- Poeme de august…
Muzele m-au luat chiar prin surprindere în această dimineață, nimic nu mă făcea să bănui că mă vor vizita. Dar dacă tot au venit, fie binevenite! Lectură plăcută!
Tat tvam asi
să lichidăm sentimentul înșelător de a face parte –
familiile, vecinătățile, satele și orașele, popoarele
sînt numai comunități imaginare, abstracții mincinoase,
nu exiști decît tu și majestuoasa ta singurătate,
e o impostură, un tupeu, o nerușinare să vorbești pentru alții,
nu poți vorbi decît în numele tău, nu ai la îndemînă decît
cuvintele, amintirile și marile tale fantasme și iluzii…
uneori dragostea, alteori prietenia strălucesc efemer
ca un arc electric provocat de o explozie de tensiune
și dispar în memorie de unde trimit triste ecouri…
o pasăre singuratecă pe o creangă frumos înfrunzită,
o pasăre care cîntă și piere prin cîntecul pe care-l împrăștie…
privește-o cu atenție, privește-o intens, e un corb bătrîn
cu luciri albe pe penele care cad, se decolorează!
4 August 2024, în Iași
-X-
E adevărat că astă-noapte am avut un vis în care îmi vorbea Zacharias Lichter, personajul lui Matei Călinescu, așa cum mi l-am imaginat la recitirea de acum cîteva zile a excelentului roman-eseu. Dar peste zi, am uitat visul. Muzele mele amabile mi l-au readus însă în minte în seara asta. Ce a ieșit din el, e mai jos. Lectură plăcută!
Silogismele căderii
zburam, de fapt alunecam prin întunericul compact
împins de vocea dogită și stridentă a lui Zacharias Lichter,
într-o casetă îmbrăcată în catifea roșie, pe o plăcuță
netedă de piatră, poate opal negru, poate onyx, dar
mai degrabă obsidian, totul era întipărit cu aur:
„începutul e cădere, în timp, în lume, în jocurile și suferințele
unei vieți nedorite, primită cadou, un cadou otrăvit, de bună seamă,
bătrînețea de-abia e debutul glorios al multașteptatului urcuș,
dar numai sfîrșitul este cu adevărat înălțare, înălțare deplină…”
alte socoteli nu mai încap, jocurile sînt toate făcute
de la bun început, cine pierde…, cine pierde cîștigă!
să sune trompetele, să ascultăm explozia de chimvale…
7 August 2024, în Iași
- RIP Nicu COVACI
Nicu Covaci nu mai este în această lume. Ce pot să spun, ce pot să scriu? Că a mai murit o bucată mare din tinerețea mea? O să reascult Phoenix, mai ales muzica lor din anii 60, pe care o ascultam pe vremea pantalonilor scurți și n-am părăsit-o niciodată. RIP Nicolae Covaci!
- Reamintiri – Despre prostie
Zilele acestea am recitit mai multe jurnale ale lui Livius Ciocârlie și mai multe notații, unele excepționale, din De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri sînt dedicate prostiei. Asta m-a făcut să cobor în îndepărtații ani 80 cînd prostia a fost și pentru mine o preocupare constant și mi-am amintit că pe la începutul pandemiei am făcut un mic istoric al „cercetărilor” mele și am postat textul de bază în românește. Adaug aici că, pe lîngă versiunea franceză realizată de Dan Petrescu, în iulie 2020, a apărut și o versiune maghiară, realizată de Peter Demeny, în revista Lato… Textul acesta are o istorie de decenii! Mai întîi, a fost vorbit în cadrul unei ședințe a Cercului Alma Mater-Dialog. Apoi, o variantă prescurtată și cenzurată a apărut, tot prin 1981 -82, în revista Dialog. O variantă integrală, dar tradusă de Dan Petrescu într-o franceză impecabilă, a apărut în Analele Universității, seria de filosofie-logică. În sfîrșit, în 1988, textul în românește integral a apărut în volumul de eseuri de la Junimea, practic debutul meu în volum solitar, Semnele timpului, iar apoi în celelalte ediții ale volumului, una tipărită, alta online… Cum versiunea franceză sună mai bine decît cea românească, pun o fotografie în care sîntem amîndoi… Pe la începuturile tranziției, cineva a lansat formula „încremenire în proiect” care mi se pare un calc după „mineralizarea spiritului”, dar poate mă înșel. Și apoi formula mea intrase de zece ani la bunurile comune ale cunoașterii!
