SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

Apel telefonic din gara Liski spre Moscova:

– Alo! Sunt Troțki, președintele Comitetului revoluționar militar!

– Aici Lenin, președintele Sovietului comisarilor poporului!

– Tovarășe Lenin, trimiteți urgent două cisterne de alcool din grâu la gara din Liski!

– Pentru ce, tovarășe Troțki?

– Țăranii s-au trezit din beție și vor să știe de ce a fost înlăturat țarul!

(banc sovietic din anii 1920, în Ben Lewis, „Istoria comunismului prin bancurile epocii”, Meteor Publishing, București, 2015)

 

1.Acele cărți care merg înaintea noastră

  

   Iată ceea ce aș numi o lucrare clasică în cea mai nobilă accepțiune a termenului: la aproape 100 de ani de la apariția primului volum (1924) din cele trei ale operei, „Istoria civilizației române moderne” a lui Eugen Lovinescu rămâne, și azi, o lucrare-far pentru istoria și sociologia românești contemporane. Am două ediții ale acestei cărți, dar aceasta din poză, cea mai modestă (colecția BPT, editura Minerva, 1992, preț 486 lei [!]) dar cu un excelent studiu introductiv al lui Zigu Ornea, îmi este cea mai dragă, pentru că paginile ei păstrează notele mele de la prima lectură. La apariție, în 1924-’26, cartea a fost primită cu mari controverse și polemici. De la analiza rolului (inhibator, spune autorul) al ortodoxiei în istoria culturii românești și până la criticarea materialismului marxist, de la demitizarea liberalismului autohton până la combaterea teoriei „formelor fără fond”, „Istoria…” lui E.L. rămâne și azi aceeași carte curajoasă care a fost și atunci. Mai ales că azi, ca și atunci, în România există/persistă un tipar de gândire care neagă valoarea și rostul occidentalizării românești. O carte, deci, clasică și revoluționară totodată, una din acele prime 10 cărți de istorie pe care trebuie să le citească orice intelectual român.

2. Românii ajunşi în Franţa

 

   Sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Este imposibil să trasezi un „portret robot” al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii ş.a.m.d.

Românii ajunşi în Franţa sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Deşi este tentant (şi vedem acest clişeu relativ prezent în media, la noi sau în Hexagon), este în egală măsură injust să vorbeşti pe un singur ton despre „românii din Franţa”.

Din acest punct de vedere, mai curând Istoria oferă o multitudine ameţitoare de „cazuri”: de la studenţii (copii de boieri sau de burghezi) care veneau la studii în ultimele două secole până la sculptorul Constantin Brâncuşi, poate cel mai cunoscut franco-român dintre toţi (fiu al unor ţărani, se ştie); de la Elvira Popesco, cea care ajungea pe scenă alături de Maurice Chevalier (şi primea adesea mai multe aplauze decât acesta), până la evreii născuţi în România şi care ajung la Paris în preziua celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a deveni aici, hélas, obiect şi subiect al politicilor rasiale după model nazist; de la celebrii Emil Cioran sau Eugen Ionesco, scriitori care au revoluţionat eseistica sau teatrul francez, până la Matei Haiducu, adică „refugiatul politic” din 1975 care s-a dovedit a fi spion al Securităţii ceauşiste şi căruia, în 1981, i s-ar fi dat ordinul (după propriile sale mărturii) de a-l lichida pe scriitorul exilat român Virgil Tănase ‒ dar Haiducu s-a predat contraspionajului francez şi a condus, într-o spirală a consecinţelor politice, la răcirea iremediabilă a relaţiilor dintre preşedintele francez François Mitterrand şi omologul său român, atunci, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Iată, deci, câte „cazuri” şi câte diferenţe între ele! La fel şi astăzi: „românii din Franţa” înseamnă sutele şi sutele de studenţi români veniţi în ani recenţi pentru a-şi completa studiile, dar şi miile de cetăţeni români naturalizaţi francezi, veniţi de decenii, şi care au lucrat în cele mai diverse domenii; înseamnă şi cei care cerşesc la nivelul trotuarelor, înveliţi în pături şi dându-se (unii) drept refugiaţi sirieni, după cum înseamnă şi medicii români care au împânzit Franţa şi care dovedesc (unii, împotriva dorinţei lor, pentru că ar fi preferat să muncească acasă) vârfurile reale ale învăţământului medical românesc.

Aşadar, este imposibil să trasezi un portret robot al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii…

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO…