În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
11. Luni dimineață… Noua mea parteneră se lasă așteptată. Am aflat despre ea tot ceea ce mi-a povestit Rikan. Este o cunoscută profesoară, membră a academiei, cea mai mare specialistă în lingvistică, cum ținea prietenul meu să întărească, cu multă convingere.
–Este rudă cu mama, mi-a zis el, a fost consiliera lui Salazar, în vremea dictaturii. Era cea mai tânără colaboratoare și preda la Facultatea de Litere. Azi, a continuat Rikan, are un început de alzhaimer, dar nu poți să-ți dai seama de la început, te uimește cu inteligența ei. Tuberculoza i-am descoperit-o de curând.
Apare. Își amintește de seara cutremurului și, ceea ce nu-mi place, nu-l bagă în seamă pe Nero, se uită numai în depărtare și miroase a molii.
–Doctore, îmi spune după numai câțiva pași, la cutremur am fost ridicolă, poți să mă înțelegi, m-am speriat… Întotdeauna bătăile inimii mele o iau înaintea celor ale pendulei din camera de oaspeți.
–Nu-i nimic, îi răspund, și prin fereastra mea se vede un diavol în fiecare seară.
–Te cred, are chipul meu nu-i așa?
–Nu țin minte, intru mai departe în jocul ei, are o pală de vânt în pletele rare și cărunte.
–Îmi placi, mai spune.
Respirăm în același ritm, potrivit după timpul plimbării noastre. Am învățat de mult fiecare pas, cu efecte terapeutice asupra plămânilor în suferință și i le repet mecanic bătrânei doamne, zbârcită și scheletică. Nero e supărat, am senzația că ar vrea să se întoarcă din drum, apoi o ignoră definitiv pe noua mea parteneră și pufăie îmbufnat. De câte ori, în săptămânile care vor trece după întoarcerea acasă, voi încerca să mi-o amintesc pe Lucania, voi vedea grămezi de frunze uscate și mormane de vrăbii moarte, în apropierea țărmului peste care se spărgeau valurile oceanului.
–Aici o să afli care e sunetul plămânilor tăi, îi spun de îndată ce ne oprim în foișorul din vârful insulei.
Nu e mirată, repetă fiecare mișcare, aș putea să jur că aud cum îi scârțâie oasele, de peste tot. Văd că i-au apărut ciupituri de vărsat pe față, iar perciunii i s-au rărit în partea de sus, atârnă ca două zmocuri năpârlite, peste obrajii scofâlciți. Plecăm și o las câțiva pași în urmă, vorbesc numai cu Nero, care continuă să-și țină botul strâns, într-o revoltă spontană și nu tocmai convingătoare.
–Eu i-am spus adesea lui Salazar că lozinca lui, iubește și fă ce vrei, nu poate merge de fiecare dată. Omul purificat își poate exercita în voie toate libertățile, zicea el. Nu cred, n-am crezut nici atunci…
Suntem două ființe derutate, eu și Nero. Mergem în ritm alert prin aleile pietruite ale insulei Hokay și desenăm cu picioarele apăsate o cruce lungă, cât mai lungă. Doamna Lucania încă mai povestește. Unele întâmplări le știu de la nepotul ei, Rikan. A fost cea mai tânără consilieră a lui Oliveira Salazar, chiar el un tânăr profesor de economie și finanțe la Universitatea din Coimbra. El a creat Statul Nou, într-un regim autoritar și nu totalitar, cum se crede. Tatăl lui a fost un modest cultivator de pământ și l-a crescut într-o familie catolică, profund credincioasă.
–Spune tu, doctore Fiuce, este posibilă o revoluție făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritului? mă întreabă.
–Tu chiar ai crezut că cetatea lui Platon, condusă de filosofi, se putea face la noi în țară? îi întorc întrebarea.
–Dar s-a făcut, strigă la mine. Eu știu exact ce vreau și unde să merg, așa ne repeta președintele. Țara trebuie să se încreadă în priceperea și cinstea mea, o încredere desăvârșită, dar calmă și senină, fără entuziasm exagerat sau descurajare.
–Bine, zic, așa să fie… Acum trecem la masajul plămânilor, e timpul lui, trecem la muncă…
–Rea dictatură, ce să zic, oftează doamna academician.
–A cui, a mea sau a lui Salazar?
Dacă nu mi-ar fi povestit Rikan despre viața ei, aș fi crezut că mă ia peste picior. Îmi pune mâna pe umăr și rămâne cu privirea pierdută spre ocean, nu se mișcă nimic în jurul nostru, e o oglindă nesfărșită pe insula Hokay.
–Dictatorul, cum îi spuneți voi, e un om urât și nimeni nu l-a cruțat pentru aceasta. Eu îl iubesc așa cum este…
Face doi pași înapoi, măsurându-mă de sus până jos, îl trage pe Nero de o ureche, e prima dată când îl atinge și râde încet, i se vede vârful limbii între dinții albi ai protezei. Apoi ne strigă cineva din fața noastră. Mă folosesc de această pauză și intru în pădure, cu Nero alături. Doamna rămâne nemișcată, stă în marginea drumului și pare o statuie plouată.
