SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

Cum m-am îndrăgostit de Alicia, fotografa (3)

 

Dragi prieteni reali sau virtuali, unii dintre dvs. au citit romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”. Eroina principală a poveştii de acolo era o femeie pe nume Alicia – „se citeşte Alişia”, spunea textul. Ei bine, aflaţi că romanul va avea o continuare (sau poate un prequel, cine ştie!?) şi am plăcerea de a vă spune că el va apărea (vă voi avertiza, din vreme) la una dintre cele mai importante ale noastre edituri. În aceste zile, vă invit să citiţi câteva pagini, în trei episoade, din noua poveste a Aliciei – aşa cum o vede, aţi ghicit, un bărbat…

 

Am coborât împreună cu Alicia din trenul rapid şi, într-adevăr, m-a lăsat s-o însoţesc spre casă. Am luat-o spre Sud, pe câteva străduţe ce păreau idilice sub lumina palidă a înserării, traversând din timp în timp trotuare umede şi mângâind în treacăt gardurile verzi şi scunde din faţa caselor. Am încercat să o sărut, atunci, când ne-am oprit în faţa unei case nici mai mici şi nici mai înalte decât cele de lângă ea. Şi-a ferit capul într-o parte, cu un aer stângaci şi uşor nesigur. N-am insistat. Priveam la ea şi simţeam cum mă rod zimţii incertitudinii – asemenea unui pescar amator ce aruncă în apă prima captură, peştele cel mic, neştiind dacă o să prindă un altul mai mare. Cred că mi-a scris numărul de telefon pe biletul de tren, în faţa uşii, mai mult ca să scape de mine. Am mers apoi singur spre casă şi, cu mâinile sub cap şi cu biletul ei pe piept, am stat ore în şir pe pat gândindu-mă la ea.

Al doilea val al îndrăgostirii mele a fost peste trei zile, când ne-am întâlnit din nou: am luat-o de acasă, în acea dimineaţă de septembrie, şi am însoţit-o ore în şir pe nişte coclauri de la marginea de Sud-Vest a urbei, unde voia să fotografieze câteva glorioase mănunchiuri de flori de scaieţi, legănate de vânt în bătaia soarelui. Adevărul este că, până la acea ieşire cu ea, nu observasem niciodată ce-i cu această inflorescenţă de-a dreptul regală în modestia ei, ce purpură incredibilă o colorează, ce arhitectură demnă de Fibonacci au gulerele sale de spini. În soarele cald, albine greoaie făceau volte pe deasupra noastră şi nimeni nu se vedea niciunde de jur-împrejur. Mergeam prin iarbă – ea înainte, cu aparatul în mâini, eu la câţiva paşi mari în urmă, ca să nu arunc umbră. Priveam amuzat la acele plante bizare, fără să-mi vină a crede că vreme de 40 de ani de viaţă această floare mă lăsase complet indiferent. „Alicia… de ce tocmai scaieţi?” – am întrebat-o, iar coama ei neagră s-a întors către mine într-un fel care mi-a dat de înţeles că nu pusesem defel cea mai inteligentă întrebare a vieţii mele. Mi-a întors iarăşi spatele şi a luat avans, călcând apăsat printre ierburile înalte, aşa cum păşesc pe Marte cosmonauţii din filmele SF. Şi mi-a spus în puţine cuvinte că ceea ce eu numesc scaieţi „alţii numesc carduus acanthoides, din familia asteraceelor, înrudită cu floarea-soarelui şi cu altele”. Dumnezeule – mă gândeam –, sunt singurul bărbat din Veneţia îndrăgostit de o femeie de 24 de ani care ştie numele savant al scaieţilor! „Aşa mai merge!, i-am zis. Toată lumea fotografiază floarea-soarelui! Trebuia să apari tu ca să pozezi ruda ei cea mai mov! „

Mergeam în spatele Aliciei şi n-am mai scos vreun cuvânt cât timp şi-a făcut de lucru, cu aparatul german, peste lumina împurpurată a buruienilor înflorite. Fără veste, am văzut-o făcând doi paşi spre mine şi, până să înţeleg ceva, şi-a prins palmele în ceafa mea şi m-a sărutat apăsat, cu un icnet mărunt, de copil ce se ridică pe vârfuri pentru a lua o bomboană din pomul de Crăciun.

Peste câteva ore ne-am întors în oraş, tot cu trenul rapid. Apoi am mâncat scoici într-un bistro belgian de pe via Moschinelli şi am băut un vin rosé cu un vag parfum de mure. Mi-a spus câte ceva despre ea – acolo am aflat, cu degetele muiate în zeama scoicilor şi cu gura uşor încreţită de vinul din care sorbeam, că Alicia este actriţă şi, în timpul liber, fotograf freelance. Problema ei era că avea foarte mult timp liber – în acele săptămâni şi luni, atunci, la început, n-am avut niciodată impresia că cineva o bate la cap cu vreun proiect teatral, cinematografic sau de orice altă natură. Iar problema mea era că aveam chiar mai mult timp liber decât ea. Cursurile de Arta scrisului îmi ocupau fix patru ore pe săptămână. În restul timpului, aş fi avut loc pentru toate celelalte arte – doar că nimeni nu avea nevoie de meşteşugul meu.

Din acest punct de vedere, al felului în care nimeni nu arăta că i-ar păsa de noi în acel septembrie, se pare că Alicia şi cu mine semănam foarte mult.

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…