nu se limitează doar la aceasta. Îi doresc succes poetului, inclusiv cu volumul care urmează să apară. Colegul meu de generație, consacratul poet Lucian Vasiliu, va fi probabil emoționat că vine un poet cu un nume atît de apropiat de al său. Din păcate, eu nu am auzit decît de un singur alt Liviu Antonesei, polițist la Pașcani, care nu scrie poezii! Încă o dată, bun venit Lucian T. Vasiliu!
Fata care furase tot lacul
De parcă acel albastru era încă al ei
cuvintele încăpeau
în podul palmei
sărutate
și duse apoi de vânt
direct pe glezna zeilor
băiatul avea plămânii aprinși
de la atâta suflare
corăbii de lemn îi scârțâiau în urechi,
legănând apa cum o cărare
timpul se oprea
din a mai trage atâta
de clopote
cupola lumii era toată
într-un zâmbet
zâmbetul-rege
Mărturisiri
Întotdeauna am văzut mai bine cu ochiul drept
n-am știut niciodată de ce
mașina e mai puternică
iarna
a ieșit din hibernare
sărutul –
semnul nostru de carte –
salvat de copii mari și curioși
cu obrajii înfloriți
a uitat de relele pământului
Anthropos, Revistă de Filosofie, arte și umanioare, 1 (13), 2024
După un prim an strălucit, revista Anthropos începe cel de-al doilea an în forță, cu un număr dedicat unei teme pe cît de interesante, pe atît de dificile – Rațiune și extaz – pe care o acoperă din diverse perspective și în diferite maniere de abordare. Îi felicit pe membrii micii redacții – Horia Pătrașcu, redactor șef, Dragos Grușea, redactor șef adjunct, Cătălin Marin și Adrian Oroșanu, redactori, Cristina Pătrașcu, secretar general de redacție – pentru ceea ce au făcut pînă acum și le doresc mult succes în continuare. Să nu uit – nu doar textele tematice sînt excelente, ci și cele de la rubricile de comentarii, eseuri, cronici, poezie etc.
Ioan Big – Cu Dacre Stoker despre Dracula, personaj central într-o istorie de familie
Spre sfîrșitul anului trecut, în cadrul Dracula TiMes, desfășurat sub egida Dracul Film Festival, prietenul nostru Ioan „The” Big l-a întîlnit pe Dacre Stoker, stră-strănepotul celebrului Bram Stoker, cl care acum peste 120 de ani a lansat „mitul Dracula”, care s-a dovedit extrem de fertil în literatură, film, pop culture… Au purtat împreună o lungă discuție publicată în Zile și Nopți.
Tocmai am primit de la prietenul nostru, poetul și traducătorul Christian Schenk vestea apariției celui de-al cincilea volum din marea sa antologie de poezie românească în limba germană. Volumul cuprinde autori născuți între 1935 și 1951, deci ultimii șaizeciști, șaptezeciștii și primii optzeciști, în cronologia consacrată.
4.De la prieteni…
Sandu FRUNZĂ
Vă amintiți, probabil, că acum mai puțin de un an, filosoful Sandu Frunză a debutat și ca poet, cu un excelent volum de poezii de dragoste, a cărui apariție a fost semnalată aici, inclusiv printr-un florilegiu liric extras de acolo. Iată însă că Sandu Frunză recidivează. Pe 14 Februarie, i-a apărut un nou volum de poezii, poate a ales ziua apariției pentru că este vorba tot despre poezii de dragoste! Volumul se numește Dulcea mea toamnă (Editura Neuma, 2024) și voi alege și de această dată un mic florilegiu pe post de avanpremieră, sau de buzdugan, cum spune vorba veche… Lectură plăcută!
Transcenderea
va veni iubirea
frumoasă ca ochii tăi
mi se va dezvălui
ea va fi bănuțul de aur
cu care voi plăti
trecerea anevoioasă
prin frontierele morții
În iubirea ta
Pierdut în iubirea ta
Mă caut zi și noapte
scăldat în fericirea ta
Ca în vremea când
nu aveam nici bani
nici cariera de peste ani
nici ale muzelor șoapte
Doar puterea de a te iubi
exact așa cum ești
Venind de undeva de departe
Mă pierd în iubirea ta
și parcă ființa și neantul devin
o realitate unică în brațele tale
ca o întâlnire între yang și yin
în care oficianții cosmici ne cuprind
într-un ritual cu pâine și vin
hrănindu-ne din al iubirii preaplin
Sufletul tău
Cu sufletul tău îndrăgostit
mă mângâiai
Orașul întreg îmi părea
o scoică în care
crește o inefabilă perlă
O lacrimă de bucurie
prelinsă din ochii albaștri
ai cerului
Alexandru PETRIA
Un poem nou și foarte bun, foarte puternic de la prietenul nostru Alexandru. Lectură plăcută!
