- Shekina
Dedic pe bună dreptate acest poem memoriei lui Ion Vianu. Dacă nu reciteam zilele acestea amintirile în dialog cu Matei Călinescu, nu cred că muzele mi-l aduceau, pentru că nu m-ar fi bîntuit cu atîta intensitate un sentiment straniu pe care, cred, l-am resimțit dintotdeauna… Lectură plăcută, dacă binevoiți!
Shekina
In memoriam Ion Vianu
am știut de la bun început, de dinainte de respirație,
că nu sînt de aici – pașii apăsau iarba, o știam, verde,
dar nu era de acasă, nici parfumul de lavandă ce se
ridica puternic din memorie, nu din florile prezente…
dar nu eram de aici, parcă mă născusem în surghiun
și cu siguranță acolo voi rămîne de-a pururea pururi,
nu am orgolii deșarte, dar numai domnul a mai trecut
prin această înstrăinare de sine, înstrăinare de mine,
călcînd iarba și mirosind parfumul dens de levănțică
din memorie – shekina, da, mai veche decît sophia…
27 Iulie 2024, în Iași
- Reamintiri…
Acest eseu este realizat plecînd de la sinopsisul unei conferințe susținute acum cîțiva ani la Întîlnirile SpectActor, organizate de poetul Nicolae Coande la Teatrul Național din Craiova. De atunci, am tot dorit să definitivez tema de acolo într-un text închegat, rotund. Am reușit abia acum grație unei obligații autoasumate. Dar de bună seamă, textul nu este definitiv, tema asta mă preocupă din adolescență și nu am semne că ar dori să mă părăsească!
Cum produce mintea opere?
E o întrebare pe care mi-am pus-o mereu, probabil din adolescență, vîrsta la care am conștientizat – sau poate doar mi s-a părut! – că sînt un creator, un om care inventează lucruri, gînduri, imagini, idei care n-au mai existat, cel puțin nu sub înfățișarea pe care încercam să le-o dau eu. Am dat și felurite răspunsuri, cele mai din tinerețe apăsînd pe forța de invenție, de zămislire personală, care ar fi produs noul cumva din nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că vorba ex nihilo nihil nu este una goală. Era o explicație limpede romantică. Studiile de psihologie nu m-au ajutat prea mult, pentru că explicația pe care o am acum nu e foarte diferită de cea la care ajunsesem la sfîrșitul adolescenței, deci înaintea studiilor cu pricina. Și nici ceea ce am citit între timp nu mi-a schimbat radical „teoria”, care este mai degrabă o teorie practică, pentru că am formulat-o mai degrabă prin introspecție, prin analiza post-festum a modului în care au apărut unele din produsele minții mele decît ca un efect al lecturilor. E adevărat că acestea au creat pe de o parte un fel de fond pe care funcționa mintea mea, pe de alta au pus-o pe aceasta în mișcare, au ajutat-o să ajungă la un anume rafinament, la o anume putere de nuanțare, care nu aparține intelectului frust, oricît ar fi acesta de bogat datorită resurselor native, bio-psihologice. Și iarăși, e interesant că m-au ajutat mai mult lecturile literare, jurnalele creatorilor, scrisorile, dar și operele de ficțiune. Spun cumva cu regret pentru „știința” în care m-am format că, mai mult decît din marile tratate de psihologie, neuroștiințe și științe cognitive, am învățat din jurnalele și memoriile scriitorilor – de la Tolstoi și Kafka încoace, ca să dau două nume, pînă la Fowels sau David Lodge, iarăși ca să dau două repere. Mi-au fost de folos și multe corpusuri de corespondență, poate cel mai mult cîteva în care ambii corespondenți erau creatori – Goethe – Schiller, Lawrence Durrell – Henry Miller și, poate cel mai mult, schimbul epistolar dintre Albert Camus și René Char, probabil din pricina faptului că reprezentau două tipuri de creativitate literară, narativă și narativ-teoretică în primul caz, poetică, în cel de-al doilea. Este interesant că, asemenea membrilor cuplului Durrell – Miller, și cei din cel din urmă au făcut parte de cînd i-am descoperit pe fiecare dintre autorii mei preferați, din Char traducînd la un moment dat mai bine de o sută de poezii, mai mult pentru plăcerea mea, căci am publicat în revistele literare ale anilor 80 mai puțin de douăzeci.
