Au fost niște vremuri când cuvintele unui singur om puteau face guvernele să tremure, să redirecționeze cursul unui proces de stat sau să trezească conștiința vinovată a unei națiuni. De la Voltaire pledând pentru Calas la Jean-Paul Sartre „predicând” pentru muncitorii de la Billancourt, trecând prin inevitabilul „J’accuse… !” al lui Émile Zola, figura intelectualului a domnit mult timp asupra Occidentului precum un magisteriu neîncoronat, o autoritate morală suspendată deasupra jocului politic obișnuit. Astăzi, însă, această figură este înlocuită în spațiul public de expertul cu statistici reci, comentatorul de televiziune obligat să genereze resentimente minut cu minut sau academicianul înrădăcinat în jargonul micro-specialității lui. Pentru a explica declinul intelectualului în spațiul public, se invocă tirania imediatității digitale, triumful divertismentului sau criza democrației reprezentative. Dar aceste diagnostice sunt superficiale. Traiectoria intelectualului – ascensiunea sa meteorică, autoritatea sa aproape sacră și decăderea sa contemporană – este inseparabilă de o altă istorie, mai subterană și metafizică, acea a credinței creștine în Occident. Departe de a fi produsul unei rupturi complete cu religia, intelectualul modern a fost avatarul suprem, secularizat și inconștient de sine al clericului creștin. Dispariția sa actuală nu a fost cauzată de triumful rațiunii, ci este repercusiunea finală a epuizării teologice a civilizației noastre.
Sigur, cuvântul „intelectual” ca substantiv a apărut abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul afacerii Dreyfus, dat arhetipul exista de secole, fiind cultivat în cadrul bisericii. Intelectualul occidental nu se naște în agora greacă a sofiștilor, ci la confluența profeției biblice și a teologiei creștine. În lumea păgână greco-romană, adevărul filosofic era o chestiune de armonie cu Cosmosul sau de datorie civică în cadrul Cetății. Rareori se opunea direct ordinii politice existente. Tradiția iudeo-creștină este cea care introduce o ruptură antropologică majoră: disocierea dintre Putere și Adevăr. Când profetul Natan se prezintă în fața regelui David pentru a-i spune: „Tu ești omul acela!”, denunțând crima sa – uciderea lui Urie – , el inaugurează o funcție fără precedent: cea a cuvântului dezarmat care judecă suveranul în numele unui Absolut transcendent. Creștinismul va instituționaliza această tensiune. Afirmând că Logosul s-a întrupat și că adevărul are o pretenție universală. Astfel, biserica a creat primul corp de oameni a cărui unică vocație era manipularea simbolurilor, a sensului și a mântuirii, independent de puterile temporale: clerul. În Evul Mediu, Universitatea – o creație pur ecleziastică – a formalizat acest corp. Clericul medieval, strămoșul direct al intelectualului, trăia dintr-o profesie: a gândi, a dezbate și preda. Dar a făcut-o într-un cadru în care Rațiunea (Ratio) și Credința (Fides) se susțineau reciproc. Mai mult, biserica a consacrat o distincție fundamentală: puterea temporală – sabia, administrarea trupurilor – era subordonată sau cel puțin supusă judecății puterii spirituale, tutela sufletelor și a Adevărului. Când Iluminismul a pretins că se emancipă de dogma religioasă, în realitate, el doar a schimbat focalizarea cadrului mental. Filosoful din secolul al XVIII-lea a moștenit direct privilegiile clericului: el se vedea pe sine ca gardian al sensului, posesor al cunoașterii universale și judecător moral al suveranilor. Mântuirea sufletelor în viața de apoi a devenit emanciparea minților aici de jos. Raiul își schimbase numele, dar structura pastorală a rămas.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, chiar în momentul în care credința creștină era în declin în rândurile burgheziei și ale claselor muncitoare sub impactul industrializării, intelectualul a atins apogeul. Această coincidență temporală nu a fost o întâmplare. Intelectualul a umplut golul lăsat de preot, adoptând liturghia și escatologia creștină punct cu punct, deghizate în capcanele științei și filosofiei. Acesta este momentul în care Julien Benda publică „Trădarea clericilor” în 1927. Termenul ales de Benda este revelator. Cuvântul „cleric” nu este o metaforă inocentă. Pentru autor, intelectualul autentic este tocmai cel care nu compromite valorile eterne – frumusețe, adevăr, dreptate – în favoarea pasiunilor politice sau temporale – națiune, rasă, clasă. Benda cere o puritate monahală pentru intelectual. Intelectualul modern își derivă legitimitatea din modelul al preoției laice. El trebuie să fie martor – în sensul în care cuvântul grecesc „martys” înseamnă martir – al unui adevăr transcendent. Legitimitatea lui se bazează pe trei piloni teologici invizibili: a) universalismul Logosului – intelectualul putea vorbi doar „urbi et orbi” deoarece societatea încă mai credea că există un singur Adevăr, accesibil rațiunii umane, o moștenire directă de la Dumnezeul creștin unicul și inteligibil; b) semnificația istoriei, escatologia – intelectuali precum Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty și alți gânditori marxiști au exercitat o astfel de influență deoarece au propus o teodicee secularizată unde proletariatul este poporul ales, capitalul este păcatul originar, iar societatea fără clase este Ierusalimul ceresc; c) vina și răscumpărarea – intelectualul a vorbit cu forță deoarece se adresa unei societăți impregnate de vinovăția creștină. Fie că denunța colonialismul, nedreptatea socială sau antisemitismul, el a activat reflexul străvechi al păcatului și al convertirii morale. În această epocă de aur, publicul l-a ascultat pe intelectual pentru că a recunoscut în el vocea predicatorului de la amvon, chiar și atunci când blasfemia.
