SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Alte semne de mai…

Poezie de primăvară… 

 

1.Semnalări amicale…

 

Mirela Roznoveanu despre „Întodeauna și încă o zi/ Poeme 2020-2021”

 

În ediția din această lună a revistei Contemporanul. Ideea Europeană, scriitoarea și jurnalista Mirela Roznoveanu publică o cronică la cel mai recent volum al meu de poezii. Cum autoarea stă la New York, nu-mi dau seama cum și-a procurat volumul, poate a fost în iarnă la Gaudeamus, dar articolul mi se pare foarte bun. Nu pentru că e favorabil, în general nu am avut parte de cronici nefavorabile la cărțile mele, ci pentru că interpretarea trece de suprafața textului, pătrunde în profunzime. Versiunea din revistă este una mai concentrată, așa că prin amabilitatea autoarei o voi publica pe cea originală. Îi mulțumesc mult pentru atenția cu care mi-a citit poezia…

 

Mirela Roznoveanu – Poetul în Peștera lui Zeus

 

   Liviu Antonesei manifestă azi aceeași inspirație, efervescență și energie ca în anii de debut. Chiar dacă melancoliile îl atacă, răsfățatul criticii și publicității le va arunca mănușa prin poeme greu de uitat. Scriind în mai toate registrele estetice ale cuvântului, de la poem la proză, eseu, critică, jurnalism, folosește în plus uneltele de comunicare puse la dispoziție de revoluția informațională și internet. Blogul antoneseiliviu.wordpress.com ,lansat în noiembrie 2015 a devenit o instituție ubicuă a spațiului cultural românesc și nu doar al celui ieșean, unde moderatorul promovează cu grație tot ce îi place în literatură, cultură și nu numai. Și cum nu îi pasă ce se spune despre el, preferă să se îmbrace în alb ca Tom Wolfe.

   Dacă în scrisul lui transpare rigoarea demonstrațiilor algebrice, iar substanța lirică se revelă de natură romantică, Liviu Antonesei chiar se consideră neoromantic. Un poem recent trimis dinspre moarte nouă, muritorilor, deconspiră,în tonul lamentației punctate de ironie, lecția nepracticată de poet în timpul vieții, chiar dacă știută, căci acel cînd va fi să fie este întâmplatul încă neîntâmplat, un paradox pe toate fețele. Din perspectiva morții totul este pe dos, moartea fiind mai vie decît viața: „cînd va fi să fie, mă vei înfășa ca pe o perlă/ între pulpele unei scoici gigantice, sau/  poate ca pe un iepure iute de picior între/ tufele de buruieni de leac, poate armurariu,/ sălbatecă viță de vie, cînd va fi să fie…/ cînd va fi să fie, voi convorbi cu mine,/ răsucind întîmplările pe toate părțile,/ și au fost multe, bune și rele, ca un mag/ voi vedea că cele bune au fost rele,/ și viceversa, că față de viață moartea e vie…/  cînd va fi să fie, voi ști că iubirea-i otravă,/ otrava e leac, că totul se pierde în uitare,/ cînd va fi să fie, în scoică sau în vița de vie,/ voi ști că timp nu există, nici bine și rău,/ da, față de viață, moartea chiar e vie!// cînd va fi să fie, voi ști că există numai/  pietre imense, unele te lovesc, altele nu,/  te ocolesc ca pe un fel de lepros, de ciumat,/ un scatiu sau un graur ascuns în colivie,/ cînd va fi să fie, voi ști că moartea e vie…(Cînd va fi să fie…21 Septembrie 2023, în Iași)