Nu aș vrea totuși să fiu complet nerecunoscător cu membrii breslei mele științifice, mai ales cu cei aparținînd neuroștiințelor și psihopatalogiei, chiar psihiatriei, care e totuși mai mult decît o disciplină medicală. De altfel, de mai bine de 25 de ani, acestea sînt zonele de vîrf ale cercetărilor privind ființa umană. Cîteva școli din neuroștiințe abordează fenomene psihice altădată socotite ca făcînd integral parte din patologie, ca fiind fenomene normale. Mă gîndesc în primul rînd la halucinații. Mai mulți savanți din domeniu – din colective din Anglia, Statele Unite, Australia etc. – au constatat că halucinațiile sînt mult mai răspîndite decît se credea și că de fapt ele ne ajută să ne integrăm lumii înconjurătoare. Atunci cînd avem probleme constante sau pasagere cu organele noastre de simț, halucinațiile completează golurile perceptive. Interesante sînt și studiile numite de amneziologie, care consideră uitarea un proces mult mai activ decît se crede, o parte indisolubilă a memoriei: „a uita este un fel de a-ți aminti”, cum formulează problema profesorul Richard Terdiman de la Universitatea Santa Cruz, California. Chestiunea a provocat numeroase polemici din pricina dimensiunilor sale terapeutice – activarea mecanismelor uitării pentru a neutraliza amintirile noastre cele mai traumatizante, printr-o abordare mixtă, chimică, medicamentoasă și psihoterapeutică. Eu sînt, mai degrabă, de partea psihologilor de genul Merek Kindt, care susține că „frica este o emoție care are o importantă funcție adaptativă”. Sau Johnatan Lee: „Nu cred că ștergerea amintirilor evenimentelor traumatizante este o idee foarte bună”. Spuneam că sînt împotriva practicii terapeutice consecutive teoriei. Da, și asta din mai multe motive. În primul rînd, mi se pare un fel de lobotomizare ne-chirurgicală, oricum o mancurtizare. În al doilea, ca și Nietzsche cred că „ceea ce nu te ucide te împuternicește”, Și în al treilea, pentru un motiv descris excelent de psihiatrul britanic Oliver Sacks: „Un individ normal știe de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”.Nu aș încheia această paranteză fără a aminti remarcabile cercetări în privința modului în care funcționează mintea persoanelor cu diverse handicapuri senzoriale – orbire, surzenie, absența unor membre etc., pe care le-a întreprins Sacks. Este curios cumva că interesul pentru aceste zone nu mi-a fost trezit de contactul cu cercetările ca atare, ci a provenit tot din literatură! Romanul Gînduri ascunse de David Lodge, citit prima oară în ediția din 2001 de la Polirom, a determinat această relansare a interesului. Unul din personajele principale este profesor de neuroștiințe și inteligență artificială și, cum am putut să-mi dau seama ulterior, Lodge însuși a adîncit domeniul acesta al științei pe cînd scria romanul! Voi folosi cîteva citate pe parcurs…
Mintea este modelată de cultură, deci de o mulțime de minți care au funcționat înaintea ta sau funcționează alături de tine. Prin urmare, dacă ex nihilo nihil, primul resort al minții creatoare este memoria, colecția de gînduri, imagini, concepte etc. depozitate în ea. Cred că este potrivit aici un pasaj din Lodge: „firește întreaga conștiință este memorie, este imposibil să avem conștiința viitorului, chiar dacă încercăm să-l prezicem, la drept vorbind nu sîntem conștienți decît de prezent, deoarece stările mentale sînt întotdeauna întîrziate față de activitatea creierului, cum a stabilit tipul, ăla, neurosavantul… Libet”.
Dar memoria singură nu poate conduce la ceva nou, nu memoria mecanică desigur, ci memoria afectivă, care orientează interesul minții într-o direcție sau alta și care, mai ales, funcționează ca un fel de memorie glisantă, așa se produc selecțiile din imensul depozit, așa sînt modificate – nu neapărat cu rea-intenție, cum s-ar putea să stea lucrurile în plan etic – , ci urmărind găsirea unui drum nebătut încă, al unui parcurs ce măcar în principiu este unul original. Dar nici asta nu ajunge, nu e suficient nici măcar să adaugi întreaga bogăție a trăirilor prezente, de la simplele senzații la procesele mentale cele mai elaborate, în sens propriu inteligente. Dar nici asta nu este de ajuns, noul, care este mereu relativ desigur, are nevoie de o altă dimensiune a minților noastre, imaginația, care își desfășoară travaliul asupra materiei receptate și memorate mai ales prin cîteva operații de natură combinatorică, dar și prin schimbarea unghiului de vedere, transfer, extrapolare, substituție, analogie. Uneori, recurge