A doua zi, ajungem mai greu până la foișor, bate vântul și începe să plouă mărunt. Nero se ascunde sub banca din spate și caută un loc din care să nu poată fi văzut de femeie. Ea îmi spune, fără vreo legătură cu exercițiul pe care tocmai l-am început:
–Băiete, în Olanda târfele erau numărate asemenea cailor.
–Da? întreb, nu știam…
Constat că am decăzut de la doctorul Fiuce, la rangul de băiete, nu e rău, trece timpul mai ușor.
–Cele de trotuar, continuă ea, sunt târfulițele care trebuie să muncească din greu, adică sunt caii de plug. Telegarii sunt miorlăitele de lux, de la cazinouri.
–Dar Salazar, el ce zicea? o atac și imediat îmi pare rău.
–Ce zicea, de ce așa? Ce zice? Ehe, lui îi plac armăsarii de la cupeuri, adică fetele ținute la căldură, care se simt cel mai bine.
Lipsește ceva, gândesc eu, unde sunt caii de călătorie, care se lasă întreținuți, aproape pe față, asemenea femeilor măritate? Tocmai o zăresc pe asistenta cea tânără, se apropie de noi și își trimite înainte pieptul uriaș, care se zbate sub bluza mult prea strâmtă, lovindu-mi privirea pofticioasă. Doamna academician nu vede nimic.
–Îl voi întreba pe președinte, îmi spune încet, la armăsarii aceia nu prea m-am gândit. El spune mereu că oamenii se simt legați unii de alții atunci când sunt nevoiți să-și plece capul sub povara unor legi aspre. Chiar aseară mi-a repetat asta, terminasem sunetul plămânilor, n-am uitat nimic, m-ai învățat bine. L-a făcut și el.
Urmăm restul traseului în liniște, Lucania repetă lângă mine fiecare mișcare, apoi cântă ceva, cu mici întreruperi, are o voce subțire și acutele ei îmi atacă urechile. Nici Nero nu se simte mai bine…
Vorbește iarăși când ajungem aproape de capătul plimbării:
–Nu mai am curaj să dorm, pentru că mi-e teamă să mă gândesc unde mă voi trezi a doua zi de dimineață.
–Și președintele gândește ca tine?
–Glumești… Dacă ar mai trăi, tuturor ne-ar fi mai bine.
Se întoarce, așadar, în prezent, încerc să descurc istoriile, dar nu reușesc. Doamna profesoară e lângă noi, pe insula Hokay, îl vede și pe Nero, îi spun sărut mâna și zâmbesc.
–Cum ziceam, continuă, mă scufund în visele mele, înșirate în spatele ochilor deschiși, le simt cum stau aliniate ca la o paradă militară, așteptând onorul la comandant.
–Și vrei să spui că regimul lui Salazar a fost unul democratic? insist eu.
–Nu, îmi răspunde, este demofilie, adică dragoste de popor.
Cum naiba s-o fi ajuns la o formă creștină a totalitarismului, în care statul nu confiscă viața celor care îl alcătuiesc, iar omul își păstrează toate drepturile lui firești? N-am mai avut niciodată gânduri asemănătoare, le iau ca pe un semn de sănătate a plămânilor mei, mi-e clar, sunt vindecat și-i surâd prietenului Nero.
–Repet, dictatorul, cum îi spuneți voi, zicea că oricâte zile și nopți ar exista, doar bucuria e veșnică.
–Frumos, spun și intrăm pe ușa pavilionului.
–Te caut mai târziu, am ceva pentru tine, îmi aruncă Lucania peste umăr.
Bate la ușa mea peste o oră, o rog să intre și o invit la un ceai. Se duce în balcon și se uită spre ocean.
–E frumos la tine, din camera mea se vede doar pădurea. Nu stau mult, zice, mă așteaptă președintele, e întâlnirea cabinetului și mai avem câte ceva de pus la punct.
–Bine, îi spun, atunci nu te mai rețin.
Sunt cât se poate de serios. Îmi dă un dosar, mi-l întinde și pleacă. Găsesc în el o poveste despre cum se pierde intuiția noastră, pe măsură ce crește puterea rațiunii, așa scrie pe prima pagină. Deși mă simt obosit, citesc toate paginile prinse cu grijă în mapa roșie pe care o am pe masă. Le citesc până târziu, dintr-o suflare, cum se spune. Aproape că se face dimineață. Din când în când, îl aud pe Nero lătrând, n-a renunțat la ieșirile de noapte, singurele pe care le făcea înainte de venirea mea. Afară ciripesc păsările insulei, apoi răsare soarele, ar trebui să mă scol, să-mi fac exercițiile de respirație, dar nu-mi vine să mă ridic din pat. Mă simt amețit, ar mai trebui și să mă revolt la multe dintre ideile răspândite în jurnalul doamnei academician, aș lupta cu ele, în mod obișnuit. Însă nu sunt în stare să fac deosebirea dintre simțurile mele tulburate și vibrația cuvintelor citite peste noapte.