   Într-un interviu acordat revistei Zona Literară din mai-iunie 2013, Liviu Antonesei și-a descris crezul estetic: „Eu cred ca literatura este întotdeauna realistă și întotdeauna autobiografică. Dar cu condiția să operăm cu concepte ceva mai largi de realitate și biografie. Din realitate nu fac parte numai persoanele și obiectele. Din realitate fac parte și amintirile si fantasmele si ceea ce îți imaginezi. Deci eu privesc lumea pe mai multe planuri care se întrepătrund, planul fizic, planul simbolic si planul informatic, cel care ne cotropeste tot acum.”  Această sinteză a planurilor funcționează și în ultima carte – dacă nu mă înșel al doisprezecelea volum de poeme originale –  Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021 – 2022 (Editura Eikon, 2023). Poet nu doar neoromantic ci și filosof, Antonesei și-a creat o structură lirică personală, o fuziune dintre prozaism, lirism, și discurs filozofic zăbovind cu precădere pe linia întrebărilor fundamentale. Una dintre ele, probabil favorita acestei culegeri de poeme, este  extincția, sfîrșitul. Jucându-se cu mortalitatea, precum un șerpar cu o viperă, Liviu dovedește că are sângele rece al dresorilor de animale feroce. Poemele scrise între august 2021 și iulie 2022 se împart în patru secțiuni inegale liric – Povești filosofice apocrife cretane, din AD 2021; Cealaltă  parte a umbrei; Zei ascunși în iarbă; În jocul sonetelor.

   Aerul clasic, reiterînd dilemele și problemele sufletului în lumea de azi, suflet asemenea în lumile de ieri, îmi aduce aminte de Plinius cel Batrân, personajul romanului Vågen  (Treaz)de prozatorul danez Harald Voetmannși de mottoul lui Parmenide – Nu are importanță de unde încep pentru că mă voi reîntoarce acolo. În romanul lui Voetmann, Pliniu cel Bătrân susține căcea mai bună formă de răzbunare împotriva „sublimei cruzimi” a naturii (ciclul infinit de transformări și moarte) este cunoașterea și numește natura „mama vitregă cea rea a umanității”. Tot Pliniu a afirmat că norocul îi favorizează pe cei curajosi. Toate acestea sunt atît de apropiate de personalitatea lui Liviu Antonesei, pe care îl consider un norocos curajos, încît nu m-am abținut să le amintesc. Moartea, în poezia lui Liviu Antonesei face parte din acea cruzime sublimă a naturii invocate de Plinius. Moartea este rece, doar gîndurile despart pe vii de morți, iar moartea în cele din urmă apare ca un numitor magic al existenței/experienței: „De multă vreme mă bîntuie un gînd –/ să nu-ți dorești o viață lungă, prea lungă;/ nimeni, nici vracii, nici ghicitoarele,/ nici măcar Dumnezeu nu poate promite/ o despărțire ușoară, o stingere lentă/ a luminii care scaldă această lume/  jumătate din vremea sa nesfîrșită –/ nu e ca fuioarele de fum ce se pierd,/ stingerea vine sacadat și atroce,/ ca penele de electricitate, neașteptate…(De multă vreme… O vedenie).

   Poemele revelă ruperi de sens rapide, alunecări din planuri reale în cele metafizice. Primele sfârșesc cu iminenta apariție/ plecare a mesagerei care nu poate decît fi a morții: „Răvașul e scris, mesagera gata de drum…”(De multă vreme… O vedenie). Frumusețea divină inaccesibilă ochilor muritori, drama orbirii selective – a ceea ce se vede dar care este mult mai profund perceput în palimpsest de ochiul launtric – ființează în lirismul imaginilor și metaforelor. Cred că o mare parte din aceste poeme scrise în insula Creta, afirmând subtil un ritm clasic, limbaj arhaic, rime interne transcriu o revelație trăită de poet în locul unde s-a născut Zeus. Deși numeroase dintre ele sunt dedicate acestui ținut magic care întoarce la poezia antică, poetul nu ne spune ce revelație a trăit. Deși undeva scrie „Și poate Zeul nu m-a pedepsit în vremea din urmă,/mi-a făcut o favoare, mi-a acordat binecuvîntarea”                  (Libertatea).  Dar voi transcrie revelația mea în peștera de o rezonanță energetică imensă. Îmi amintesc că pe măsură ce coboram pe scări si poduri suspendate totul devenea tot mai cenușiu. Altarul care marca locul nașterii lui Zeus se afla undeva jos în grota sumbră. Becurile electrice luminau cu greu pereții sufocați de licheni și igrasie. Am făcut numeroase fotografii, dar toate au ieșit întunecate. Cu excepția uneia care îmi arăta imaginea unei peșteri inundate de lumini misterioase, de curcubee imposibil de descris, de culori vii, de o veselie de aurora boreala. Am înțeles atunci că Zeus a vrut să-mi arate prin intermediul aparatului de fotografiat ultrasensibil cum arată peștera în care s-a născut pentru ochii zeiești. Cadoul făcut de Zeus lui Liviu bănuiesc că rezidă în insuflarea magiei ritmului și limbii arhaice renăscând în poemele dedicate acestui tărâm mitic: „podișul și peștera megieșă, locul nașterii zeului,/  se ivește treptat și țărmul zdrențuit de la Sud,/ pe care nu l-am văzut pînă acum niciodată…// O hologramă care nu are nevoie de mașinării,/ numai de obiecte vechi și de amintiri asemenea!// Și de ochiul lăuntric, dar tu știi bine că trebuință este de doi,/ altfel imaginea e franjurată, mioapă! (Magical Mistery Isle).