la mai multe – sau la toate! – în același timp. Așa apar noile idei, noile metafore, noile imagini. Ex nihilo nihil, cum am mai scris! Ca să reunesc toate acestea într-un formulă simplă, aș spune că întreaga forță de invenție, toată puterea creativă reușește să pună la lucru laolaltă memoria și imaginația, pe fondul trăirilor active, adică prezente. Am numit asta, acum vreo 40 de ani, într-un eseu despre poezie integrat în volumul meu de debut din 1988, memorie imaginară, funcție care îl diferențiază pe creator, mai exact pe creatorul în timp ce creează, ca și pe omul obișnuit cînd are, de pildă, relevații, de omul obișnuit în starea sa naturală. Să zăbovim puțin în zona memoriei. În general, sîntem de acord că amintirile noastre despre aceleași fapte, evenimente, întîmplări pot fi foarte diferite de la unul la celălalt. În excelenta povestiri Între două avioane, socotită de el însuși, pe nedrept dintre cele „alimentare”, Scott Fitzgerald povestește o asemenea întîmplare. Pe scurt, un bărbat are o pauză de trei ore între două avioane într-un oraș în care locuia o iubită din vremea școlii. Trei ore minunate în cele din urmă, pînă cînd constată că săruturile și mîngîierile de care își aducea el atît de precis aminte, nu erau și ale personajului feminin, care-și amintea un alt coleg drept protagonist! Vorba naratorului; „Donald rămase vreo cinci minute cu două gînduri, primul imposibilitatea, lipsită de speranță, de a pune de acord amintirile diferiților indivizi referitoare la același eveniment, și al doilea că Nancy îl tulbura ca femeie după cum o făcuse și ca fetiță”. Și o observație și mai importantă: „Timp de cinci minute orbești trăise ca un nebun, în două lumi concomitent. Fusese un băiat de cincisprezece ani și un bărbat de treizeci și doi de ani amestecați indisolubil și iremediabil”. Sigur că în real life asta te perplexează, dar e ceea ce li se întîmplă mereu creatorilor! Și mai trebuie adăugat ceva – nu că amintirile oamenilor diferiți nu sînt identice, dar nici măcar ale noastre dintr-o mulțime de cauze, de la coloratura afectivă și pînă la eventuale dorințe dificil mărturisibile…
În fapt o operă de artă, dar să ne limităm la una care ține de domeniul literaturii, este structurată de cîteva axe esențiale: una care merge de la metaforă la metonimie, alta de la pleonasm la oximoron, dar acestea țin de zona supusă analizelor stilistice și poetice, deși sînt dependente de funcționarea spiritului creator, și cred că excelent au fost supuse analizei de regretatul meu prieten Luca Pițu. Și sigur nu doar de el, dar așa a funcționat memoria afectivă! Eu vreau să mă opresc aici la cea de-a treia axă, cea temporală, deci trecut – prezent – viitor. Într-un alt eseu din tinerețe, Poezia și fețele timpului, din același volum de debut, am încercat să văd cum funcționează mintea noastră atunci cînd scrie poezie și trebuie să se raporteze la dimensiunea temporalității. Am constatat că atunci cînd pleacă în trecut poezia recurge la funcțiile evocării, cînd are în atenție prezentul este vorba de numire, iar în cazul viitorului se manifestă invocarea. Sînt și acum de acord cu aceste precizări. Cum sînt de acord și cu ceea ce spune personajul lui Lodge în romanul amintit: „singură conștiința umană este capabilă să-și imagineze ceva ce nu se prezintă fizic simțurilor, numai ea este capabilă să-și imagineze lucruri inexistente, să creeze lumi imaginare (precum romanele) și să gîndească abstract; sau este în stare, bunăoară, să facă deosebirea dintre conceptul de culoare („un gînd verde”) și senzația de culoare („într-o umbră verde”). Sînt absolut de acord cu ce scrie Lodge, cum sînt de acord și cu mine în ipostaza aceea din tinerețe. Dar ceva lipsește pentru a limpezi cît de cît modul în care lucrează mintea noastră. Da, ea este capabilă să se orienteze pe axa temporală, să-și fixeze repere trecute, viitoare sau prezente, să-și amintească, imagineze, să perceapă etc. Dar în timpul operației de a gîndi în sine, toate aceste repere temporale dispar și toate acestei funcții ale minții fuzionează. Nu, nu spun că mintea funcționează în afara timpului, ci că mișcă, vagabondează, dar vagabondează instant ca să spun așa, într-un continuum temporal. Nu există în funcționarea sa repere temporare precis delimitate. Și chiar din acest motiv, nu doar, dar mai ales în actele de grație, care sînt cele ce aduc noul, nici memoria, imaginația, percepția și gîndirea nu sînt separate, sînt în fuziune, dar ca într-un fel de bandă Moebius.