De ce s-a prăbușit acest magisteriu atât de brusc la sfârșitul secolului al XX-lea? Intelectualul s-a prăbușit pentru că a tăiat ramura metafizică pe care se afla. Lucrând neobosit pentru a deconstrui ultimele vestigii ale creștinismului – ideea de transcendență, adevăr obiectiv, natură umană universală și autoritate morală – intelectualul a distrus înseși condițiile propriei sale existențe. Profeția lui Friedrich Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu nu înseamnă sfârșitul bisericilor, ci dispariția treptată a tuturor idolilor substitutivi pe care omul modern i-a ridicat pentru a se adăposti de neant – rațiunea, istoria, progresul, moralitatea universală. Din anii 1970 încoace, „French Theory” (Foucault, Derrida, Lyotard, Deleuze) a îndeplinit această predicție. Pentru Foucault, de exemplu, adevărul nu este un absolut eliberator, ci un produs al „regimurilor de putere”, iar Lyotard teoretizează „sfârșitul marilor narațiuni”: omenirea nu mai crede în promisiunile mântuirii universale, fie ea creștină sau marxistă. Așadar, odată ce Adevărul universal este expus ca o iluzie occidentală sau un instrument de dominație, cum poate un „intelectual universal” să mai pretindă că vorbește în numele umanității? Dacă totul este doar discurs, o perspectivă situată, o dinamică a puterii și o construcție socială, poziția profetului devine grotescă. Este percepută, în cel mai bun caz, ca o impostură vanitoasă, în cel mai rău caz ca o ambiție hegemonică insidioasă.
Astăzi, fără fundamentul invizibil al metafizicii creștine universalitatea s-a sfărâmat într-o multitudine de identități și subiectivități incomunicabile. Nu ne mai adresăm conștiinței unui cetățean universal, ci comunităților fragmentate. Mântuirea prin Istorie, s-a stins în dezamăgirea postmodernă. Nimeni nu mai crede că Istoria are un sens unic, lipsit de ambiguitate sau un scop răscumpărător. Discursul dezinteresat a devenit suspect. Într-un spațiu public saturat de opinii zgomotoase, dar tragic orfan de o voce suverană capabilă să articuleze binele comun, intelectualii sunt imediat suspectați că sunt în căutare de notorietate, bani sau influență tribală. Asistăm la sfârșitul interludiului secularizat. Intelectualul clasic nu era antiteza preotului creștin, ci mai degrabă fantoma sa. Atâta timp cât ecoul clopotului medieval a rezonat în mințile oamenilor, fantoma putea încă să creeze o iluzie, înfășurată în toga secularismului eroic și a universalității abstracte. Dar, pe măsură ce credința creștină s-a estompat în adâncurile psihologice ale Occidentului, fantoma s-a disipat în ceața relativismului absolut.
Criza intelectualului este, în realitate, o criză spirituală a culturii occidentale. Pentru ca o voce care merită auzită să renască – o voce capabilă să-i conteste pe cei puternici, să adune ceea ce este împrăștiat și să trezească sufletele adormite – nu va fi suficient să reformăm universitatea sau să reglementăm mass-media. Va trebui să redescoperim ceea ce creștinismul a lăsat moștenire odată lumii și pe care modernitatea l-a irosit: curajul de a crede că există un Adevăr care transcende ordinea lumii și că Omul este infinit mai mare decât sistemele care pretind că îl gestionează.
Facebook
WhatsApp
TikTok
