- În loc de Poeme de august…
Silviu Gongonea despre poezia lui Liviu Antonesei
În numărul 7, iulie 2024, al revistei Ramuri, poetul și interpretul de poezie Silviu Gongonea a publicat un foarte interesant articol despre poezia mea, mai precis o cronică la cea mai recentă carte – Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021-2022 (Ed. Eikon, 2023). Articolul îmi place nu atît pentru că este favorabil, ca autor de cărți de poezie n-am avut parte „de raderi”, de execuții, ci pentru că autorul are un ochi cititor foarte bun și o inteligență mobilă, care îi permit să treacă de suprafața textului, să prindă ce se întîmplă în interior. O asemenea lectură îmi este și mie de folos, mă ajută să pricep mai bine ceea ce fac, ceea ce scriu. Ediția pe hîrtie a revistei a apărut. însă cea online va fi postată pe site-ul revistei peste vreo lună, așa că l-am rugat pe autor să-mi trimită versiunea word pe care o public. Îi mulțumesc.
Poezia, un film și mai multe finaluri
Poezia lui Liviu Antonesei a căpătat tot mai pregnant o limpiditate clasică, lucru indus și de aspectul formal, într-o dispunere aparent previzibilă în catrene și strofe egale sau trădând ici-colo jocul scăpărărilor sonore ieșite din potrivirea unor rime. La o privire mai atentă, poemele sunt purtătoarele aceluiași flux marcat de coordonatele ideatice pe care le reia cu obstinație și în care sunt topite temele preferate, printre care căutarea și trecerea. Mai nou, poetul folosește ca tertip obiceiul de a data și a localiza poemele, ceea ce poate crea impresia de circumstanță, numai că poezia lui Liviu Antonesei nu prinde consistență în preajma unor evenimente marcante în derularea istoriei recente.
Ajungă morții măreția ei, volumul publicat acum patru ani, tulburător prin revolta în fața sentimentului asociat sfârșitului sau, recent, Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021-2022, deși sunt scrise, așa cum se poate observa, în timpul pandemiei și lasă impresia unui jurnal de senzații, miza lor o constituie un discurs suprapus ce își devoalează mesajul în adâncime. Poezia sa e plină, în schimb, de un alt tip de concretețe, care atinge în treacăt aspecte biografice inedite ce se topesc insesizabil în narațiunea amplă proiectată într-o imagine cuprinzătoare, sinonimă cu lumea văzută ca text și, implicit, ca salvare în fața crepusculului existențial.
Autorul Poemelor din zorii amurgului este singurul poet de la noi care ne-a hipnotizat cu visul cretan căruia i se asociază mitologia aferentă și o geografie poetică – pe cât de reală, pe atât de risipită în ungherele imaginarului – din care nu lipsesc nume legendare, laguna, golful, țărmul, insula sau apele liniștite și misterioase ale mării cărora li se opune Septentrionul cu luminile sale în scădere. Fără a fi un elegiac, Liviu Antonesei a știut să proiecteze în poezia sa nostalgia unui spațiu mitic ce are avantajul de a-și relua povestea în detaliile unei istorii personale care nu caută a i se sustrage, ci din contră îi sporește cu succes sensurile.
Cele patru părți, Povești filosofice apocrife cretane, din AD 2021, Cealaltă parte a umbrei, Zei ascunși în iarbă și În jocul sonetelor, sunt fațete ale aceleiași incursiuni ludice care scrutează angoase și frământări continue, cea mai pregnantă fiind generată de sentimentul morții. Poemele vorbesc despre praguri, despărțiri, mesageri, bagaje și călătoria în marele necunoscut, căci, întocmai autorului Elegiilor duineze, poetul ajunge să afirme că „moartea e mare” (Pregătirea unui vers de Rilke). De multe ori, se face apel la regimul oniric care funcționează ca un El Aleph, mintea fiind un „colosal tezaur de impresii, imagini/ și gânduri” (Cele mai frumoase imagini sunt în vis).