Când mă ridic din canapeaua îngustă, privesc cu ochii în gol, uitându-mă, așa cum știu de mult, la umbrele care se îndepărtează. Nici nu mai știu cine sunt sau dacă peste această dimineață va mai exista și o alta, tot așa, plină de umbre amestecate.
–Doctore, zice Lucania, de îndată ce plecăm împreună cu Nero, în viață toate se reduc la faptul dacă ai sau nu un pește de porțelan pe televizorul din sufragerie.
–Din jurnalul tău se înțelege altceva, îi răspund. Am văzut că-ți place un proverb rusesc, cu cât intri mai adânc în pădure, cu atât sunt mai mulți copaci.
Apoi o ia razna, nici nu se mai uită la mine, vorbește cu pietrele, cu copacii, gura i se strânge ca o pungă și rujul gros îi acoperă jumătate din fața scofâlcită. Nero se sperie și se ascunde după haina mea de ploaie, lungă, care atârnă până spre gleznele mele.
–Chiar ieri i-am spus președintelui, domnule Salazar, am stat o vreme în ploaie, cu ochii la fereastră și, până la urmă, m-am întors acasă fără să fac nimic. Numai că m-am gândit foarte mult la singurătatea noastră.
–Și el ce-a răspuns? intru eu în jocul doamnei care trăiește, în această dimineață, dincolo de spațiu și de timp.
–A spus că am dreptate. Nu știu de ce, dar nici eu nu mai suport să stau singur, mi se face frică, a încheiat el.
Se întâmplă ceva cu simțurile mele. De obicei, Nero răspândește în jur mirosul blănii lui sârmoase, umezită de aerul mereu sărat al Hokayului. Îmi amintesc acum că, prima dată, am simțit că se întâmplă ceva cu simțurile mele într-o seară, pe la jumătatea verii trecute. Stam în cabinetul meu și m-a străbătut un fior rece pe șira spinării. Atârnam deasupra unei prăpăstii, eram învăluit de întuneric și mi-am zis tare, în liniștea încăperii: Dumnezeule, ce liniște poate să fie! Tot așa și acum, se aud pașii noștri alunecând peste aleile pietruite ale insulei, dar și picioarele lui Nero amestecându-se cu urmele vagi ale stăpânului de azi.
–Prietene, se trezește Lucania peste o vreme, când începi să miroși a doctorii, a în-singurare și a jale ar trebui să alungi tunetele de deasupra capului și să alergi spre întâia noapte care se ivește.
Cel mai bun lucru ar fi să-i spun că aici, afară, pe insula fantomă, mai există cineva asemenea nouă, dar n-ai să-l întâlnești niciodată, trăiește în alt loc. Exiști, oare, cu adevărat, da-că nicio minte de pe pământ nu se gândește la tine?
–Mâine se întâlnește iarăși cu miniștrii lui, o aud că spune.
–Cine? întreb.
–Președintele, despre el vorbesc… Voi nu sunteți în stare să pricepeți că Salazar vrea recreștinarea țării… Despre superioritatea virtuții și respectul față de oameni îți tot repet. Înțelegi? Viața noastră este o boală continuă și lungă. Să fii păcătos, ce frumos sună! Am fost tuberculoși și ne-a trecut, asta e esența pură, îngrămădită într-un recipient cu capac metalic.
Naiba știe ce vrea bătrâna specialistă în lingvistică, eu pricep, simplu, că ceea ce a mai rămas se scurge fără rost și trist. O las să vorbească și, după o vreme, în timp ce coborâm spre pavilionul din depărtare, ea începe să cânte: am dat câteva telefoane, pentru a te face să zâmbești, am furat locul de sub talpa picioarelor noastre și am făcut totul pentru tine… Tu de ce nu vrei să faci un pas cu mine? De data aceasta, cântă frumos, tremurat, șoptind fiecare vers spre mine și, rar, suspină fără convingere. Ate breve, apoi pleacă singură mai departe.
Citeşte şi
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIOR DE CARABELLA, cu Daria STEMATE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Când s-o făcut… poama, LA BORTA RECE cu Radu PĂRPĂUȚĂ…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
Pompiliu ALEXANDRU , doctor în filosofie și rubrica lui CULTURA URBANĂ…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
SOVIANYSME cu… Octavian SOVIANY…
Domnul Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE și nu prea…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu fosta târgovișteancă din Drumul Taberei, Cătălina CRISTACHE…
CULTURA ONLINE, cu domnul profesor Daniel TACHE…
SUPLIMENT la CDS, o dedicație specială din Moldova…
Facebook
WhatsApp
TikTok