tata
unde e tata?, o să întrebi
și n-o să-ți răspundă decât vântul confuz
printre blocuri,
unde e tata?, o să repeți
și-o să se inflameze nedumerirea,
unde-l găsesc pe tata?, o să insiști,
nu este dintr-o dată,
a plecat să-și împrăștie ideile
și n-a mai dat nimeni de el, se zice,
l-am văzut când și când,
o dată sau de două ori pe an,
în zece ani de 20 de ori poate,
tata mi-a dat lapte cu biberonul,
m-a consolat când m-a părăsit prima dragoste,
sigur că se gândește la mine,
chiar, unde e tata și de ce nu se întoarce?,
l-aș strânge în brațe dacă nu mi-ar fi jenă,
tata e învechit și nu prea știu cum să-l iau,
o să râdă colegii și prietenii,
chiar, unde e tata?,
mai e vreun anotimp
în care să bea un ceai, o cafea?,
un anotimp unde să-și trosnească oasele?,
soarta taților e să plece, rând pe rând, știu,
dar îl aștept și-o să ne întâlnim fără doar și poate,
îmi dau seama că-l iubesc cu adevărat pe tata
când nu-l pot atinge
Silviu GORGONEA
Un nou poem al prietenului nostru Silviu, care îmi place foarte mult. Nu știu desenul animat evocat, dar asta nu are nici o importanță, acela e un declanșator, poemul există în sine…
Minunatele peripeții ale lui Flapjack
Era un vis comun pornim naivi
dacă îl întrezărim ne credem fericiți
meduze rătăcite vor să ni-l fure sunt
ca o tastatură luminoasă în noapte
nu visul diacritic
un val lovește în carcasă
din carne și oboseală îi este slăbiciunea
există dorința
nu răutate nici egoism
se construiește
ți-o amintești pe Sally Sirop
din Portul Furtunos
fetița fără un dinte cu pistrui și ochi imenși
era un cântec în jurul ei
micuțului Flapjack îi creșteau
inimi deasupra capului
până făcuse cearcăne
dacă vedem știm că nu am ajuns degeaba
Răspândește asta:
5.Shakespeare – Sonete
E atît de primăvăratecă azi vremea pe aici încît Marele Will, însoțit de eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, s-a grăbit să ne viziteze. Să fie bine primit. Lectură plăcută!
Sonetul LXXXVII
Farewell, thou art too dear for my possessing,
Adio-ți spun, ești prea scump pentru mine,
Cât ești de valoros tu știi de fapt.
E privilegiul tău să pleci în fine;
Contractul meu cu tine-i terminat.
Cum să fii tu al meu, dacă nu vrei,
Astă comoară cum de-am meritat?
Splendidul dar e fără vreun temei,
Iar dreptul meu asupră-ți, returnat.
Te-ai dăruit fără să-ți știi valoarea
Ori, dându-mi-te, tu m-ai confundat;
Încât cadoul, reparând eroarea,
Vine-napoi, să mai decizi odat’.
Ai fost al meu ca într-un vis frumos:
Când dorm sunt rege, treaz n-am niciun rost.
Traducere: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un grupaj sosit pe filieră canadiană de la Virgil Glăvan. Și o glumă grafică de la profesorul Septimiu Chelcea, care ne dovedește că și corbii pot fi sensibili în această, nu neapărat sumbri ca la Poe și alți poeți romantici… Enjoy!
Într-o cofetărie intră Bulişor, un băieţel de vreo 8-9 ani, cu o hârtie în mână:
-Tanti, aş vrea 300 gr. caramele a 25 lei kilogramul, 500 gr. biscuiți a 9 lei kilogramul..
-Atât? întreabă vânzătoarea.
-Ar mai trebui 280 gr. bomboane fondante a 35 lei kilogramul şi 400 gr. fursecuri a 31 lei kilogramul.
Vânzătoarea cântăreşte atent cele spuse de băieţel şi-i spune suma pe care o are de plătit.
-Ei, ţi-a dat mămica ta destui bani ca să cumperi toate astea?
-Tanti, mama nu mi-a dat nici un leu, dar am venit la matale pentru că nu ştiam să-mi fac problema la matematică.
*****
La recrutare Bulă zice medicului militar:
-Sunt miop, deci neîncorporabil!
-Cum vrei să demonstrezi asta?
-Vedeţi cuiul acela în zid?
-Da…
-Ei bine, eu nu-l văd!
*****
Lui Bulă i se plânge un vecin:
-Auzi, Bulă, zi-i lui fiu-tău să nu mă mai imite!
Bulă către Bulişor:
-Hai, gata, încetează să mai faci pe prostul!
*****
La împlinirea vârstei de 16 ani, mama lui Bulă consideră că acesta este suficient de mare și îi cere soțului ei să-i dea primele explicații în legătură cu viața sexuală.
-Spune-i și tu cum e la pisici, la câini și la alte animale,
-Bulă, mai ții minte când am fost cu tine la țară?
-Da, tată.
-Când am luat fetele popii și le-am dus în hambar?
-Da, tată.
-Știi ce le-am făcut de au început să chicotească?
-Cum să nu, tată,
-Ei bine, așa e și la câini, la pisici și la alte animale.
*****
Bulă era în doliu.
-Ce s-a întâmplat, Bulă?
-A murit bunicul!
-Câţi ani avea?
-105!
-E, păi a trăit destul! De ce a murit? Cancer? Leucemie? Parkinson?
-Nu! L-a împuşcat unu’ că l-a prins la nevastă-sa!
*****
Deoarece Bubulina era tare urâtă, fetițele cu care era prietenă, de pe strada lor, i-au spus:
-Știi tu, Bubulino, ce o să pățești când o să fii mare?
-Ce o să pățesc?, întreabă Bubulina curioasă.
-Nimic.
***
Doctorul îl întreabă pe Bulă:
-Spune-mi, te rog, cum te protejezi când faci sex?
-Domnule doctor, sunt foarte precaut, folosesc prezervativ și mănuși chirurgicale.
-Și partenera?
-Care parteneră?
*****
De ziua lui de naștere, Bulă primește un cadou ciudat din partea Bubulinei.
-Ce este ăsta, nevastă?
-Este un șampon împotriva căderii părului, dragul meu.
-Dar mie nu-mi cade părul, Bubulino!
-Nu este pentru tine. Da-i-l colegei tale de serviciu, că ei se pare că îi cade.
*****
Bulă:
-Șefu’, ieri când am ajuns acasă am găsit-o pe nevastă-mea în pat cu altul! Ce ar trebui să fac?
Patronul:
-Ore suplimentare.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
