SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

1.Despre mărcile puterii… 

   În linii mari, (şi) eu sunt produsul unei epoci în care Ceauşescu era chintesenţa răului. Nu de mult, am citit o anecdotă franceză pe această temă, legată de Revoluţia din 1789: la câteva luni după faimosul 14 iulie, un nobil francez este adus în faţa ghilotinei, pe ale cărei scări omul se împiedică, se zbate, terifiat, nedorind să urce. În faţa protestelor condamnatului, călăul care ţinea frânghia ghilotinei îi strigă de sus: „Hei, ce faceţi? Nu vă mai agravaţi cazul…“ Cam aşa şi cu Ceauşescu în primii ani ’90, în România. Orice era de spus despre el era de rău. Chiar şi post-mortem, orice referire la el nu făcea decât să-i agraveze culpele. Pe la cumpăna mileniului (anul 2000), am fost surprins când una dintre cele mai celebre edituri ştiinţifice din lume (MIT Press) mi-a cerut un text despre maniera în care vedea Nicolae Ceauşescu… zona Balcanilor.

 

2.O amintire…

   Discursuri, minute, destine… Când ești în situația, onorantă, de a ține un discurs în Adunarea Generală a ONU, protocolul instituției îți sugerează să nu depășești 15 minute. La sesiunea la care am participat (o poză mai jos), mi-am împărțit discursul jumătate în franceză, jumătate în engleză și, la o cronometrare simplă, au rezultat în jur de 14 minute. De fapt, pentru fiecare vorbitor, ceremonialul prelungește semnificativ durata evenimentului: ești preluat dintr-o sală alăturată, ești condus pe podium, apoi salutările de rigoare președintelui sau președinților de ședință, după care ești condus în spatele scenei și revii în sală etc. Media de timp a discursurilor din ultimii ani, la scară mondială (au calculat cei de la The Economist), este de cca 20 de minute. Cel mai lung discurs, se pare, rămâne cel din 2009 al ex-liderului libian Muammar Gaddafi – care a vorbit, atunci, preț de 1 oră și 36 minute (!), ceea ce nu l-a salvat, doi ani mai târziu, de un sfârșit pe care vi-l reamintiți…

3. O altă amintire…

   Despre „Cumințenia pământului” și nu numai… Am fost pentru achiziționarea de către statul român a „Cumințeniei Pământului”. Am și apărut într-un videoclip al Televiziunii Române pentru această campanie. Sunt tentat să văd partea bună a acestei povești, a acestei dezbateri animate. Foarte mulți dintre concetățenii noștri poate că au aflat doar cu această ocazie de această lucrare a lui Brâncuși, și spun asta cu un oarecare regret. Pentru că nu se poate spune că auzim în fiecare zi în spațiul public dezbateri despre marii noștri artiști, sau mă rog despre marii artiști născuți în România, așa cum e cazul lui Brâncuși, un artist româno-francez care iată ne-a făcut celebri din punct de vedere al artei europene a secolului XX. Eu mă bucur că se discută atât de mult în această perioadă pe această temă.

   E normal să fie și opinii pro și opinii contra. Poate că nu a fost nici cea mai bună perioadă pentru o astfel de dezbatere. Gândiți-vă că într-o vară dominată de Brexit, de foarte actuala problemă a migrației, a relațiilor cu Turcia… așadar atenția omului obișnuit este atrasă în zeci de direcții diferite.  A discuta, în acest context, despre o operă de artă, poate că pe unii i-a confuzat. Totuși e bine că s-a discutat. Haideți să rămânem la această concluzie pozitivă: e bine că se discută. Era normal ca anumite companii românești să participe, dar mult mai îmbucurător este că sunt foarte mulți români care au dat, după posibilități, sume de bani, implicându-se astfel în această campanie care, trebuie să recunoaștem, a fost relativ scurtă, de doar câteva luni. Și nu s-a discutat cu aceeași intensitate pe tot parcursul acestei perioade. Acum că se apropie termenul, discuțiile se intensifică, s-au inflamat puțin spiritele. Mai sunt câteva săptămâni și campania se încheie. Eu m-am interesat inclusiv în Franța, am discutat cu parteneri și cu prieteni francezi: nicăieri în lumea occidentală statul nu își asumă întreaga responsabilitate în astfel de situații. Sigur că sectorul privat acolo e mult mai activ sau poate este cointeresat în a participa. Aici este un aspect la care trebuie să reflectăm noi înșine: cum putem cointeresa actorii economici din România să investească în artă, să investească în cultură, sigur, cu deducerea anumitor taxe. Din acest punct de vedere aș spune că suntem pe o cale a normalității. Nu trebuie să așteptăm totul de la stat. Nu e totul foarte limpede, am văzut acum o dezbatere la nivel de avocați, cred că unul din avocații familiei care deține statueta a spus că oricum statul și-ar fi luat angajamentul să o cumpere, chiar și fără suma de la cetățeni. Sunt detalii avocățești pe care vă mărturisesc că nu le stăpânesc în momentul de față și mă întreb dacă le stăpânește cineva în întregime.

   Oricum, niciunde în lume statul nu participă în mod determinant. Sigur că poate participa, dar nu își asumă responsabilitatea total. Eu nu aș spune că această campanie a fost un eșec, chiar dacă banii nu se vor strânge. Pentru mine, care sunt interesat ca un astfel de brand național precum Brâncuși să fie cunoscut în primul rând în România, aș spune că măcar din acest punct de vedere s-au făcut câțiva pași suplimentari. Măcar din acest punct de vedere unii oameni au conștientizat faptul că în țară putem avea valori de a căror existență practic nu știam până acum câteva luni. Dacă nu se vor strânge banii, asta nu va modifica ceea ce se cheamă cota internațională a lui Brâncuși. Brâncuși rămâne același mare artist, o mare marcă în arta europeană și mondială, indiferent de ce se va întâmpla în aceste săptămâni în România. Sigur că este vorba aici și de orgoliul nostru, dacă vom vedea această statuie într-un muzeu sau dacă ea va intra pe alte canale pe care nimeni nu le poate intui acum. Oricum, faptul că românii au aflat despre această operă și că s-a discutat atât de mult despre artă într-o vară destul de agitată, așa cum spuneam, cred că este un câștig.

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…