Liviu Antonesei înțelege poezia ca incursiune inedită în care virtualitățile se reunesc în firul roșu comun care este chiar experiența personală filtrată și valorificată ca act cultural. În acest punct, poetul se lasă purtat de jocurile livrești pe care le-au încercat cu puteri diferite colegii de generație, autorul Pharmakonului căutând cu fiecare etapă a poeziei sale să îi ofere o imagine diferită. Sfârșitul filmului. Priviri prin El Aleph, ce curge ca o micro-narațiune autonomă, este sugestiv nu atât prin valoarea sa autoreferențială, cât prin soiul de ambiguitate pe care îl creează, pentru că nu știm la care „secvență” poetică face referire, abia finalul pare să lămurească lucrurile: un alter-ego identificat în „bătrînul pistorello”, călare pe Ducipal, pare să aibă o aventură cu aer de western, cu răfuieli și scene reluate și redate cu încetinitorul, ca în cele din urmă să se piardă în imensitatea pustiului. Naratorul însuși este surprins de rapiditatea cu care se succed întâmplările la care nu are decât parțial acces: „Cum accesul meu la Aleph a fost limitat, nu știu pricina răzbelului, nici urmarea. Poate bătrînul pistollero răzbuna o faptă comisă contra sa, poate era o operațiune de pedepsire, poate era un pariu cu sine însuși, toate la un loc, poate cu totul altceva.” Presupusa încurcătură funcționează ca o aluzie bine țintită și poezia poate să își ia de acum în stăpânire întreg teritoriul care se constituie ca un relief cu mai multe straturi discursive: „Se știa privit de pretutindeni, de după obloane,/ din poduri, dar mergea mai departe, încet, încet,/ pas după pas, cu picioarele lungi ușor depărtate,/ cu mîinile la înălțimea șoldurilor, acolo unde purta/ de obicei pistoalele de argint, care acum lipseau, dar/ știa că important este să fii mereu pregătit și atent./ Spre capătul străzii pustii, s-a oprit pentru ultima oară,/ a pivotat jumătate de pas spre turla clopotniței nalte,/ a îndreptat brusc degetele arătătoare, a tras de la șold –/ s-a auzit sunetul clopotelor ca și cum ar fi fost lovite…/ Mulțumit, s-a prăbușit în colbul cenușiu al drumului,/ țintit de zeci de degete ieșite, apărute de pretutindeni… (Sfârșitul filmului).
- Un semn de august…
Horia Vicențiu Pătrașcu: Transcendență, psihanaliză și kitsch în „Universul lui Salvador Dali”
Profit de excelentul eseu al lui Horia Pătrașcu, care tratează chiar această temă, pentru a vă reaminti că, pînă pe 1 septembrie, mai puteți vizita la Hanul Gabroveni din București expoziția Universul lui Salvador Dali. Lectură plăcută și, după caz, și vizionare plăcută!
Transcendență, psihanaliză și kitsch în „Universul lui Salvador Dali”
Expoziția „Universul lui Salvador Dali”, organizată de Arcub în perioada 13.12. 2023 – 1.09.2024 în București, la Hanul Gabroveni cuprinde 170 de exponate (litografii, gravuri, grafică, sculpturi, miniaturi din aur și diamante) la care se adaugă o interesantă experiență VR care pretinde să introducă vizitatorul în „mintea lui Dali”. Expoziția este structurată pe mai multe niveluri – subsol, parter și etaj, în corpuri separate unul de celălalt – prin această fragmentare a experienței vizuale sugerându-se discontinuitatea artei lui Dali, dar și o anumită ierarhizare a „straturilor” de interpretare psihanalitică. Astfel, faptul că la subsol sunt expuse bijuteriile și obiectele din aur, multe dintre ele inscripționate cu numele Gala și Dali trimite la instinctualitatea primară sublimată, elementar, prin cel mai ordinar simbol al „purității”: aurul. În egală măsură, aurul este și simbolul luxului, al bogăției, al banilor, ori după cum se știe, în psihanaliză, banii se asociază materiilor fecale. Așadar subsolul – aurifer – trimite la sexualitate, la partea apetentă, la „mizerie”, la ceea ce este ascuns și reprimat în ființa umană, într-un cuvânt la Id, la „Se” sau Sine.