   Pentru a adăuga în alte poeme: „Ochii nu pot vedea/ ceea ce numai ochiul lăuntric poate să vadă. (Jocurile apei și ale memoriei)

   Joaca cu privirea holografică, cu văzutul ochiului lăuntric mă trimit la efectul celui care observă sau privește (the observer effect) din fizica cuantică. Aceasta a dovedit că actul observării modifică comportamentul particulelor observate, datorită naturii ondulatorii a materiei, a faptului că particulele pot exista în mai multe stări simultan. Când sunt privite, observate, ele se schimbă radical. Ochiul apare de aceea cu mult mai mult decît un organ care ajută să se distingă ce îl înconjoară pe om, el funcționează ca un portal unde materia se poate converti din masă ondulatorie în una obiectuală. Mai mult, mecanica cuantică sugerează că realitatea nici măcar nu există într-o stare definitivă independentă de observație. Este ca și cum actul de observare aduce realitatea în existență. Prin însuși actul de a privi, cel ce privește afectează realitatea observată și poate o și creează. Poetul surprinde acest fenomen cu mijloacele poeziei –el vede nu doar văzutul ci și nevăzutul: „Globuri de lumină colorată în albastru,/verde, galben, roșu, poate și violet/ au pulsat de cinci, șase ori, spărgîndu-se/ în nenumărate cioburi multicolore și/ refăcîndu-se aidoma după fiecare explozie,/ o voce a nimănui, o voce din off a spus:/ „acum vezi bine”, am deschis ochii, poate/ era în vis, și am spus: „văd bine”, deși/ ceea ce puteam vedea era întunericul. (Veștile bune…)

   Asemeni zeiței Atena al cărei coif expune deasupra vizorului trei frunze de măslin, poetul își descrie ironic frunzele de măslin care îl împodobesc: „Cîteva fire smulse cu grijă din barbă,/ dar îmi va reîntoarce înzecit ofranda,/ trei pietre din măreția ei geologică –/ una roșie ca soarele în amurg, alta albă,/ iar a treia neagră ca noaptea și dură,/ trei frunze de măslin sălbatec, argintii/ și aproape uscate, dar nu de tot uscate,/ și trei lacrimi din apa cea caldă a mării/ în care plutește de la capătul vremii… (Întoarcerea darurilor).

   Descriind mintea ca loc unde ființează blocul cuantic spațiu-timp numit de Borges El Aleph, loc unde totul există în simultaneitate, poemul Cele mai frumoase imagini sînt în vis prescrie visul tărâmului morții, similar blocului cuantic de spațiu-timp: „Mintea mea e un colosal tezaur de impresii, imagini/ și gînduri, un tezaur care măsoară sute, mii de terabiți/ totul pare în succesiune, dar se petrece în același timp,/ nu e holograma probei de magie de acum cîteva zile,/ e un El Aleph inventat de orbul din Buenos Aires – (…)//cele mai frumoase imagini sînt cele din vis –/ numai atunci porțile tezaurului sînt cu totul,larg deschise…/ Un gînd mă bîntuie, poate așa va fi somnul/ cel mai lung… (Cele mai frumoase imagini sînt în vis)

   Destin, limbă, moarte – marile teme intră în poeme, ca și labirintul, loc de intersectare a vieții și morții, unde încep marile călătorii metafizice călăuzite de firul Ariadnei: „am văzut labirintul, labirintul acela care te fură,/ apoi liniștea, am simțit în pumn frînghia groasă,/ am știut unde este Ariadna, am știut cine este!(Visul labirintului).