Poate că am fost prea abstract pentru o conferință, deși am încercat să simplific și să îmblînzesc cumva limbajul pe cît am fost eu în stare. Ar trebui să exemplific puțin, recurgînd la ceea ce am la îndemînă, la propria mea experiență, privită desigur retrospectiv. Eu nu pot spune cum voi scrie un poem, o povestire, un roman sau un studiu din domeniul umanioarelor. Nu pot spune nici măcar cum voi scrie un simplu articol de ziar sau de blog. E limpede că nici Poe nu putea, în ciuda a ceea ce scrie el în Filosofia compoziției. De altfel, acum știm că mai întîi a scris Corbul și după aceea teoria! Pot încerca să aflu cum am scris unele din aceste producții – și nici măcar asta cu un grad de corectitudine științifică, ca să spun așa. În general, la articole, unde este mai simplu, punctul de plecare este o temă, un gînd, o imagine sau o formulă care îmi bîntuie cu oarece stăruință mintea. După aceea, aceasta scotocește în materia acumulată în memorie, caută informații ce i se par relevante, apelează la altele noi. În fapt, articolul se scrie cumva singur odată ce am pornit la drum.
Cu poeziile se întîmplă la fel, cu deosebirea că de cînd mă știu, prima versiune a acestora o scriu de mînă, pe foi de hîrtie A4, îndoite la formatul de caiet, dar cel mai adesea în caiete. De obicei, ies de la prima mînă, la computer efectuînd o anumită operație de finisare și adesea o rearanjare a versurilor, o grafică mai apropiată de cea tipărită. Dacă nu ies, nici nu vor ieși, așa că renunț la ele. Pentru că am vorbit de poezie. În cîteva din textele mele poetice apare, aproape identică, o formulă: „apa mov a iazului din copilărie”, cu varianta „apa violet a iazului din copilărie”. Mai mulți comentatori au calificat asta drept o imagine suprarealistă, deși în opinia mea, este cît se poate de realistă. Cînd am folosit formula în poezii habar nu am de ce a apărut acolo. Din pricina calificărilor cu pricina, am pus mintea la contribuție pe cale introspectivă și mi-am seama că era o imagine pe care o văzusem, pe la 5 – 6 ani, într-o zi de august, pe la ora 16 – 17, cînd se apropia înserarea. Așa am văzut eu iazul atunci, deci așa a fost, așadar este o imagine realistă, cu precizarea că era un produs al memoriei imaginare, indiferent că este posibil să fi fost o iluzie optică, o glisare, de atunci, sau că acest proces s-a petrecut ulterior, poate chiar în momentele cînd scriam formula. De altfel, în opinia mea, expusă în Literatura, ce poveste!, literatura este întotdeauna realistă, mai mult, mereu este și biografică.De bună seamă, dacă operezi cu un concept multidimensional al realității, incluzînd acolo realitatea zisă fizică, cea psihologică, cea simbolică și, de mai puțină vreme, pe cea cyberspațială. Și, desigur, dacă în biografie nu incluzi numai date zise obiective, evenimente databile și alte asemenea repere care nu sînt decît scheletul, căci în întreaga bogăție a unei vieți intră și visele, închipuirile, fantasmele, amintirile falsificate, imaginile despre sine și despre lume în întregul său. Aceasta este o persoană în întregul său, așa este și un scriitor sau altă specie creatoare!
Unii comentatori au constatat că unele dintre povestirile mele sînt biografice sau că au o intensă tramă autobiografică. Așa este, însă doar cu condiția să înțelegem biografia în sensul propus mai sus. Da, apar eu însumi în unele povestiri, apar și diverși prieteni sau cunoscuți, uneori și cu numele reale, dar lucrurile sînt ceva mai complicate – uneori „fur” întîmplările altora în folosul personajului cu care mă identific, de obicei cel narator, le „dăruiesc” pe ale mele altora, modific pînă la nerecunoaștere evenimente, prezentînd varianta fantasmatică, pe altele le inventez pur și simplu. Da, încerc să pun în folosul cauzei, care este opera, de orice gen și de orice dimensiuni, memoria imaginară… Fără aceasta n-aș fi nimic, oricum nu ca un creator, în fapt, fără ea, cred că nimeni n-ar fi nimic. Cred că creativitatea este un fel dar, dar un dar de care trebuie să ai grijă, trebuie să-ți mobilezi mintea și să n-o lași să se lenevească. Stimulii sînt cei care pot face asta, voința în sine e neputincioasă. Nu știu dacă am reușit să vă conving, mai ales că nu pot dovedi aproape nimic pe cale științifică, dar așa cred eu că merg lucrurile. Din experiența personală, care înseamnă și cititul, și trăitul cît este posibil de autentic, și introspecția, și cele cîteva lucruri care au impresia că vor rămîne în urma mea…