Parterul însă are toate auspiciile ego-ului. Sculpturile majestuoase prezente la acest nivel al conștientului ni se prezintă ca ascensionale și flamboiante, premeditat exagerate ca pentru a anunța și deopotrivă denunța semnătura inconfundabilă a geniului lui Dali, diferit printr-o singură notă distinctivă de nebun: aceea de a nu fi nebun.
Sculpturile sunt dispuse ca niște mijloace de împăcare dintre rezervoarele imund-aurifere ale inconștientului și cerințele stringente ale supra-eului. Nu întâmplător tema timpului este prezentă aici sub forma ceasului lichefiat – simbol emblematic pentru universul lui Dali – știut fiind că temporalitatea se naște doar la nivelul conștienței, inconștientul stând sub auspiciile atemporalului. Dar este vorba despre o temporalitate încă lichidă, instabilă, intermediară care nu a deprins încă forma perfect rotundă a timpului circular – pe care o întâlnim abia la etajul superior, ca în figurina femeii cu cap de ceas.
În sfârșit, cel de-al treilea nivel, etajul, reprezintă supraeul – idealul eului, obiectul său de aspirație și „lumea” în care se împletesc toate firele psihismului. Nu întâmplător acest etaj este ocupat în cea mai mare parte de litografii care reprezintă fie serii de ilustrații privitoare la personalități eroice și exemplare, fie seria de ilustrații la textele marchizului de Sade, fie – mai ales – seria de ilustrații privitoare la Moise. Tot la etajul superior se rememorează momentele formatoare ale copilăriei lui Salvador Dali și cele esențiale ale vieții sale într-o succesiune în care sensul și semnificația adumbresc, prin lumina lor deplină, ambiguitățile și indeciziile celorlalte niveluri.
Structura și ordinea exponatelor participă direct la receptarea fiecărei opere în parte, dar și a ansamblului operei artistului. Sugestiile prezente în această etajare pe trei niveluri – care trimite la cele trei instanțe ale psihismului – evocă influența extraordinară a freudismului și psihanalizei asupra suprarealismului, respectiv asupra lui Salvador Dali. Însuși locul expoziției – într-un han venerabil, un monument istoric – face aluzie la acel Anti-Faust cu care se identifică Dali însuși: iubirea față de ceea ce este bătrân, venerabil, dorința de a-și vinde sufletul pentru a deveni „bătrân”.
Ar mai trebui făcută o precizare. Ceea ce frapează vizitatorul expoziției este industrializarea artei „originale” – pe care Dali nu s-a ferit nici o clipă să o prezinte ca pe un adevărat blazon al său. Expoziția „Universul lui Salvador Dali” prezintă în cea mai puternică lumină această marcă a lui Dali. Nici unul dintre exponate nu este literalmente creat de Dali, nici unul nu a văzut mâna lui Dali, pe altele nici măcar ochii lui Dali nu le-a văzut. Sunt produse de serie, la baza cărora stă, e adevărat, „ideea” sau o „machetă” produsă de soțul Galei – așa cum stă scris pe etichetele alăturate exponatelor. Picturile create de Dali – la propriu – strălucesc printr-o desăvârșită absență. Ceea ce vedem sunt doar „sculpturi”, artefacte, bijuterii produse după o „marcă înregistrată”. Unele motive – ceasul lichefiat – devin kitschioase printr-o repetare ce se vrea emblematică, un fel de ștanțare a unui produs de serie cu imaginea reprezentativă a firmei producătoare.
Artistul creează nu o operă – ci o idee, o imagine – care e ulterior „pusă în operă” de meșteșugari, produsele rezultate fiind acreditate, eventual semnate sau numerotate – ca să li se confere totuși o notă de creație personală – prin definiție unică și ireproductibilă. Unicitatea se transformă astfel în „tiraj”. Artistul creează „ideea”, idee după care se produc trei sute de exemplare care sunt distribuite în diferite părți ale lumii și care sunt „vândute” – uneori, deseori la propriu – ca fiind „de Dali”. (Magazinul alăturat expoziției vinde asemenea obiecte de artă – la prețuri fabuloase pentru un buzunar obișnuit: 50.000 de euro o figurină creată „după o idee” a lui Dali.) Conceptul de operă de artă suferă astfel o profundă modificare, devenind un fel de produs de serie. Desigur, lucrurile nu sunt chiar noi, marii maeștri ai Renașterii aveau și ei școli de pictură și își puneau ucenicii la treabă sub directa lor supraveghere, dar nu cred că există vreun tablou multiplicat în sute de exemplare. Apoi intervine și procesul tehnologic care serializează opera într-un mod mult mai amplu și mai impersonal decât, să zicem, se putea întâmpla cu gravurile litografiate ale lui Dűrer.