   Uneori notația lirică devine jurnalieră, dar păstrează ritmul clasic al odei fără formă fixă, iar rimele deloc rigide rezonează de-a lungul poemului în moduri neașteptate.  Poemul Între munți și mare… este o asemenea odă dedicată atemporalității,pe care poetul o va admira chiar și din never here – nu de aici din viață, ci din moarte: „… printre șipci și prin fum, am zărit o femeie bătrînă/ îmbrăcată din cap pînă în picioare în negru (…)/ Va fi aici și va mulge caprele și vara ce vine,/ va fi și peste douăzeci de ani, și peste treizeci,/ poate și peste patruzeci sau o jumătate de secol!//Poate voi fi și eu, poate chiar din neverhere…”.

   Poemele ne fac părtași ai aparițiilor mitologice și chiar creării de mit: „Urcam pe firul apei cu gîndul la izvor…/ deodată, văd izvorul ieșind vioi din stîncă,/ pe piatra neagră, șade o arătare, o vedenie,/  o știmă în strai galben, că-mi face semn/  să vin – mă apropii, înainte de a bea apa,/ mă atinge pe ochi, pe frunte și pe buze,/ cu mîinile ei ude și beau, și beau, și beau! (Visul de septembrie).

   Într-un poem, obiectele revelă o rețea proprie a timpului memoriei, similarăformei ondulatorii a materiei cuantice: „fiecare își are locul său, cucerit în timp,/ de unde trimite mesaje, adesea ascunse,/ ca niște unde vii, mai vii decît viața (Teroarea lucrurilor mici).

   În altă parte, poetul, chiar dacă sacrificat în oricare societate prin glonț, cuțit, etc (aici s-ar putea chiar vorbi de un destin socratic al poeților), moartea lui poate fi și o formă de grație. Imaginea poetului generic este geamănă cu a faimoasei sculpturi a lui Socrate sprijinindu-și barba cu mâna din fața Academiei din Atena: „Din fruntea unui poet se preling/ cîteva picături de sînge pe pumnul/ cu care își sprijină barba înspicată …(Pata de sînge)

   Proiectându-se mitic, eul liric trece victorios pe celălalt mal al Styxului precum Hannibal, Alpii, și CezarRubiconul: „Hannibal n-a trecut/ de ziduri, de porțile ferecate ale Romei –/ eu am trecut, poate Styxul, poate Rubiconul,/ pe malul celălalt, ea mereu luminează (Hannibal). Coleg dincolo de timp cu celebra filozoafă și matematiciană Hypathia, lider al școlii neoplatoniciene din Alexandria, ucisă de fanaticii ignoranți, poetul se proiectează descifrând împreună enigmele lui Cartesius/ Descartes  din cogito ergo sum: „noi trebuia să compunem un triplu poem/ după vorba carteziană, cele trei viziuni/ trebuiau să se împletească într-un bici./ Un fuior n-a reușit să intre în bici și colegul a fost inclus în alt grup de trei,/  eu și Hypathia am fost trecuți mai departe –/ mai departe, dar unde, și mai ales spre ce?/  Mereu mă trezesc înaintea răspunsului! (Poemul neîncheiat pentru Cartesius).

   Imaginarea morții ca proces în care luciditatea se varsă în vis pentru a se converti în poezie, circumscrie postumitatea unui optimism clasic: „Așa se va-ntîmpla povestea mea postumă,/ potop de flori și urmă nu-i de humă!/ Voi aluneca încetișor în vis aspra trezie/ și voi deschide ochii în zori, de aniversară,/ ca și cum m-aș trezi în ritm de poezie… (Sonet pentru mai tîrziu).

