SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

Cum m-am îndrăgostit de Alicia, fotografa (1)

 

Dragi prieteni reali sau virtuali, unii dintre dvs. au citit romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”. Eroina principală a poveştii de acolo era o femeie pe nume Alicia – „se citeşte Alişia”, spunea textul. Ei bine, aflaţi că romanul va avea o continuare (sau poate un prequel, cine ştie!?) şi am plăcerea de a vă spune că el va apărea (vă voi avertiza, din vreme) la una dintre cele mai importante ale noastre edituri. În aceste zile, vă invit să citiţi câteva pagini, în trei episoade, din noua poveste a Aliciei – aşa cum o vede, aţi ghicit, un bărbat…

                                                                             

                                                                       1.

   Am intrat în bistroul „Rêves d’un chat” şi am ocupat una din mesele de lângă geam. Unul dintre băieţi a venit imediat spre mine – cred că era Filippo, îi cam cunosc pe toţi, oricum ei nu şi-ar purta ecusonul nici picaţi cu ceară (nici nu ştiu dacă este obligatoriu). M-a salutat cu un zâmbet şi mi-a aprins lumânarea de pe masă – şi m-am gândit o clipă că sigur Aliciei o să-i placă asta. Am schimbat câteva vorbe cu băiatul altfel amabil şi, după trei minute, mi-a adus ceaiul negru pe care i-l cerusem – un Darjeeling de la La via del Tè, o firmă ce pretindea că ar fi de pe undeva din Florenţa. Pe marginea farfurioarei era un căpăcel de lapte. M-am jucat câteva clipe cu el în mâini, neştiind dacă e cazul să-l desfac – şi, în cele din urmă, l-am împins de unde-l luasem. Urma, aşadar, să mă întâlnesc cu Alicia. Acolo, la Rêves d’un chat, în acea seară. Pentru restul orelor, aşa cum mi le imaginam, ceaşca mea de ceai şi lumânarea de pe masă erau deschiderea perfectă. 

   Am lăsat plicul de Darjeeling să se împreuneze cu apa de sub aburi – gândindu-mă, în tot acest timp, ce interesant ar fi un bistro în care să intri şi, fără să ceri nimic, să fii servit cu ceea ce patronului i se pare mai potrivit pentru mutra ta de moment. Să intri într-o dimineaţă şi    să-ţi dea un ou fiert cu ceai; sau o cafea dintre cele mai amare; sau o cană de zeamă de varză; să intri într-o seară rece şi să primeşti o apă la temperatura camerei, cu ceva lămâie sau, după caz, un cognac încălzit în palmele unei fete cu ochi mari care tocmai şi-a rătăcit cheile de la garsoniera care nu e a ei, ci a unei prietene care i-a împrumutat-o pentru trei nopţi, prietenă care a plecat pentru patru nopţi şi cinci zile într-un loc neacoperit de telefonia mobilă. Visam; aceasta să fie singura regulă în acel bistro: să intri, să-ţi sprijini umbrela de un cuier, să te aşezi – aşa cum am făcut eu acum –, să fii singur sau să fii însoţit, nu contează, iar cineva de la bar să vă scaneze cu privirea timp de nu mai puţin de opt, nu mai mult de zece secunde; după care să vină spre masa ta şi, spunând „Cred că asta vi se potriveşte acum”, să vă pună ceva în faţă. Ce frumos ar fi şi ce legătură subtilă s-ar crea astfel între oamenii din extinsa împărăţie a tejghelelor de baruri de peste tot! 

   După patru sau cinci minute de desfacere a ceaiului în apă, am lăsat deoparte teoria bistrourilor şi am ridicat cu mâna dreaptă vasul fierbinte din față. Mi-am turnat în ceaşcă nu mai mult decât ar intra în două degetare umplute cu vârf; am picurat apoi şi ceva lapte gras. Am dus la nas, am dus la gură. Am privit la ceas: era abia opt şi jumătate. N-aveam nici un motiv pentru a crede că seara aceea va fi altfel decât serile de până atunci ale iubirii mele cu Alicia. Şi mi-am continuat visul. În bistroul-acela-cu-serviciu-surpriză un bărbat ca mine ar fi scutit de un milion de probleme. Mi se întâmplă adesea să intru undeva şi să nu ştiu ce vreau. Într-un magazin, într-o femeie, la un film, pe un site sau într-un restaurant. Aproape niciodată, când cer o apă cu lămâie unui garçon, nu mi-e sete. Într-un restaurant, când stau şi privesc menu-ul îmbrăcat în piele ecologică, nu mi-e foame. Nu caut nimic prin magazine, de cele mai multe ori – ci doar ştiu că urmează să împrăştii banii pe ceva, cu totul şi irevocabil doar aproximativ necesar. Un astfel de serviciu de tutelă, cu siguranţă, mi-ar risipi dubiile. Mi-ar plăcea ca cineva să-mi spună cum mă simt – pentru că eu m-am înşelat adesea.

   În seara asta, bunăoară. Aş zice că mă simt foarte bine. Este simţământul numărul pa’i’sprezece – când stau toată ziua închis în casă şi scriu, mănânc un platou de sushi rece primit la uşă într-o pungă reciclabilă şi nu beau mai nimic din extinsa familie a alcoolurilor – dar mă îmbib cu Cola fără zahăr şi ceai de roiboos; după care ies din casă şi mă mişc puţin prin seara oraşului. Aş zice, aşadar, că mă simt chiar bine astă-seară şi că am un discret şi foarte plăcut freamăt interior – ca de fiecare dată când o aştept pe Alicia. Mi se întâmplă acelaşi lucru de aproape opt luni de zile. Din acea după-amiază în care am întâlnit-o pe Alicia în gara din Cachan.

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…