Expoziția de față este, așadar, și o experiență a reinterpretării „operei de artă” unde autorul „se dă” și simultan se retrage din „opera” sa, revedicându-și dreptul demiurgic de a crea prin niște „energii nevăzute”, prezervându-și o transcendență similară celei a lui Dumnezeu.
Acest text a apărut (neilustrat) în numărul curent, din iulie, al revistei Argeș.
- De la prieteni…
Am primit un nou poem foarte frumos de la prietenul nostru Silviu Gongonea. Un poem foarte frumos, dar și foarte interesant ca demers, nu se întîmplă foarte des ca un poem să încerce să ne convingă pe noi înșine, dar iată că se poate! Lectură plăcută!
Poemul convingerii de sine
să mă întorc în durere
singurul loc unde simt mai puțin
să îmi confecționez o istorie absurdă
din neputință frustrări decepții
e nedrept
aveam vârsta Ceciliei
când am auzit pentru prima oară cuvântul „tiran”
azi nu mi se mai pare atâta de dur
Copilul fuge să scape de gândul meschin
întotdeauna rămâne ceva de terminat
seamănă cu un templu din pietre
nu îmi amintesc exact pentru că
înainte de a-l da gata cineva îl surpă
văd mereu părți din el prin locurile de joacă
un vânt rece poartă deasupra-i
bucăți de hârtie și celofan
e posibil să fie sensul săgeților
cel ce caută printre ruine și cărămizi
desprinse din zid
pune umbra înaintea întunericului
are mai multe nume, noi îi ziceam pitulușu’
istoria asta a mea și numai a mea
mi-o cârpesc cu ce pot
o construcție imperfectă, e drept
un foișor descheiat dar ideal să zăresc delta sclipitoare
buștenii dezrădăcinați aduși de curent și tinerele mulatre
pescuind cu mâna printre trestii și rogozul tomnatec
Peste ani, așezat pe o bancă în parcul orașului bătrânul hrănește porumbeii: rupe bucăți dintr-o pâine
amară el îi știe gustul pentru că grâul din care e făcută s-a copt pe câmpurile împrejmuite cu sârmă
ghimpată el știe că pe zidurile înalte sunt puse cioburi pisate pentru mâinile dornice de libertate.
el se mută de pe o bancă pe alta sub arborii inelați într-un timp nonlinear și se întreabă
dacă într-adevăr tânărul a văzut câte afirmă
Încercat în rele trupul nostru e cel mai frumos
cicatrici negre și purpurii îi arată măreție mintea noastră plină de contradicții e înfiorătoare
fulgere arcuite îi redau clocotul
dacă tot am decis să rămân aici poate voi face și eu ceva bun, îmi zic
păsări de hârtie se descompun în valurile apusului
o ninsoare apoasă acoperă parcul și nu știu dacă am fost într-adevăr dezamăgit
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (18)
Ca de obicei în ultima vreme, public un nou episod din amintirile din exil ale eseistului din Montreal Emil Belu. Lectură plăcută!