Pierderea inspirației, a stării miraculoase de a scrie poezie – poezia adevărată hrănită din singurătate, entuziasme pierdute, melancolii tragice – este drama multor aspiranți ai poeziei, unii deplânși, pierduți definitiv, alții mimând poezia: „singurătatea croită cît universul –/ de acolo izvorau entuziasmele frînte, de acolo/ jerbele scînteietoare și melancolia aceea amară,/ parcă trecută prin pelinul macerat în apa mării…// Ridicați pe culmi și aruncați în marea prăpastie,/ uneori în aceeași clipă, dintr-o singură mișcare,/ mulți s-au pierdut, unii vor fi ajuns la poezie,/ dar au uitat calea, miracolul care i-a născut altcum- (Pentru…)

   Marea plecare, declamă poetul cu gravitate morală din eternitate, dă măsura vieții: „ Da, abia la plecare, atunci cînd nu mai ești,/ se vor despărți cu adevărat cele bune de cele rele,/ se va așeza pîlcul de împliniri de o parte și multele/ eșecuri, ca un cîrd lung de gîște, de cealaltă parte…/ Poate că cele dintîi vor rămîne atîrnate în memoria/ celor care te-au cunoscut, poate și iubit, ca galbene/ gutui atîrnate de un copac străin, nucul de la geam,/ altul, poate că vor rămîne și în galbena ta memorie (…)// Da, moartea este măsura vieții, a oricărei vieți. (Abia la plecare)

   Magia insulei Creta – cu mitologia Minotaurului, Labirintului, Ariadnei, Zeus, Cnossos –căreia Liviu Antonesei i se predă, așază poemele din această carte în teritoriul ritmului clasic antic, folosit subtil, al limbii arhaice, al odei. Insulele magice au o glorie nedisputată în literatura lumii. Să ne amintim de Odiseu, ostatec al zeiței Circe în insula fermecată; de Orlando prizonier al insulei fermecate în Orlando Innamorato de Boiardo; de Ruggiero din Orlando Furioso al lui Tasso, prizonier al  vrăjitoarei Alcina, care scapă în final din insula vrăjită și o salvează și pe Angelica, iubita lui Orlando etc. Adevărul este că toate aceste captivități magice s-au dovedit nu doar interesante biografic pentru personajele captive. Ele au avut urmări formative de amploare. La fel se întâmplă și cu această captivitate nouă, nu doar geografic jurnalieră ci și lirică, a lui Liviu Antonesei.

 

Nicu Vladimir, muzician și poet

 

   Fotografia pe care o postez este realizată spre sfîrșitul lui 2010, la o Seară Timpul, la care am lansat împreună cu Daniel Silvian Petre volumul postum de poezii al lui Nicu Vladimir. Am primit fotografia de la Daniel acum cîteva zile și, de atunci, gîndurile îmi fug mereu spre artistul prematur dispărut. Am reascultat puțina muzică păstrată, am recitit poezii, am căutat și am găsit o postare mai veche cu articolul meu la apariția cărții. A apărut în 2011 pe blogul meu anterior, aneantizat, dar în 2015, l-am republicat după manuscris, cu prilejul comemorării a douăzeci de ani de la dispariția lui Nicu. 

Jurnal Israelian, 90, 1 Mai 2024

 

   Foarte bună și această ediție a revistei editate de prietenul nostru Adrian Grauenfels, poet, traducător și editor. Îmi plac foarte multe contribuții, dar am o slăbiciune pentru cele două articole cu dimensiune autobiografică ale lui Adrian, editorialul și SECOLUL XXI – naşterea şi metamorfoza unor reviste postmoderniste, despre publicațiile pe care le-a editat Adrian de-a lungul anilor. Dar tot e de citit, iar ce nu e de citit, e de privit, doar știm cu toții cum ilustrează Adrian o publicație! În ce mă privește, îi mulțumesc pentru preluarea unui poem la care țin. Lectură plăcută. De aici, poate fi descărcat numărul în format pdf

(https://www.jurnal-israelian.com/_files/ugd/62b9aa_8aa4a2b58fbf427c815b64652c734e7b.pdf )

Iar aici poate fi citit în format Calameo

( https://www.calameo.com/read/00107378777e4449c3f10 )

 

2.De la prieteni… 

 

Ecaterina Fodor

 

Caiet de lecturi – Doine și balade 

 

Zgomot

De farfurie spartă –

Declarație de război la Știri.

Așteptând ordinul de încorporare…

Deja orice teamă dusă precum

O turmă de oi

Căutând primele fire de iarbă.

Cafeaua din ceașca albastră

(Se va sparge

Cât de curând, ceașca:

Cer spart,

Mare spartă)

În singurătate, în despărțire.