Liviu Antonesei – Despre prostie
- I. De prin lume adunate…
„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)
„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)
„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)
„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)
„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)
„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“, (P. Botezatu)
- Prostia – sinteză de lacune
Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes? dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ.
Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului. Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –- uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii, în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei, imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite.
III. O observaţie
Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale.
- Altă observaţie
Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care, ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.
- Topografia prostiei sau încercare de conografie
La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?
- Coborâre spre Flaubert
Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idees recues sau Sotissier), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile – îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi prostia celor doi omuleţi a mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar. Cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert.
VII. Prostie, ironie, autoironie…
Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate, pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons tous tué… Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide, ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos. Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este ne-ştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte.
- De la prieteni…
Luís de Camões: (Mudam-se os tempos, mudam-se as vontades,)
Un nou sonet minunat al marelui poet portughez în traducerea măiastră a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută, dragi oaspeți ai acestui spațiu…
Luís de Camões
(Mudam-se os tempos, mudam-se as vontades,)
Se schimbă vremuri, se schimbă și dorințe,
Se schimbă-a fi, credința-i schimbătoare;
Lumea-i făcută toată din schimbare,
Întruna asumându-și noi tendințe.
Doar noutăți ne trec pe dinainte,
Străine de speranță fiecare;
Din rău rămân doar amintiri amare,
Din bine doar cu dor rămâi în minte.
Timpul în verde-nvăluie pământul,
Acoperit cândva de neaua grea,
Ca în final să schimbe-n plânset cântul.
Pe lângă modul zilnic de-a schimba
Altei schimbări șocante-i vine rândul:
Ea nu mai schimbă cum obișnuia.
Traducerea Adrian Vasiliu
- Semnalări amicale…
Editorialul din această săptămînă al redactorului șef de la Cațavencii este dedicat scandalului abuzatorilor sexuali de la SNSPA. Autorul se desfășoară într-un excelent pamflet în jurul ipochimenilor, dar nu uită soarta deloc de invidiat a victimelor: „Iar sarcina adevărului cade în întregime pe umerii victimelor, terorizate nu numai de consecințele administrative, ci și de perspectiva rușinii. Căci cea mai mare parte a acestor operațiuni sexuale sînt, din unghiul infractorului, reușite.”
https://www.catavencii.ro/editorial/predators/
- Shakespeare – Sonete
Și iată un nou minunat sonet al Marelui Will în traducerea măiastră a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Sonetul CXIV
(Or whether doth my mind, being crowned with you,)
Ori mintea mea bău, gândind la tine,
Al regilor venin mortal, flatarea?
Ori, cum de altfel ochii mei văd bine,
Din dragoste și-a luat îndemânarea,
Din monștri sau din ce este infect
Să facă îngeri, semănând cu tine,
Creând din lucru rău lucru perfect,
Odată ce privirea îl reține?
E prima cred: flatarea din privire,
Iar mintea mea, regește, o și bea.
Poftele minții ochiul meu le știe
Și cupa-i dă, întru plăcerea sa.
De-i cu otravă, nu-i mare păcat,
Ochiul o vrea și-i primul la gustat.
Traducerea: Adrian Vasiliu
7.Rîdem din răsputeri…
Dacă tot am pierdut ziua de ieri peregrinînd prin cabinete medicale – dar e ok, controale periodice! -, m-am gîndit să mă răzbun oleacă pe doctori. Mă ajută, tocmai din Canada, prietenul Virgil, cu acest grupaj de glume medicale foarte bune. Și o glumă grafică, la fel de bună, sosită de la Julietta Mihai, deci din California. Enjoy!
Un bărbat de 40 de ani vine la psihiatru și se plânge că suferă de… lipsa senzațiilor tari. Psihiatrul caută soluții:
– Încearcă să mergi cu mașina cu viteză foarte mare.
– Așa merg de obicei, nimic nou.
– Încearcă să mergi într-o călătorie cu submarinul.