Pluta meduzei
„Nu cred că există imagine mai potrivită a vieţii decât cea a naufragiului.” (Ortega y Gasset)
Arşiţa zilei se pulverizează sub geana înserării şi agonia metropolei se mistuie treptat. Ultimele ţipete ale pescăruşilor se aud tot mai stins dinspre golf, iar vuietul înfundat al mării ne aduce aminte că apa e semnul planetei. Plutim. De-o veşnicie plutim. Lumea întreagă este o insulă în pragul scufundării ca în miturile cosmogonice. „Toate drumurile lumii ne mănâncă în palmă”, ne aminteşte Saint-John Perse, dar uită să ne spună că drumul spre „Steaua Norocului” trece adesea prin vămile durerii. Speranţa e vis, iar visul coşmar. Unde e sufletul semenului tău, care la cumpăna zilei te aruncă pradă rechinilor? Cum pot respecta preceptul biblic: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”? Aproapele meu ar fi și marinarul taiwanez care, poate nu e creștin, dar ce mai contează religia într-o decizie de viață sau de moarte. Cum să-l iubesc? Tragedia tinerilor români aflaţi ilegal pe un vapor cu un echipaj criminal, atât de mediatizată la vremea respectivă, mi-a rămas ca o crimă abominabilă, oroare gravată pe veci în memorie. Unde-i logica? Unde-i iubirea? La ce bun universităţi şi catedrale ale căror învăţături rămân literă moartă? La ce bun tratate de ontologie şi exegeze teologice când haosul bântuie fiinţa? „Când oamenii nu sunt în stare să-i slujească pe oameni, cum îi pot ei sluji pe zei?” iată o întrebare a confucianismului la care răspunsul e fără echivoc: în nici un fel!
Valul însângerat sărută ţărmul, vestind jertfirea speranţei pe altarul bestialităţii. Nu poate exista un alt infern mai înfricoşător decât cel creat de om însuşi. De câte ori am fost la Paris, nu am ratat niciodată un drum la Luvru, pentru a privi încă odată, celebrul tablou al lui Théodore Géricault, Pluta Meduzei. Aşezat pe un scaun, la câţiva metri în faţa tabloului, aveam senzaţia că fac parte din tragedie, neputincios a da o mână de ajutor. Un sentiment de stranie culpabilitate îmi năpădea fiinţa. De fiecare dată părăseam muzeul răvăşit, incapabil de a mai trece prin alte săli, pentru a admira alte exponate. O tulburătoare pagină în care Omul înfruntă Destinul, crâncenă luptă între viaţă şi moarte, iar cuvintele gânditorului spaniol puse în fruntea acestor rânduri, îmi par mesajul condensat transmis prin vreme de pictor.
Întâmplarea s-a petrecut aievea la începutul secolului al XIX-lea Un fapt aproape banal, eşuarea unei nave a flotei regale pe un banc de nisip în largul coastelor Senegalului, navă de elită se spune, a cărei comandă a încăput pe mâna unui căpitan (Hugues Duroy de Chaumareys), mai mult „conte” decât comandant, care nu mai navigase de un sfert de veac. Ceea ce a urmat naufragiului este o frântură de Apocalipsă. O sută cincizeci şi două de suflete înghesuite pe o plută construită rudimentar (căpitanul, ofiţerii şi familiile lor, stupoare! au luat primii bărcile de salvare), încep o luptă inegală cu marea dezlănţuită. Tabloul, de mari dimensiuni (4,91m x 7,16 m), pictat în culorile sumbre ale morţii: bitum, ocru, brun-roşcat, îţi dă fiori de gheaţă.
Acolo unde meridianul speranţei taie paralela deznădejdii, într-o „groapă de apă”, o plută şubredă se luptă cu marea. Pânza umflată de vânt încearcă să rupă catargul, iar norii negri, dantelaţi cu lumină, par semnul ceresc că se mai poate spera. Speranţele sunt deşarte: „Lumina nu-i decât orbia/ Ce leagă cerul de pămînt” (Ioan Alexandru, Lumină din Pustie).
Deasupra moartea dă târcoale, dedesubt abisul marin stă să o înghită. Zile şi nopţi pluta a rătăcit în voia sorții pe nesfârşitele ape, având doi martori permanenţi: moartea cuibărită în creasta valului şi speranţa naufragiaţilor că, încă, nu-i totul pierdut. Priviri disperate, feţe livide, mai mult umbre decât oameni – tablou în care se simte lunga exersare a mâinii maestrului în portrete de alienaţi. Pluta Meduzei pare a veni dintr-un capăt de lume, dintr-un timp liturgic, un monument plutitor închinat, în egală măsură, disperării şi speranţei. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, butoiul destinat alinării setei era plin cu…vin! În prima noapte după naufragiu s-a băut tot vinul, apoi bezna s-a lăsat peste conştiinţe. În aburii alcoolului şi ceaţa spaimei, unii săreau în apă, alţii erau împinşi, ajungându-se la canibalism, ca în tristele epopei ale exploratorilor polari. Bestialitatea umană a făcut mai multe victime decât marea.
