SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

1.Din toamna cu restricții…

La jumătate de noiembrie am onorat cum se cuvine frumoasa expoziție de pictură din sala de la parterul Palatului Cercului Militar  din București, unde expun membri ai Studioului de Arte Plastice al Armatei, condus de artistul  Valentin Tănase. Expun pictorii Valentin Tănase, Albin Stănescu, Marcel Chițac, George Grigorescu, Cătălin Gâdei, Mircea Doinaru, Lidia Pârvan, Gheorghe Ioniță, Valentin Macarie și sculptorii Pavel Mercea, Gabriela Muscalu, Paul Muscalu și Liviu Muscalu.

 

2.A fost odată, în noiembrie…

32 de ani de la căderea Zidului Berlinului și, inclusiv pentru români, începea un nou capitol de istorie.  Dintr-un interviu pe care l-am dat recent jurnalistului Andrei George Dicu,  pe care îl felicit pentru că este atent (și) la actualitatea internațională:  „În mod clar, în România actuală, trăim, la nivel mediu, mai bine decât o făceam în anul 1989. Însă atunci trăiam mai prost, dar eram uniți. Eram, cumva, uniformizați. Partea deranjantă este că acum o ducem cu toții mai bine, doar că unii trăiesc și mai… bine, chiar deasupra nivelului occidental, pe când alții sunt frustrați, atunci când observă această discrepanță. Pe vremuri, ne găseam cu toții în mizerie, dar eram uniformizați”

 

3. 2015… Armenia – O călătorie de primăvară

Se împlineau 100 de ani de la un capitol cumplit de Istorie… Radio Erevan era subiect de glume, dar în acele zile la Erevan se discuta un subiect serios. Nimeni nu mi-a putut explica de unde plecase ideea acelor bancuri cu Radio Erevan din perioada comunistă – să fi fost un tip de umor rusesc extins apoi în țările din lagăr? Dacă aveți vreo idee de răspuns, nu ezitați să mi-o spuneți și mie.

Subiectul care anima în acele zile capitala Armeniei – și pe armenii din toată lumea – nu mai era o glumă, ci era unul foarte serios. De 100 de ani, Armenia și Turcia (indiferent de formele lor statale din acest răstimp) împărtășeau un diferend istoric. In anul 1914, Imperiul Otoman a intrat in Primul Război Mondial, în alianță cu Germania și Austro-Ungaria. Motivul acestei alianțe era clar: în ariile în care se întâlneau – din Balcani până în Caucaz și spre Persia -, interesele turcești și rusești erau mereu incompatibile.

In aprilie 1915, la început în Constantinopol / Istambul și apoi în multe părți, autoritățile turce au trecut la arestarea și ulterior deportarea a sute, mii, apoi zeci de mii de armeni din cuprinsul Imperiului – începând cu elita lor constantinopolitană: doctori, ziariști, avocați, comercianți sau profesori etc. Motivul acestei fobii anti-armenești era bănuiala (uneori fondată) că armenii creștini simpatizau mai curând cu rușii în război. De fapt, armenii au fost țapul ispășitor pentru insuccesele armatei otomane – care nu a început războiul foarte bine. Din aprilie 1915 și până in anul 1918, prin deportări forțate, marșuri ale morții (spre Siria de azi), execuții etc., numărul victimelor armenești a trecut, după multe surse, de 1 milion de persoane, bărbați, femei, copii, tineri sau bătrâni (așa cum bănuiți, numărul victimelor nu este nici el acceptat de ambele părți aflate în divergență). Mai fuseseră pogromuri anti-armenești și înainte, dar acesta a fost cu mult mai mult: este prima mare catastrofă umanitară, bazată pe o încercare de purificare etnică, a secolului XX. În limba armeană se spunea „Mets Eghern” – „marea catastrofă „

Faptele istorice sunt în general bine cunoscute de istorici (în Armenia, în Turcia sau în toată lumea), dar deja subiectul a devenit de mult unul politic. Turcia nu acceptă termenul de „genocid” – termen pentru care Armenia insistă în ultimele decenii. Termenul „genocid” a fost lansat în anul 1941, de juristul Raphael Lemkin – un evreu polonez refugiat in SUA; prin acest cuvânt, el amintea suferința armenilor din Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial. În lumea occidentală, unele țări (precum Franța) vorbesc despre „genocid” și la nivel politic, iar altele (precum SUA sau România s.a.) nu o fac. În România, cineva poate folosi sintagma „genocid armenesc” în presă, în studii, în conferințe etc., dar în mediul politico-diplomatic această sintagmă este evitată.

O precizare: atât Armenia cât și Turcia, la nivel politic, înțeleg foarte bine poziția României. Iată de ce: pe de o parte, în istorie, românii au avut multe în comun cu confrații lor creștini armeni, iar comunitatea armenească din România (inclusiv Transilvania) a dat nume de seamă pentru cultura, știința etc. românești. Dar, pe de altă parte, astăzi Armenia este parte a Uniunii EurAsiatice conduse de la Moscova, în timp ce Turcia este un partener strategic al României în NATO. In tumultuoasa și lung-întrerupta sa istorie, Armenia (care și-a încetat existența ca stat in secolul al XIV-lea, pentru a renaște în 1918, apoi ocupată de armata bolșevică s.a.m.d) s-a temut mai mult de Turcia decât de Rusia. În cazul României, cum se știe, ocupațiile rusești/sovietice au fost chiar mai rele decât cele turcești (care nici ele nu au fost ușoare). Politica de securitate a Armeniei de azi se bazează pe Rusia, iar politica de securitate a României are ca pilon aderarea (dorită, nu impusă) la NATO. Nimeni nu poate evada din propria sa istorie. Nimeni nu poate evada din geografia sa.

Am încercat să rezum aici un lung și complex capitol de istorie și o realitate geopolitică încă în curs. Lucrurile sunt atât de fin întrepătrunse încât orice analiză în alb-negru este riscantă. Pentru cei care doresc, recomand să caute textul pe acest subiect din numărul din  martie-aprilie 2015  al revistei Foreign Affairs.

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…