Asistăm, poate, fără să ne dăm seama explicit, la o mutație antropologică profundă cu implicații nu numai culturale, dar și civilizaționale pentru care generațiile foarte tinere vor plăti prețul mult timp de acum încolo. Moartea, odinioară închisă în tăcerea lăcașurilor întunecate și în constrângerile ritualurilor, a părăsit culisele spirituale și intimitatea afectului domestic pentru a invada scena politică. Acum este afișată în sfera publică ca un program legislativ, se răspândește prin media ca un conținut viral și este vândută în piețe ca un produs sezonier. Această publicitate pe scară largă a morții nu este pur și simplu o consecință a transparenței contemporane, ea constituie, în sensul etimologic al termenului, o obscenitate, ceea ce ar trebui să rămână în afara scenei. Care ar fi referințele concrete? De pildă, legalizarea franceză, astă vară, a dreptului la moarte asistată, anunțul de săptămâna aceasta a execuției publice a unui deținut condamnat la moarte de către administrația americană, Halloween-ul în forma sa consumeristă. Mă gândesc, de asemenea, la expresiile publice ale științei binelui și răului morții care au invadat scena politică în detrimentul avertismentului inaugural care stabilește însăși condiția umană: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” Mă gândesc la efectele îndumnezeirii sociale a libertății care nu mai revelează moartea ca posibilitate omenește insurmontabilă și nici ca orizont care structurează toată existența „ființei-către-moarte” (heideggeriene).
Nu îmi propun aici să judec sinceritatea celor care, din compasiune pentru cei care nu vor să sufere, au susținut textul de lege francez. Observ, însă, că această lege, făcând din moarte un drept aplicabil, a transformat moartea într-un obiect de comunicare politică. Campaniile de informare, mărturiile atent elaborate și sloganurile despre „a muri cu demnitate” au funcționat ca publicitate instituțională. A fost vândut un sfârșit de viață igienizat, aproape dezirabil, ștergând complexitatea tragică a existenței. Mai mult decât atât, observ că atunci când politica se folosește de moarte pentru a o transforma într-o platformă, ea comite o încălcare a decenței civice. Contactul cu moartea necesită distanță. Distanța nu este un dispreț față de decedat, ci mai degrabă recunoașterea unui mister care nu poate coexista cu lumea celor vii fără mediere. Aducând moartea în arena politică, am desacralizat sfera publică introducând, fără tranziție, imaginea neantului. Mai exact, obscenitatea începe când cadavrul devine un element al dezbaterii publice.
De asemenea, nu am ca obiectiv aici să critic deciziile și etica legislativă a unei administrații de Stat. Rețin doar faptul că proiectul american anunțat și apoi parțial respins, de a transmite în direct o execuție răspunde pasiunii contemporane pentru necromanție digitală. Diseminarea mediatică a morții nu se oprește la execuții. Ea pătrunde în fiecare canal actualizat al culturii noastre populare. Platformele de streaming sunt pline de serii de crime reale, unde cele mai sordide crime sunt puse în scenă cu o estetică tulburător de precisă. Jocurile video transformă omuciderea într-o realizare tehnică. Rețelele sociale au creat o economie a atenției în care șocul, morbiditatea și uneori autodistrugerea sunt virale. Inteligența artificială face posibilă chiar recrearea vocii unei persoane decedate, generarea de deepfake-uri ale unor celebrități decedate pentru reclame, convocarea morților „să vorbească” în documentare șocante. Ea a devenit o ghicitoare digitală. Ea îi întreabă neîncetat pe morți pentru a ne umple viețile, fără a asculta ce ne-ar putea învăța tăcerea lor. Jalea a devenit conținut, moartea a devenit o formă de divertisment. Scrolăm între o rețetă de gătit și execuția unui prizonier, între o reclamă de călătorie și bombardarea unui spital: necromanție colectivă ale cărei efecte devastatoare asupra sensibilităților noastre abia începem să le înțelegem.