Este interesant ce mi s-a întîmplat cu această temă la care mă gîndesc de pe la 17 ani. Și ca să vedeți cum funcționează memoria – am spus că am urmat studii de psihologie din pricina ei! În realitate, mi-am adus aminte că am urmat acele studii pentru că iubita mea de atunci voia să dea examen la psihologie, iar eu m-am reorientat din această pricină… Însă abia pe la 25 de ani am descoperit memoria imaginară și am scris cele cîteva eseuri amintite la început, care abordau cumva tema. La 35 de ani au apărut în volum. Apoi a urmat o pauză foarte lungă în ce privește mărturiile scrise, pentru că note de lectură mi-am făcut mereu. Ca să mă oblig s-o aștern pe hîrtie, am propus-o, ca studiu tradus în engleză, pentru o revistă de creativitate, acum aproape trei ani. N-am scris nimic, am lăsat să treacă termenul de predare și mi-am cerut politicos scuze. De-abia în toamna trecută am făcut o eboșă de cîteva mii de semne. Iar cînd poetul Nicolae Coande m-a invitat la acest ciclu de conferințe, deși puteam opta pentru orice subiect doream, am ales iarăși tema, trebuia să scap de prima ei formă cumva. Mai departe? Să vedem, am adunat o mulțime de fișe de lectură, de experiențe și de notații, multe autocopice desigur…
15 05 2017 – 17 06 2024, în Iași
John Mayall a plecat. Se mai duce o parte din tinerețea mea. Ce să scriu? Că 90 de ani e totuși o vîrstă frumoasă? Că a adus bluesul nu doar în Europa, ci și în urechile mele? Că în anii 70 îl ascultam cu orele, uneori cu zilele? Că Vali „Sir Blues” Răcilă, colegul meu de facultate, care mă aproviziona cu muzică, îl socotea profesorul său de la distanță? Și dacă spun toate acestea la ce ajută? Mai bine mă duc pe hardul meu depozit de muzică și ascult, ascult John Mayall… Domnul să-l odihnească! Mulțumesc poetului Nicolae Coande pentru link.
https://amp.theguardian.com/music/article/2024/jul/23/john-mayall-blues-dies
- De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
O însemnare mai lungă, ma laborioasă, mai complexă, dar străbătută de același farmec cu care ne-a obișnuit eseistul Emil Belu, prietenul nostru din Montreal. Lectură plăcută!
Cartea şi mârţoaga
„Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur prind curaj.”(Ion Creangă)
Bănuindu-mi gândul ascuns, consoarta mă ia la întrebări: de ce eşti aşa de grăbit să debutezi cu acest volum? Şi, mai ales, să-l publici într-un moment neprielnic? Suntem în plină recesiune, mai poţi aştepta. Nu vezi că în vremuri de criză totul stagnează, nimic nu se vinde? În ce să investeşti? În literatură? E pe ducă! Intră într-o librărie să vezi peste câţi amatori de carte ai să dai. Arunci banii pe apa sâmbetei. Nu vei câştiga nimic! Şi mai e ceva: fiind primul volum pe care vrei să-l publici, dacă dai în bară, să-ţi iei adio de la gândul că vreo editură s-ar interesa în viitor de autorul Emil Belu. Mai bine mi-ai lua mie un diamant. Ar fi o investiţie mai bună. Ei, aici mi-a sărit ţandăra! La ce ne trebuie diamant, ma chérie? Dacă am nevoie să tai un geam, mă duc la un atelier specializat, fac eu pe prostul. La ce bun să mai dau banii pe un lucru inutil, un diamant, pe care cine ştie când îl voi folosi? Când am spart noi un geam, o oglindă? Arunc a doua oară banii pe apa Sâmbetei, cum şi tu mi-ai zis? Bolovane, mă apostrofă din chenarul uşii colega de dormitor, credeam că eşti mai inteligent! Ai auzit de diamantele Shimansky? Mai gândeşte-te, ar fi o investiţie mai bună. Nu unul prea scump, unul mai modest, să nu îmi sară vreun hoţ la beregată. Sigur că ştiam de renumitele diamante Shimansky. Le-am văzut prima dată într-o vitrină în Berlinul de Vest la începutul anilor ’90, nu mai ştiu pe care Strasse, le găseşti, de altfel, în marile magazine de bijuterii din Montréal în aceeaşi lumină năucitoare, care îţi urcă instantaneu cota de generozitate, deschizându-ţi automat portofelul, dacă e doldora de arginți. Dar, de diamante îmi arde mie acum când mă chinui să-mi public broşura? Am căzut pe gânduri. Nu aş zice că nu are dreptate consoarta, dar când „damblaua” literară trece în registrul acut, nu mai am cale de întoarcere. „Singura modalitate de a scăpa de o obsesie – zice Cioran – este să o adânceşti până la capăt” –, adevăr la care subscriu şi pe care nu e zi să nu-l pun în practică, adesea în detrimentul meu. Legat de bună voie la „ieslea” literaturii, înţărcarea mi se pare de neconceput.