Lucizi şi disperaţi, cei care mai speră şi cei resemnaţi, amestecaţi, morţi şi vii, totul pare simbolul încleştării supraomeneşti: pe plută domneşte agonia, la marginea plutei neantul. Unii fac semne disperate, alţii trăiesc frisoanele clipei finale. Unul singur, amestec de bărbăţie şi durere, cu o mână pe pieptul copilului mort, cu cealaltă sprijinindu-şi capul, mai crede în miracol. Îl bănuiesc a fi „Poetul”, despre care Kafka, un alt naufragiat al vieţii, spunea că este „un telegraf viu între Dumnezeu şi om”.
Încrâncenata luptă a omului cu marea pare, pentru o clipă, a trece de partea izbânzii. Pe fundalul tabloului, abia perceptibil, se vede un mic catarg de corabie înaintând prin munţi de apă, ca un far – vai, stins! – al speranţei. Dar, cum se întâmplă adesea, pluta n-a fost zărită. Lupta a fost zadarnică. Telegraful n-a funcţionat.
E marginea visului…
- Semnalări amicale…
Anunț important de la „Caietele Norr”
Am primit de la prietena noastră Camelia Iuliana Radu acest anunț referitor la publicația care urmează să apară sub egida Cenaclului pe care l-a fondat în primăvară la Ploiești. Îl postez cu grăbire, pentru că poate interesa mulți poeți, prozatori, eseiști etc. nu doar din Ploiești, revista fiind deschisă prietenilor de pretutindeni. În anunț veți găsi toate detaliile necesare colaborării.
Anunț „CAIETELE NORR”… Este un proiect literar adresat scriitorilor din Cenaclul NORR și prietenilor literari. Un CAIET este o publicație literară care nu are dată fixă de publicare periodică, dar care definește o temă, sau un moment, sau activitatea pe o perioadă de timp, sau un grup de opinii literare și de literatură. Au fost în literatură CAIETE dedicate unui autor important din trecut sau prezent, un artist, dar și caiete despre perioade istorice, grupări literare, etc. De ce nu am ales o antologie? Pentru că antologia este o culegere de texte, care însă nu conține atmosfera prezentului. În cazul nostru, CAIETELE NORR este o publicație cu activitatea literară de până în 2023, inclusiv, și va cuprinde poezie, proză scurtă sau fragment de roman, note de autor pe marginea lecturilor, eseuri, articole din zona literară sau a altor arte (muzică, filosofie, istorie, arte plastice, chiar și psihologie aplicată artelor). De asemenea poate cuprinde și mici articole despre evenimente artistice – festivaluri muzicale; articole vizând neobișnuitul, noul, o viziune personală argumentată asupra unui eveniment sau a unei cărți, etc. Mai poate cuprinde și scrieri de nișă, jurnalul literar, memorialistica, eseul poetic, etc., dar orice ar fi scris, să fie în notă personală și modern. Fiți creativi!Termenul de apariție este finalul lunii noiembrie. Materialele scrise și grafica se primesc până la data de 30 septembrie. Lansarea pe data ce va fi anunțată, în perioada15 noiembrie – 1 decembrie. Format publicație: A4, 100 PAGINI
POEZIE- MAXIM 4 PAGINI
PROZĂ – MAX 4 PAGINI
ESEU ȘI ALTE ARTICOLE – MAXIM 2 PAGINI, CU TOT CU FOTO ATAȘATE
Aștept fișierele pe adresa [email protected]
Cu titlul CAIETELE NORR…
Adrian Grauenfels: Arta plastică germană între cele două războaie mondiale, Saga Publishing, 2024
Am primit de la prietenul nostru, poetul, traducătorul și editorul Adrian Grauenfels, o nouă carte apărută în format electronic, de fapt o carte-album, dacă luăm în calcul numărul reproducerilor. Cartea este dedicată unei perioade explozive a artelor plastice germane, situată aproximativ de la 1900 pînă la instalarea nazismului la putere. Se înțelege că această perioadă exuberantă a artei germane s-a încheiat odată cu nazismul, care a declarat-o „artă degenerată”. Cuvîntul înainte descrie momentul istoric, sub dimensiunea sa artistică, dar nu exclusiv. Apoi sînt tratate cumva monografic principalele grupuri și orientări, de la Der Blaue Reiter la Arta de la Weimer și Expresionism, și puse în lumină operele celor mai importanți reprezentanți, de la Paul Klee, Max Ernst, Robert Delaunay, la Max Beckmann și „calea sa singulară”, la August Macke etc. O secțiune este dedicată celor mai importanți artiști evrei din epoca Weimerului. Puteți consulta cartea direct pe link sau o puteți descărca astfel – apăsați cele trei puncte din banda paginii și vor apărea mai multe opțiuni, prima este download… Lectură plăcută, privire asemenea!
