SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

Cum m-am îndrăgostit de Alicia, fotografa (1)

Dragi prieteni reali sau virtuali, unii dintre dvs. au citit romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”. Eroina principală a poveştii de acolo era o femeie pe nume Alicia – „se citeşte Alişia”, spunea textul. Ei bine, aflaţi că romanul va avea o continuare (sau poate un prequel, cine ştie!?) şi am plăcerea de a vă spune că el va apărea (vă voi avertiza, din vreme) la una dintre cele mai importante ale noastre edituri. În aceste zile, vă invit să citiţi câteva pagini, în trei episoade, din noua poveste a Aliciei – aşa cum o vede, aţi ghicit, un bărbat…

2.

M-am îndrăgostit de Alicia în valuri – dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Aşa cum se depune nisipul pe maluri, aşa cum se înmulţesc inelele pe trunchiuri. Primul val a fost acolo, în acea după-amiază, în aşteptarea trenului de 18h15, la sfârşitul verii trecute – când am văzut-o pe peron singură, în pantofiorii ei negri de piele şi cu sacoul subţire şi negru căzut mereu şifonat peste rochiţa-i roz ce-i lăsa genunchii la vedere. Deseori, în zilele care vor urma – după cum veţi vedea –, mă voi gândi dacă la ochii ei am privit mai întâi, sau la curbele şi umbrele genunchilor. Atunci, la acea oră, eu tocmai plecam din campusul studenţesc din apropiere – unde băusem un pahar de vin roşu şi prost cu un decan roşu (ex-communist, din generaţia lui Berlinguer) şi aparent prost, care-mi propusese să încep din toamnă un curs de Arta scrisului (pe care-l mai ţineam încă în momentul în care am intrat la Rêves d’un chat, aşteptând-o pe ea). „Andrea dragă – mi-a spus decanul –, astăzi toată lumea scrie, oricum; nu mai trebuie învăţaţi să scrie, ci să citească! Problema nu este scrisul frumos, ci lipsa cititului frumos!”

   L-am privit lung – omul, iată, nu era deloc stupid. Mi-a promis că peste câteva săptămâni puteam să-mi încep treaba. Nu promitea bani mulţi şi nici că o să am mulţi studenţi, dar credea că vreo câţiva tot o să fie tentaţi. Am terminat vinul, i-am mulţumit şi am plecat spre gară.

În acea seară, în acea gară, Alicia stătea în curentul staţiei ca înfiptă în pavajul peronului, cu trupul ei subţire şi cu coama ei lungă, neagră şi dezordonată. Avea pe umăr un aparat de fotografiat. Şi nimic mai mult. Aparatul era unul din acelea din alte vremuri: purta în prelungirea lui o lungă curea maron, iar pe cutia lui suplă se vedea marca unei firme germane. Am privit-o cum stă pe peron şi, fix în acea clipă, fericit eram că nu ştiam nimic din ceea ce avea să vină! Iar ea privea spre Sud, de-acolo de unde trenul rapid urma să sosească, privea lung şi cu ochii strânşi sub sprâncene, ca şi cum privind astfel l-ar fi putut grăbi în vreun fel.

Am urcat în acelaşi vagon şi, în liniştea serii, m-am aşezat lângă ea, pe o banchetă, între noi fie spus, soioasă şi rece. În faţa locurilor noastre, puţin mai în stânga, erau două negrese – una mare şi una mică, mamă şi fiică mai mult ca sigur. Mama îşi gâdila fiica la subţiori şi copila râdea în clinchete periodice, rotindu-şi ochii în cap ca o păpuşă. „Ghidi-ghidi!” – făcea mămica, iar copila se prăpădea de râs. „Ghidi-ghidi!” – mâinile femeii furnicau subsuorile fetiţei, iar chipul ciocolatiu al micuţei era perlat de lacrimi de fericire.

„Ce-ai mai fotografiat azi?” – au fost primele mele cuvinte. Şi Alicia s-a uitat la mine cu nedumerire, neştiind dacă e cazul să mă bage în seamă sau nu. Nu mi-a răspuns. („La prima întrebare a vieţii noastre nu mi-ai răspuns niciodată, Alicia!” – aveam să-i amintesc eu, de atâtea ori, în toate lunile următoare.) Ci doar a dat din umeri. Din care puteam înţelege orice.

Nu şi-a îndreptat ochii spre mine şi nici nu mi-a întors spatele – ci privea drept înainte, ca şi cum un punct de acolo, de undeva departe, era cu mult mai hotărâtor pentru tot ceea ce avea să urmeze în viaţa ei. După care eu – neştiind ce-ar fi mai bine să fac, în lungile secunde prin care treceam – am spus şi o a doua frază, şi o a treia imediat. Primele ei cuvinte au fost dezamăgitoare, oricum: „Eşti cam grăbit, nu crezi?” – mi-a zis ea în acea seară de final de vară, la patru secunde după ce m-am oferit, în cea de-a patra mea frază din trenul urban rapid, s-o conduc spre casă. Atunci, eu i-am spus că toţi scriitorii sunt repeziţi din fire. A ridicat o sprânceană parcă fără să vrea, a zâmbit subţire mai apoi şi, foarte repede, mi-a spus că n-arăt deloc a scriitor. „Mă numesc Andrea” – am spus eu. M-a privit iarăşi lung, ca pentru a verifica în ce măsură numele se potriveşte trăsăturilor mele. „Eu sunt Alişia; se scrie Alicia, dar se citeşte Alişia” – a zis şi ea, într-un târziu. Am zâmbit. O priveam. Era frumoasă tare. „Şi cum arată un scriitor prin fotolentilele tale?” – am întrebat-o. Iar ea s-a gândit puţin şi mi-a spus că va coborî la a treia staţie.

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…