Am, totuşi, trei motive să persist în eroare. Primul motiv… Poate cartea va avea succes, dau lovitura! Cozi interminabile în librării, telefonul de acasă sună ca la gară, busculade zilnice la scara blocului pentru autografe, paparazzi agresivi să prindă un instantaneu, iar tu, ma chérie, nu ştiu cum te vei descurca sub canonada întrebărilor privind viaţa şi creaţia maestrului. Revistele literare îmi vor consacra articole elogioase, televiziunile vor cere interviuri peste interviuri, ba chiar o vizibilitate internaţională fără precedent mă va propulsa pe o orbită culturală pe care nici în vise nu o bănuiam. Iată unde te duce geniul! Nu sunt capabil de un bestseller, gen Harry Potter, recunosc, dar ceva pe aproape, cu siguranţă! Nu ne-ar strica un mic yacht ancorat la Nisa, un teren de tenis în spatele vilei pe care o vom construi după gustul nostru, voiaje în toată lumea, party-uri dese şi prelungite, ba chiar o vizită făcută astronauţilor de pe Staţia Orbitală. La banii noştri… Apoi, de ce nu aş avea şi eu un bust în scuarul de la capătul străzii noastre? Comunitatea românească din Montréal şi locatarii arondismentului îmi vor fi recunoscători. Ai şi tu o îndeletnicire „culturală” la pensie: le vei povesti rarilor trecători câte ceva despre viaţa şi opera celui de pe soclu, iar când va fi nevoie, sper să nu fie prea des, mai cureţi găinaţii lăsaţi de porumbeii şi pescăruşii din cartier pe capul şi umerii maestrului. Ba, din când în când, pentru o mai mare vizibilitate a maestrului, mai pui câte un buchet de flori la picioare. Pardon, eram bust! Baţi câmpii! Ai băut ceva, mă întrebă uimită nevasta? Nu, i-am răspuns! S-au interzis visele?
Al doilea motiv… Ţine de o glumă mai veche care circula în mediul sătesc. Se spune că un moşneag merge la târg să-şi vândă calul, de fapt o mârţoagă slăbănoagă, costelivă, numai schelet, plină de urdori, murdară, neţesălată, pe care toţi târgoveţii o ocoleau. Nimeni nu-l întreba, măcar din curiozitate, nici de vârstă, nici de preţ, sau de alte metehne ale bietului animal. Aşa trecu toată ziua. La spartul târgului, unul mai curios i se adresă moşneagului: Taică, e de vânzare mârţoaga? Nu e de vânzare, răspunse moşul mucalit, am adus-o la târg numai ca să o fac de ruşine. Aşa şi eu cu cartea mea, o voi băga în librării numai ca să o fac de ruşine! Să vadă cititorul ocazional de ce sunt capabil, să o închidă imediat după ce a citit câteva rânduri, să murmure ceva printre dinţi la adresa autorului (bănuiesc zicerea!), să dea a lehamite din mână și să plece scârbit. Astfel, particip chiar la gloria literaturii române, punând în valoare, prin nonvaloarea producţiei mele literare, adevăratele piscuri de creaţie. Şi asta nu-i puţin!
Al treilea motiv… Iertare, iubite cetitor! Când nu ai inspiraţie – de talent literar, nici vorbă! –, cauţi ceva proptele, dacă nu o pereche de cârje cu care să te târăşti printre ipotetici cititori, cel puţin un arac pe care să urce vrejul „făcăturii” literare, protejându-l de intemperii, în speranţa ca va rodi într-un alt anotimp mai prielnic. Altfel spus, cu o umbră de regret, e asumarea eşecului. Adagiul lui Grillparzer, pe care îl recitesc pentru a nu ştiu câta oara de pe peticul îngălbenit de hârtie de sub sticla biroului, pare că mie mi-a fost adresat: „Gândind deştept şi acţionând prost, aşa am păşit prin viaţă”. A nimerit-o! Ilustrez perfect aforismul scriitorului austriac. Vulnerabil la provocările haotice ale cotidianului, păstrez, totuşi, o singură constantă: persistenţa în eroare, stigmat înscris pe veci în codul meu genetic. E prea târziu să mă iluzionez că mai pot schimba ceva. Pesimismul ontologic nu lasă loc recursului la argumente optimiste. Nicio speranţă! Deznădăjduit, cu capul sprijinit în palme şi gândul aiurea, o fulgerare mă cutremură: de ce nu ar găsi şi cartea mea un cetitor mai prost decât autorul?
Luís de Camões: (Aquela triste e leda madrugada,)
Da, un nou și splendid sonet al marelui poet lusitan în excelenta traducere a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută, dragi oaspeți!
Luís de Camões
Aquela triste e leda madrugada,
Vreau trista dimineață fericită,
Plină de milă și de-amărăciune,
Atâta timp cât mai e dor în lume
Să fie permanent sărbătorită.
Doar ea, când calmă și împodobită
A răsărit, dând lumii-un clar anume,
Văzu cum pierea-n zori o uniune,
Ce nu s-a vrut vreodată despărțită.