– Armata am făcut-o la submarine.
– Ia-ți o amantă, și asta chiar o să meargă!
– Doctore, deja am trei! Ce mă fac?
– Ei, atunci este simplu: spune-i… nevestei de ele!
*****
Psihologul:
– Aveți probleme cu alcoolul în familie.
Pacientul:
– Nu. De regulă ne ajunge pentru fiecare.
*****
Un medic rezident foarte tânăr și neexperimentat asistă prima lui pacientă la naștere. La sfârșit, medicul întreabă pe profesorul care l-a asistat dacă s-a descurcat bine. Profesorul a zâmbit și i-a zis:
– Ținând cont că este prima dată… v-ați descurcat destul de bine, doar că pe viitor să țineți minte: loviți peste fund copilul, nu mama!
*****
Un psihiatru american avea un grup de 4 mame la terapie:
– Cu toate aveți obsesii! a observat el …
El se adresează primei mame:
– Tu ești obsedată de mâncare! Așa că ți-ai botezat fiica Candy.
Se uită apoi către cea de a doua mamă și ii spune:
– Obsesia ta este să ai bani. Pe copilul tău îl cheamă Penny.
Apoi ii spune celei de a treia mamă:
– Obsesia ta este alcoolul. Aceasta se manifestă in numele copilului tău, Brandy.
In acel moment, mama celui de-al 4-lea copil se ridică iritată, își ia odrasla de mână și-i spune:
– Hai Dick, noi plecăm!
*****
Un doctor aude la telefon vocea familiară a unui coleg:
– Avem nevoie de un al patrulea la poker.
– Vin imediat, zice doctorul. Pe când se îmbracă, soția întreabă:
– E ceva grav?
– Sigur. Deja sunt trei doctori acolo!
*****
Asistenta către doctor:
– Domnule doctor, ce ne facem? Pacientul de adineauri, pe care tocmai l-ați consultat, când a ieșit din cabinet, a căzut pe holul de la intrare și a murit.
– Schimbă-i poziția, să pară ca intră.
*****
Inscripție pe ușa unui medic din Vaslui:
– Flori și ciocolata nu beau!
*****
După operație, doctorul către pacient:
-O voi trimite pe asistenta mea în seara asta la dumneavoastră.
-Domnule doctor, vă rog să o trimiteți mâine seară. În seara asta nu mă simt în putere.
*****
Două asistente şuşotesc pe holurile spitalului:
– Nu cred că pacientul din salonul doi mai are mult de trăit…
– Nu cred aşa ceva, chiar azi m-a înghesuit şi m-a pipăit de fiecare dată când am trecut pe lângă el. Chiar m-a şi sărutat de câteva ori!
– Tocmai de-aia, a aflat şi nevastă-sa.
*****
A doua zi după operaţia de apendicită, tânăra este vizitată de chirurg.
– Ei, cum merge, domnişoară?
– Bine, mulţumesc. Dar spuneţi-mi, domnule doctor, o să fie foarte vizibilă cicatricea mea?
Medicul o priveşte o secundă şi îi răspunde:
– Asta depinde de dumneavoastră, domnişoară.
*****
O băbuță cade pe scări și își rupe piciorul. Merge la doctor, operația reușește și doctorul îi interzice să urce scările timp de patru săptămâni. După vreo lună sună băbuța disperată:
– Domnule doctor, acum pot să cobor scările, că m-am plictisit să tot urc și să cobor pe burlan?
*****
Doctorul întreabă pacientul:
– Fumați?
– Da.
– Mult?
– Nu, doar când beau.
– Și cât beți?
– Mult!
*****
Vine un om la doctor cu un cui înfipt în cap. Doctorul:
– Dacă ai 100 euro, scot cuiul, te cos și ești ca nou!
– Nu am așa bani domn’ doctor!
– Cu 50 euro, scot cuiul, te dau cu iod și va trece rana în timp!
– Nici așa bani n-am domn’ doctor!
– Da ce ai măi omule?
– Păi eu sunt asigurat la casa de sănătate, domn doctor!
– Bă, băiatule, pe asigurarea ta pot să îndoi cuiul, ca să nu te încurce când îţi pui căciula!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