Gândul oarecum amuzat

La păstorii din poveste,

(uneltiri, lăcomie, începutul

Oricărui război:

Constelația lui Cain

și cea a lui Abel,

se văd atât de clar

de Sânziene)…

O amintire școlărească

Precum gustul corcodușelor verzi

La marginea drumului.

Epifanie…

În timp  ce ordinul de încorporare

Stă deschis

Pe masa din bucătărie,

Între felurite fărâme

Și urme de cuțit,

(Deschisă larg,

ca poarta iadului).

Semne și premoniții

În crăpăturile pragului

(trebuia reparat –

Își zise cu resemnare).

Albine și grâu încolțit,

Făpturi neștiutoare

Decare trebuie

Să se despartă,

Cu tot dorul din lume –

Un fluier tăcut…

Păstorul și cerul înstelat,

Cu turma lui cuminte,

Cu mirosul de cimbrișor

Strecurat în cusăturile cămășii,

Cu licurici

Luminând chipurile copiilor

Plecați după fragi.

Biserica lui simplă,

Din trei ramuri de brad,

Cu trei păsări,

Cu trei răni șiroind rășină…

Satul devenit orașul,

Devenit ruina Troiei,

De negăsit sub

Straturile de veri și ierni,

Și rădăcini,

Și cioburi anonime.

Drumurile Păstorului

Și ale turmei sale,

La fel de anonime.

Unele trebuie să fi dus

Până la porțile Cetății

Demult incendiate.

Tot mai aproape războiul,

Poți să îl citești în palmă

Ca orice altă linie,

Hotărâtă dinainte..

Cerneala

Din ordinul de încorporare,

Prelinsă pe degete,

Căutându-și albia în liniile

Cele mai subțiri,

Ai zice că izvorăște din sânge…

Au plecat demult bunicile

Care ghiceau în cafea

Numai noroc,

Vedeau acolo câte

Un leandru înflorit,

Semn de călătorie,

Ținuturi străine.

Caseta cu ațe, alături –

Ascuns, un nasture de uniformă,

Un fel de descânt

La Ce ți-e scris.

(Fotografii

În rame aproape destrămate,

Cu retușuri naive,

Bunicii din alte războaie,

Alte uniforme,

Nu apare și

Prețioasa pâine

Din tranșee –

O răsuflare peste

Lumânările de Înviere)

Hotare, împărțeli,istorii oficiale…

Trista invidie întoarsă către

Vânt, nori, semințe de păpădii,

Ciocârlii, praf,

Nu pot fi împărțite,

Nu le prind grănicerii,

Ferice de ele.

Alt gând, de astă dată

Despre pridvor:

Un loc prietenos

Pentru plecări,

Pentru întoarceri,

Pentru zgomot de conversații

Pentru mușcate înflorite

Mângâietor de roșii,

Pentru vrăbii curioase.

Și dintr-o dată,

Numai pulbere,

O undă cenușie

Stinsă încet

În fundalul cu ruine.

(Întâmplarea văzută

De sus,de sub nori,

Deasupra oricărei credințe).

Singura poartă în picioare,

Poarta Raiului

Acoperită de iederi,

Cărăbuși, pui de șopârle

Ascunși sub frunze,

Cu lacătul ruginit,

Nepăzită de nimeni,

Uitată,

Un ținut nerevendicat.

Aruncată pe cărare,

O hârtie mototolită,

Purtată va fi

Precum ciulinii

În lâna oilor,

Din ținut în ținut,

Din deal în alt deal.

 

Ioana Cosma 

 

Rabuni

 

Ce idee, să învii la Marea Moartă,

numai Rabuni putea să facă o asemenea minune,

să taie clipa de lămâie în două,

să spună ‘nu mă atinge’ femeii rupte din soare,

 

Din miere din mir și din cearceafuri murdare,

Rabuni, șoptea Maria Magdalena, de parcă

se năștea prin rostire, se spăla prin cuvânt de

atingerile bărbaților de dinainte.

 

Rabuni, trezit ca dintr-un vis urât,

era deja departe, ea l-a văzut trecând pe lângă

brațul întins ce o transforma într-o statuie de sare,

cu o carte neagră în mână, ea, care știa să zboare.