Doar ea văzu pe-oricare dintre fețe,
Cum lacrimile toate, înșirate,
Se transformau în fluvii de tristețe.
Tot ea văzu cum vorbe-ndurerate
Puteau să facă focul să înghețe,
Dând un răgaz iubirii condamnate.
Traducerea: Adrian Vasiliu
Publicat în Fără categorie | 6 comentarii
3.Semnalări amicale…
Din păcate, Doru are dreptate, competiția este acerbă și deschisă oricărui rezultat… Nu fac alte comentarii, sînt destule și excelente cele al autorului…
https://www.catavencii.ro/editorial/sosoannis/
Adela Conciu: Poeme din „Omul plagiat de umbre”
Pînă acum cîteva zile, nu știam aproape nimic despre poeta Adela Conciu. Îi cunoșteam desigur numele și citisem cîteva poeme pe ogoarele netului. Așa că am avut o mare și foarte plăcută surpriză cînd am primit prin poștă ultimele sale două volume: Între roza vînturilor și trandafiri (Editura Rafet, 2023) și Omul plagiat de umbre (Rafet, 2024, cu o Prefață de Daniel Marian), Bănuiesc că surpriza se datorează și poetului Daniel Marian, autorul prefeței la a doua carte primită, care are adresa mea poștală și-mi mai trimite din cărțile sale. Surpriza putea să întîrzie, am scos cărțile din plic și mă pregăteam să le așez „la rînd” în teancul mereu mărișor, dar cumva cu coada ochiului am văzut titlul celui de-al doilea volum, care mi-a atras imediat atenția și mi-a plăcut foarte mult. Așa că am stricat rîndul și am citit cele două cărți în avans, cu o satisfacție mereu în creștere. Volume foarte bune, care aliază, cum nu reușesc mulți poeți, naturalețea, prospețimea cu rafinamentul, aluziile culturale. M-am hotărît că nu e normal ca surpriza să rămînă numai pentru mine și i-am cerut autoarei să-mi trimită poemele care urmează în word și fotografia celei mai recente apariții. Lectură plăcută tuturor,,,
Cruda sinceritate
uneori
marile taine
le ținem în noi,
ca pe o altă inimă
ce trișează la zaruri,
o inimă ce nu o împărțim,
nici măcar celor dragi.
doar cei săraci cu duhul,
pot trăi împreună,
într-un singur Dumnezeu
și niciodată nu vor simți
Căderea!
Pâinea cea de toate zilele
după ce ne-am ostoit foamea
rupându-ne unul din celălalt,
am înțeles
cât de frumoase pot fi
tăcerile abia născute!
asemeni copilăriei duse
ce ne înnobilează prezentul,
fără de care amintirea
nu ar exista!
asemeni ochilor mamei,
la prima despărțire de ,,al ei”,
ce nu va mai fi
doar al ei.
asemeni gândului
din obrazul meu drept,
ce nu doarme decât adâncit
în inima ta!
ce frumoase pot fi tăcerile,
proaspete și moi,
asemeni rugăciunii
ce o spui în gând,
pentru iubirea de mâine,
pentru pâinea de pe fiecare masă!
4.Shakespeare – Sonete
De astă-noapte, a tot plouat, acum, pe răcoare, marele poet și însoțitorul său, admirabilul traducător Adrian Vasiliu, au venit în plimbare ca să ne aducă un nou poem. Lectură plăcută!
Sonetul CXII
Your love and pity doth th’ impression fill
Iubirea ta-mi acoperă stigmatul
Pe care eu pe frunte-l port acum;
Ce-mi pasă ce bârfește unul, altul,
Cât timp tu rău-l ștergi, mă iei de bun?
Ești totul pentru mine, voi lupta
De-s rău sau bun să aflu de la tine;
Doar tu să-mi spui, iar eu la nimenea,
Cu mintea cum să schimb răul în bine.
În hău adânc arunc preocuparea
De-a ști ce se mai spune, rămân surd
La critici, lingușiri, ce-mi ațin calea.
Iată, cum ignorându-le, răspund:
Atât de-adânc în mintea mea te port
Că lumea, nu și eu, te crede mort.
Sonetul CXIII
Since I left you, mine eye is in my mind,
Văd doar cu mintea de când sunt departe,
Iar ochiul ce mă-ndrumă peste tot
Nu mai răspunde, a orbit în parte,
Pare că vede, dar de fapt e mort;
Căci inimii imagini nu-i transmite
De păsări, flori, nici vreun contur ivit.
Din ce se mișcă mintea nu cuprinde
Privirea nu reține ce-a zărit;
Căci dacă vede ce e rău sau bun,
Ființă minunată sau diformă,
Munte sau mare, ziuă, cer nocturn,
Corb ori hulub, în tine îi transformă.