Până la urmă, mă interesează tot atât de puțin și dacă între politica sfârșitului vieții pusă în scenă și necromanția digitală, mai tulburător și scandalos camuflată, comercializarea morții globalizată umple vitrinele magazinelor și rețelele sociale cu prețul sângelui și târgul macabru de schelete, fantome și cranii. Da, avem și aici de a face cu un demers de publicitate a morții în contrasensul tradiției creștine care privește banii câștigați din moarte cu o suspiciune culturală deosebită. Evanghelia după Matei relatează că Iuda, după ce l-a trădat pe Isus, a aruncat cei treizeci de arginți în fața preoților. Neputând să-i depună în vistieria templului pentru că erau considerați „bani de sânge”, au cumpărat țarina olarului. Această țarină, simbol al străinului și al îngropării săracilor, a devenit locul unde moartea și banii s-au întâlnit într-o tranzacție blestemată. A face comerț cu moartea înseamnă a intra pe un tărâm al întunericului. Desigur, știu, Halloween – care generează venituri imense vânzând moartea sub formă de bomboane, costume și decorațiuni pentru un carnaval în care tremuri fără să tremuri – este un exemplu de transformare a obscenității morții în oportunitate de consum. Dar comerțul cu moartea este mult mai mare. El include, de exemplu, toată industria funerară însăși, cum și marketingul care o acompaniază: ceremonii seculare puse în scenă ca spectacole, urne de designer și servicii de îmbălsămare estetizate. Știu, moartea nu mai este o tranziție, ci o experiență a clientului. Așa-numita mișcare de pozitivitate a morții, sub pretextul destigmatizării sfârșitului vieții, ajunge să transforme moartea într-un produs de lifestyle, un brand, o formă de branding personal funerar. Obscenitatea finitudinii a luat locul sacrului în publicitatea morții și când sacrul dispare, tot ce rămâne este spectacolul. Iată de ce aleg să trag cortina, dacă mai pot.
Aș că trag cortina. Mă contrariază însă când vreau să trag cortina peste piesa acestor scene politice ale finitudinii faptul că pânza, țesătura, voalul care ar putea sa mă separe de sensul actual al publicității morții nu poate să facă economie de firul unui triplu paradox sociocultural. Biserica se opune oricărei legislații care recunoaște dreptul de a muri, în numele sfințeniei existenței până la sfârșitul său natural. Cu toate acestea, a instituționalizat, repetat și ritualizat moartea lui Hristos: Vinerea Mare, Euharistia ca memorial al jertfei, crucifixul omniprezent, Drumul Crucii. Moartea nu este doar acceptată, este pusă în scenă, oferită și consumată sacramental. Biserica neagă indivizilor puterea de a-și decide propriul sfârșit, în timp ce timp de două milenii celebrează o moarte dată, dorită și teologic necesară. În plus, societatea creștină contemporană se ferește de afișarea publică a unei execuții, considerând-o obscenă, barbară și lipsită de demnitate când însăși existența sa, calendarul său, arta sa, liturghia și mântuirea sa se bazează pe o execuție publică: un om pironit, expus, murind în fața ochilor unei mulțimi, în locul numit Golgota. Crucea nu este un accident istoric, este temelie. Ceea ce astăzi ar fi filtrat, cenzurat, relegat la margine a fost sacralizat. Obscenitatea inițială a devenit o icoană, iar icoana a făcut scandalul intolerabil. În sfârșit, suntem indignați de „comercializarea morții” – Halloween, industria funerară cinică, pedeapsa cu moartea ca serviciu de stat. Totuși, creștinismul s-a născut dintr-o tranzacție explicită: treizeci de arginți pentru o viață. Iuda vinde, liderii religioși cumpără și obiectul contractului este moartea unui om. Această vânzare nu este un detaliu rușinos care a fost ulterior șters, este relatată, comentată și celebrată liturgic. Trădarea monetară devine pârghia Răscumpărării. Piața morții nu este o perversiune modernă, ea se află la origine.
Aceste trei tensiuni nu sunt coincidențe. Ele dezvăluie o relație profund ambivalentă cu moartea: este simultan oroarea care trebuie ascunsă, marfa care trebuie denunțată și misterul care trebuie celebrat – cu condiția să fie moartea lui Hristos și nu a noastră. Sacrul a fost construit pe ceea ce profanul refuză acum să recunoască.
Oare publicitatea morții este obscenă doar atunci când moartea nu este răscumpărătoare?
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