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (3)

 

Un noi episod din însemnările făcute de eseistul Emil Belu în peregrinările sale de-a lungul lumii. Acestea sînt rememorate sub deviza „Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” (Horațiu, Epistole, I, l l) . Lectură plăcută!

   

O lecție

       

   La începutul anilor `90 lucram într-un „Service TV, Video, HI-FI”, din Frankfurt/Main, Germania. Era un atelier cu vreo 18 tehnicieni, între care doi alofoni: eu și un turc. Discutam de toate, în special despre problemele tehnice ivite pe parcurs.  Colaborare și generozitate colegială fără limite. Cei mai mulți dintre ei erau pasionați de fotbal, mai ales înfocați susținători ai echipei „Eintracht Frankfurt”. Cultura, rar subiect de discuție, nu era prea agreată. Poate sunt interesați de geografie, mi-am zis? N-am de lucru și îi întreb ce capitale au câteva țări europene.  Surpriză totală! Aproape necunoscute, majoritatea. Cel mai în vârstă dintre noi, Manfred, lucra la montarea unui cap video pe un aparat. Ceva nu mergea, răsfoia nervos niște scheme electronice. Urma să plece în concediu, împreună cu familia, la Ibiza, în Spania. Îl întreb și pe el – mă mânca limba! – dacă știe unde este așezată geografic această insulă.  Răspunsul, tipic german, m-a lovit peste bot: „Emile, eu trebuie să știu să montez și să reglez acest nou «cap video», asta-i urgența mea. Pilotul avionului va ști cu siguranță unde este Ibiza, asta-i treaba lui. Clientul meu nu-mi va pune întrebări din geografia Europei, el vrea să știe dacă aparatul e gata și funcționează. Profesionalismul este prioritatea mea, nu interogațiile culturale ale unui român”. M-am lecuit! În 30 de ani de exil, niciodată pe unde am lucrat, nu am mai pus întrebări străine  meseriei.

 

3.Shakespeare  – Sonete

 

Iată, am ajuns la sonetul cu numărul 100 din opera poetică a Marelui Will! Îl vom citi în minunata transpunere românească a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută! 

Sonetul  C

 

Where art thou, Muse, that thou forget’st so long

 

Unde ești, Muză, de atâta timp,

De cel ce-ți dă puterea uiți tu oare?

Îți cheltui forța pe vreun cântec tâmp

Dedându-te subiectelor vulgare?

Vino, uitucă Muză, și salvează

Timpul pierdut, cu versul tău perfect;

Cântă urechii ce te-apreciază

Și-ți dă și iscusință, și subiect.

Hai, leneșo; iubitului meu, uite,

Pe chip încearcă să-i găsești vreun rid;

De este, bateți joc de senectute,

Și Timpul fă să fie ponegrit.

Iubitului dă-i faimă cât e-n viață,

Timpul oprind și-a lui fatală coasă.

 

Traducerea: Adrian Vasiliu

 

4.Hronicariu… Nechifor BUGEAC

 

Multe basne mai dzic cetitorii văzdului de prahul pustiiei, dar mai ghini grăiește Hronicariu cetitor de năravuri den mâtze…

De prahul pustiiei

 

S-au împlut țeara de prah, ci đic învățații că l-ar hi adus pre acesta vântul den pustiia Ifrichiei, iară aceia mai săraci cu duhul cred cumcă l-au împroșcat unii den paseri de madem întru otrăvirea noastra. Ci adevărul iaste altul – acest prah nu iaste alta decât arina de la umblătoarea mâțelor, dupre cum se poate vide și în cadra alăturată.î

5. Râdem din răsputeri…

 

   Un grupaj mărișor, sosit pe clasica filieră canadiană, de la prietenul nostru Virgil. Și o glumă grafică de la scriitorul Ion Fercu. Enoy!

Bulă se duce la psiholog din cauza stresului:
– Domnule doctor, dați-mi un sfat!…
Doctorul:
– Am o singură nelămurire… Dacă te-ai duce tu seara acasă, nevasta te-ar întâmpina cu îmbrățișări și sărutări ți-ar servi o cină gustoasă și ți-ar face totul pe plac, tu ce ai crede in primă fază?…
Pacientul Bulă:
– Că am greșit adresa, desigur…

*****

Un sărac sună pe la uși şi întreabă:
– Nu aveţi cumva vreo vechitură de care v-aţi putea lipsi?
Răspunde Bulă: stai puţin, s-o chem pe soacră-mea!