Fără vreun gând, plină de tine doară,
Mintea fidelă ochiul mi-l înșală.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Prietenul Bogdan Stoicescu nu trimite foarte des glume, dar cînd trimite, pot fi sigur că e una bună. Precum aceasta de azi, care ne arată că oricît de tristă ar fi văduva, nu rămîne fără spirit de chibzuință! Și o glumă grafică de la Ion Fercu. Cred că steagul acesta ar trebui adoptat urgent de campania trumpistă, oricum fanii săi vin la mitinguri cu urechea bandajată… Enjoy!
Anunț funebru
Cică Vasile moare iar nevastă-sa se duce la ziarul local să dea un anunț la rubrica «Decese».
Tipul de la ghișeu, după ce îi prezintă condoleanțe, o întreabă ce ar dori să spună despre soț.
Aceasta răspunde:
-Scrieți atît: «Vasile a murit.»
Mirat, tipul, care cunoștea bine familia, nu se poate abține:
-Doar atît? Trebuie să mai fie ceva ce ați dori să spuneți despre Vasile. Ați trăit împreună de 50 de ani, aveți copii, nepoți, amintiri duioase. Dacă vă îngrijorează costul anunțului, să știți că primele șase cuvinte sînt gratis.
-Bine, spune sigură pe ea soția și, fără să stea prea mult pe gînduri, răspunde: Atunci scrieți: «Vasile a murit. Barcă de vînzare.»
Un banc scurt și amuzant de la Emanuiel Pavel și o glumă grafică nu doar amuzantă, ci și foarte adevărată, de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!
Oleacă de malentendu!
-De ce plîngi, Gheorghiță?
-Dapăi, și-a tras una tati cu ciocanul peste deget!
-Na, dar pentru asta nu e musai să plîngi, copile…
-Păi, prima dată, și eu am rîs…!
Un set cu bancuri cu Bulă, sosite de la expeditorul en titre de bulisme, și o glumă semi-grafică din aceeași sursă, pentru că mi se pare cumva înrudită cu bancurile… Enjoy!
Într-una din zile, Bulă trebăluia prin bucătărie. O clipă de neatenţie la tocat zarzavaturi şi sângele începe să curgă. Ia repede o cârpă, înfăşoară degetul şi fuga la spital. Intră la Unitatea de Primire Urgențe şi vede două uşi: „Bolnavi” şi „Accidentaţi”. Ca un cetăţean disciplinat ce este, Bulă intră la „Accidentaţi”. Acolo, ce să vezi? Alte două uşi: „Cu sângerare” şi „Fără sângerare”. Aşa cum era firesc intră la „Cu sângerare”. Alte două uşi: „De importanţă vitală” şi „Fără importanţă vitală”. Deschide uşa „Fără importanţă vitală” şi se trezeşte iar în stradă…
Pleacă nervos acasă unde familia îl întreabă: Ei, Bulă, te-au tratat bine? Nu s-a uitat nimeni la mine, dar organizarea e beton!
*****
Înainte de nuntă, tatăl dă instrucțiuni fiului său:
– Și asigură-te că o dată pe săptămână vei merge cu prietenii la tenis.
– Bine. Altceva?
– Şi să nu fii atât de prost să mergi acolo cu adevărat!
*****
Într-o zi, Bulă și-a chemat nevasta, amanta și vecina. Le-a zis să ia un loc în sufragerie, după care le-a spus:
– Fetelor, am o veste foarte proastă pentru voi. Au anunțat ăștia la televizor că vine criza. Urmează vremuri grele, așa că am decis să fac disponibilizări.
*****
Bulă intră în farmacie cu băieţelul de 8 ani de mână. Băiatul vede un prezervativ și-l întreabă pe taică-su:
– Tata, ce-i asta?
– Acesta este un prezervativ, fiule. Bărbaţii le folosesc atunci când fac dragoste, pentru a se proteja pe ei și pe partenera lor, de boli sau de sarcini nedorite.
– A, da tăticule, am auzit despre asta la școală…
Apoi copilul vede cutia de 3 prezervative și întreabă din nou:
– De ce sunt 3 în cutie?
– Sunt pentru băieţii de la liceu: un prezervativ pentru vineri, unul pentru sâmbătă și unul duminică…
– Uauuu, ce interesant!
Apoi observă pachetul de 6 prezervative:
– Și aici de ce sunt 6 în cutie?
– Acestea sunt pentru băieții de la facultate: două vineri, două sâmbătă și două duminică.
– Ce tare!
Apoi vede pachetul de 12 și întreabă și mai mirat:
– Astea pentru ce mai sunt?
– Acestea sunt pentru bărbații însurați: unul pentru ianuarie, unul pentru februarie, unul pentru martie…
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