Luís de Camões: (Cá nesta Babilónia, donde mana)
Prietenul nostru, poetul și traducătorul Adrian Vasiliu, fie vremea cît de rea, nu se pricepe să stea degeaba… Am primit un nou minunat sonet al marelui poet portuggez în traducerea sa măiastră. Lectură plăcută, iubitori ai poeziei!
Luís de Camões
Cá nesta Babilónia, donde mana
Aici în Babilon, de unde este
Tot răul lumii care-l și crează;
Aici unde Amor nu mai contează,
Și-a cărui Mamă totul pângărește;
Aici, unde-i doar rău, ce-i bun pălește,
Iar tirania onoarea o sfidează;
Aici, unde o Monarhie falsă
Crede pe Dumnezeu că-l păcălește;
Aicea, unde floarea Nobilimii,
Faima, Știința vin să se închine
La poarta Lăcomiei și-a Cruzimii;
Aici, martor confuziei depline,
Mă aflu împlinind parcursul firii.
Vezi dac-am să te uit, Ierusalime!
Traducere: Adrian Vasiliu
O carte despre fenomenul Eginald Schlattner
În vechiul regim, Eginald Schlattner a avut viața dură a majorității etnicilor germani din România comunizată. Avutul familiei a fost naționalizat, tatăl a fost arestat, la fel și fratele său. A fost arestat și el și condamnat, dar a și acceptat să fie martor al acuzării în celebrul „proces al scriitorilor” de la Brașov, terminat în 1959. A învățat cum a putut, a studiat și la seminarul teologic, a practicat tot felul de meserii necalificate și calificate, își încheiase studiile inginerești, într-un tîrziu părea integrat. Dar chiar atunci, își părăsește pozițiile și își încheie studiile de teologie, devenind pastor luteran. Viața sa a fost cu adevărat un roman, dar pînă în 1990, nu a scris vreun rînd de literatură. De-abia la aproape 60 de ani începe această aventură. Debutează ca scriitor în 1998 cu romanul Der geköpfte Hahn (Cocoșul decapitat), publicat în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, și distribuit în întregul spațiu germanofon, ediția românească a apărut în 2001. Urmează Der geköpfte Hahn (Cocoșul decapitat), publicat tot la Editura Paul Zsolnay din Viena, și distribuit în întregul spațiu germanofon, cu ediție românească în 2003. Trilogia romanescă se încheie cu Das Klavier im Nebel (Pianul din ceață) – Editura Paul Zsolnay, Viena, 2005, ediție românească în 2014. Primele două romane au fost ecranizate de Radu Gabrea, au fost prezentate la festivaluri, difuzate în întreaga lume, eu le-am văzut la televiziune. Între 2018 și 2023, Pop Verlag, editura prietenului nostru poetul Traian Pop Traian a mai publicat trei cărți ale autorului discutat aici: Wasserzeichen (2018), Drachenköpfe (2021) și Brunnentore (2023). Aș fi bucuros dacă o editură românească ar scoate versiunile românești ale volumelor. Îmi place foarte mult scriitorul acesta, iar germane mea „de la bunica” nu e suficientă pentru a-l citi în original. Zilele trecute, prietenul nostru Traian Pop Traian a mai făcut un pas pentru descifrarea fenomenului Eginald Schallaten, a editat volumul colectiv – Reise nach Rothberg. Eginald Schlattner: Werk und Wirken -, la care participă autori germane și români și care încearcă un portret în multe fațete a vieții, faptelor și operei acestui scriitor remarcabil, cu puțin înainte de a împlini 91 de ani! Colaborează: Eginald Schlattner ,Traian Pop Traian, Sigurd Paul