SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Alte semne de decembrie

1.Nicolae Turtureanu – Cum poți iubi o voce

Acum vreo două săptămîni, cînd i-am făcut poetului Nicolae Turtureanu urările cuvenite împlinirii unei frumoase vîrste rotunde, n-am avut la îndemînă un poem în format electronic. Acum, la onomastică, am un întreg volum, Poezie deschisă, în curs de apariție la Junimea din Iași. I-am cerut poetului poemul care îi place lui cel mai mult și el mi-a spus să-l aleg eu pe cel care îmi place mie cel mai mult, Grea misie, mi-au plăcut toate poeziile și puzderie „cel mai mult”.

L-am ales pe ultimul, pentru că m-a tulburat și iritat puțin subtitlul volumului, Ultinele. Pentru că eu am de gînd să mai citesc multă vreme poezii de Nicolae Turtureanu! La Mulți Ani, frate Nicolae. Acum și mereu…

Cum poți iubi o Voce

Poți s‑o iubești până la capătul cuvântului,

unde adoarme sunetul vântului.

Poți s‑o iubești în păduri și‑n altare,

pe catapetesme

cu moartea pre moarte îngălată‑n miresme.

Dar trebuie mai întâi s‑o întrupi.

Vocea e o haită de lupi

gonind căpriorul.

E gura flămândă și seceta care visează izvorul

tămăduirii.

Trebuie s‑o iei în brațe, s‑o mângâi, s‑o culci.

Vocea are picioarele atât de lungi

că nu vei putea la capătul ei să ajungi.

Are suflet și inimă

are țâțe

culcușite ca două mâțe

pe o perniță de aer.

Vocea‑i un caier

din care să tot torci! Niciodată nu se termină

întunericul din lumină,

lumina din întuneric.

Uneori năvălește bezmetic.

Îți spune bună dimineața!

Dar tot ea lasă ceața

peste oasele tale fragile

și‑ți mănâncă dulceața

ultimelor zile.

Se poate spune că Vocea e cam într‑o ureche.

Sau într‑un picior de lampă

veche.

Câteodată nici nu‑i Voce,

e doar o stampă

pe simeza unui alt veac.

Iarbă de leac

și durere atroce.

Voce.

2. Poemul săptămânii

Zidul, zidurile…

Între 12 sau 13 octombrie și 22 decembrie 1989, am fost arestat la domiciliu. De fapt, arestat e inexact spus, mai degrabă consemnat, nu mi s-a prezentat vreun mandat de arestare, ci mi s-a comunicat verbal că voi fi supravegheat și însoțit în deplasări. Făcusem o pneumonie după o ședință de jogging cu antrenament mecanic, asigurat de mașina lor, așa că nu am ieșit decît la doctori. Și de cîteva ori la institut, pentru că îmi pusesem în cap să-mi termin lucrarea de plan ca să nu aibă temei legal pentru a mă da afară.

Am terminat-o la vreme, dar afară nu m-au dat oricum că veniseră evenimentele din decembrie. Cei care m-au vizitat în perioada cu pricina au fost legitimați, uneori și sumar controlați la plecare, să nu scoată ceva de la mine. Totuși, fiica mea, care locuia în aceeași curte cu Dan Petrescu, la poarta căruia stătea mereu un ARO, a reușit să transporte mai multe bilețele de-ale mele către el.

În perioada aceea, într-un caiet școlar, am scris vreo 13-15 poeme. În ultimele nopți dinainte de 22 decembrie, nu dormeam, am ascultat Europa Liberă non-stop. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, răpus de nesomn, am adormit la sediul puterii revoluționare cîteva ore, cu capul pe geantă. În ea, nu știu de ce aveam caietul cu poeziile și o Biblie de buzunar, primită pe stradă de la un necunoscut. La trezire, geanta era deschisă, iar caietul și cartea dispăruseră. Zilele acestea, făcînd un fel de ordine în vechi hîrtii, am găsit poezia de mai jos dactilografiată. Nu știu dacă apucasem să le dactilografiez pe toate sau numai începusem. Mai țin minte că una se chema Poetul și mașina și era despre un incident din prima parte a lui octombrie, cînd au încercat să mă intimideze, stopînd mașina la cîțiva centimetri de picioarele mele pe o trecere de pietoni…

Liviu Antonesei – Zidul, zidurile…

Pe unde scurte s-a anunțat că a căzut Zidul –

mii de oameni au trecut din estul în vestul

orașului și automatele gardienilor au tăcut.

Eu și tata, cu urechile lipite de aparat

am început să bocim ca doi viței după apă.

Nu l-am văzut plîngînd nici la moartea bunicii –

am golit sticla de vodcă de bucurie,

dar cumva și în dușmănie, deși era Baltic…

Zidul a căzut, cad zidurile ridicate de om,

mai puțin marele zid țanțoș din țara Kitai…

Dar surparea zidurilor ridicate în noi înșine

va rămîne multă, multă vreme

sub semnul întrebării…

(11 Noiembrie 1989, Iași)

3. Râdem patriotic…

Un om foarte bogat, ședea într-o cafenea. La un moment dat, se apropie de el un evreu bătrân, care-i propune să-i vândă o brichetă de aur în schimbul averilor acumulate de bogătaș. Acesta râde în hohote și îi spune:
– Toată averea mea pentru această brichetă de aur?
– Asta nu-i o brichetă de aur obișnuită. Iată, apăs pe un buton și imediat apare un duh din ea.
– Poruncește stăpâne, spune duhul. Ce-ți dorește inima?.

Bătrânul îi spune:
– Adu-mi o ceașcă de ceai!

Imediat a apărut pe masă o ceașcă de ceai aburind… Bogatul rămâne paf, scoate imediat niște documente, le semnează și își transferă toată averea pe numele bătrânului. Fuge acasă, scoate bricheta și apasă pe buton. Imediat, apare duhul:
– Da, stăpâne, ce-ți dorește inima?

Fostul bogătaș îi spune:
– Vreau restituirea imediată a averii mele, vreau un Jet privat, un Yacht, un Lamborghini, un conac în Toscana și o vilă în Elveția!
– Îmi pare rău stăpâne, dar eu fac numai ceai sau cafea!

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…