*****

Bulă primește o invitație la o petrecere. Pe invitație scria că se intră doar cu cravată neagră.
Când a ajuns, însă, spre surprinderea lui, ceilalți invitați mai purtau și cămașă și pantaloni.

*****

– Bulă, ce bine că te-am întâlnit. Ești bine?
– Da, Ștrulă, sunt foarte bine, sănătos și voios.
– Ai să-mi împrumuți 500 de lei până la salariu?
– Îmi pare rău, dar nu am niciun ban la mine.
– Dar acasă?
– Ștrulă, acasă sunt toți bine, sănătoși și voioși.

*****

– Bună ziua. Ce mașină frumoasă aveți. Cu ce vă ocupați de vă permiteți?
Bulă:

– Cu menta!
– O cultivați?
– Nu, o frec!

*****

Bulă se duce la un interviu de angajare.
– Domnule Bulă, câți ani ați stat la ultimul loc de muncă?
– 20 de ani.
– Wow! Dar am o curiozitate: De ce ați plecat, după atâția ani?
– Pentru că am primit eliberare condiționată.

*****

Bulă decide să ia cina într-un restaurant de fițe. Ajuns acolo, se așează la masă și întreabă ospătărița:
– Domnișoară, fructe de mare aveți?
– Bineînțeles, domnule. Mâncați sau le postați pe Facebook?
– De ce mă întrebați, este vreo diferență?
– Diferența este ca să știu cum le aranjăm în farfurie.

*****

Bulă: – Domnule polițist, cineva mi-a furat bicicleta!
Polițistul: – Era încă bună?
– Da, mergeam cu ea la lucru.
– Ați avut clopoțel la ea?
– Nu.
– Frână de mâna?
– Nu.
– Faruri?
– Nu.
– Atunci trebuie să plătiți o amendă.

*****

Bulă: Mă duc cu mașina la service, o parchez și nici nu intru bine in atelier că îmi și zice un mecanic:
– E ruptă cureaua, să știți…
– Fantastic, zic. Dar cum v-ați dat seama?
– Păi va cad pantalonii!

*****

Bula a făcut poze de buletin pentru 20 de chinezi, ca să nu scoată pentru fiecare o poza separata, a scos o singura poza în 20 de exemplare.
Toți au fost mulțumiți, numai unul dintre ei n-a fost mulțumit :
– Asta nu-i poza mea!
– Cum așa mă, nu ești tu asta?
– Ba da, dar asta nu-i cămașă mea!

 

*****

Bulă: – Astăzi am pierdut controlul asupra maşinii.
Ștrulă: – Cum aşa? Ai condus prea repede?
– Nu. Nevastă-mea a luat permisul.

*****

Bulă ajunge în zori acasă. Nevasta îl întreabă, cu ton de ceartă:
– Unde ai fost toată noaptea?
– Închipuie-ți, dragă, când să plec acasă, secretara cea nouă mi-a adus o cafea și mi-a zâmbit provocator. Când a pus cafeaua pe masă, i s-a deschis bluza și nu m-am putut abține să o sărut pe gât, la care ea a devenit sălbatică și ne-am pierdut amândoi capul. În final, am ajuns la ea acasă și am făcut dragoste nebună toată noaptea.
Bubulina: – Minți! Pun pariu că iar ai încercat să-ți instalezi rahatul ala de Windows.

*****

Bulă: – Aveţi schiuri şi bocanci de schiuri mărimea 56?
Vânzătorul: – Ce mărime?
Bulă: – 56.
Vânzătorul: – Dar pentru ce vă mai trebuie schiuri?

*****

Ștrulă:– Ei, prietene, nu te-am mai văzut de mult! Aud că te-ai însurat. Cum arată soţia ta?
Bulă:– Minunat! Are pielea de piersică, ochii ca murele, buzele ca cireşele, obrajii ca…
Ștrulă:– Fii serios! Asta nu-i soţie, e salată de fructe!

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…