Scheichl, Michaela Nowotnick, Edith Konradt, Florian Gassner, Sabine Brandt, Daniela Strigl, Karl-Markus Gauss, Christel Wollmann-Fiedler, Wolfgang Schlott, Elmar Schenkel, Gabriela Sonnenberg, Andreea Dumitru, Christoph Klein, Jürgen Israel, Matthias Buth, Frieder Schuller , Cord Meier-Klodt, Gabriella-Nóra Tar, Radu Carp, William Totok, Rolf L Willaredt, Cord Meier-Klodt, Isabel Rauscher, Barbara Zeizinger, Gert Weisskirchen, Theo Breuer, Horst Samson. Trilogia lui Schlattner există de peste zece ani în limba română, există și cele două ecranizări care circulă, dar nu-mi dau seama cît de cunoscut și mai ales cîtă priză are la cititorii români. Așa că nu îndemn, ci instig la lectură! Pentru cei care vor să afle mai multe despre viața, întîmplările și opera acestuia autor extraordinar pun linkul către articolul din wiki…
https://ro.wikipedia.org/wiki/Eginald_Schlattn
Iar pentru mai multe detalii privind această apariție trimit la site-ul editurii…
https://www.isbn.de/buch/9783863564032/reise-nach-rothberg-eginald-schlattner-werk-und-wirken
- Shakespeare – Sonete
E iar luni dimineață, Marele Will, însoțit de eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, se apropie și primim iar în dar unul din minunatele sale sonete. Enjoy!
Sonetul CXV
Those lines that I have writ do lie
Mint versurile ce le-am scris cândva,
Spunând că nu te pot iubi mai mult.
Pe vremea-aceea mintea nu știa
Că va spori al dragostei tumult.
Dar timpul, ale cărui accidente
Schimbă porunci și calcă jurăminte,
Frumosu-l surpă, toacă sentimente,
Minți clare-abate pe cărări greșite.
Vai, și de ce, speriat de timp fiind,
N-aș fi putut să spun: „Eu, cel mai mult,
Azi te iubesc”, mai sigur ca oricând
Fiind atunci doar de prezent și-atât?
Amor e-un prunc; să nu fi spus că este
Destul ceva ce încă poate crește?
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un banc scurt și amuzant de la poetul Mihai Mârțu, și o glumă grafică, cam dură, de la prietenul nostru Emanuiel Pavel. Enjoy!
Ștefan cel Mare și turcii…
-Măria Ta, Măria Ta, vin turcii!
-Mulți, hatmane?
-Cîtă frunză, cîtă iarbă, Măria Ta!
-Lasă tu frunza, cîtă iarbă?
Se întîmplă ca și bancul următtor să fie tot un bulism, dar de data aceasta unul sosit pe filiera canadiană, de la Virgil Glăvan, furnizorul en titre. Iar gluma grafică mi-a sosit de la un furnizor foarte rar, marele regizor și scriitor Mircea Daneliuc. Enjoy!
Un cuplu de tineri căsătoriți, întorși din luna de miere, se duc la medicul de familie:
Bulă:
– Domn doctor, au trecut două săptămâni și eu tot nu știu ce să fac cu femeia.
– Vă arăt eu, dacă doriți, spune medicul.
Bulă:
– Vă rog.
O dezbracă medicul pe tânăra soție, o pune pe canapea și îi arată soțului ce și cum se face. Apoi îl întreabă:
– Acum vă este clar?
Bulă:
– Da, domn doctor, ar fi, dar când dumneavoastră sunteți ocupat ce facem?
Un banc scurt și simpatic primit de la poetul Mihai Mârțu și o glumă grafică, cumva asortată, de la profesorul Septimiu Chelcea – ambele mizează pe ambiguitățile limbajului. Enjoy!
Între tată și fiu
-Fiule, mi-a spus o păsărică că tu te droghezi… E adevărat?
-Tată, tu vorbești cu păsările și tot eu mă droghez?
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
