ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: NERO, BRAC GERMAN: Episodul șase

 

În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI   (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…

 

6.Insula Hokay, spațiul așteptat al vindecării mele, îmi este cunoscută, povestea am auzit-o de mai multe ori, chiar socrul meu mi-a spus-o cândva, în casa de vacanță de la Estoril, atunci când am însoțit-o pe Rollia în singura vacanță petrecută cu numeroasa familie.  Hokay, spunea șeful clanului Sally, a fost un obiectiv militar, este vârful unui lanț muntos subacvatic masiv, are câteva zeci de kilometri pătrați și e înconjurată de recifuri mari de corali.

Eram în grădina vilei lor din Estoril, adia un vânt cald și bătrânul vorbea plictisit, așezat pe salteaua bine umflată, cu burdihaiul revărsat spre răsăritul soarelui. Insula Hokay avea faima unui loc misterios, i se mai spunea insula vrăjită sau insula fantomă. E un țărm care se întrezărește vag, de pe ocean, are și o legendă, se povestește că a fost descoperită de un călugăr scoțian, ajuns acolo pe spinarea unei balene uriașe.

–Dacă sosești pe apă, zicea socrul meu de atunci, insula se ascunde vederii oamenilor, apare brusc, ca dintr-o ceață deasă, marinarii știu că trebuie să fie foarte atenți în zonă, au fost multe nave care s-au lovit de stâncile ascuțite.

S-au spus mai multe povești în ziua aceea călduroasă, erau musafiri de toate vârstele, socrul meu trona peste mirările oaspeților, fabula grotesc, inventa istorii cu canibali și pirați, eu nu-i vedeam altceva decât balele groase, scurse prin barba năpârlită și albă. Parcă aud și acum exclamațiile prefăcute ale bărbaților doritori de haleală bună și băuturi fine, toropiți de zăpușeala de august.

Boșorogul le mai povestea ceva și despre un tezaur care s-ar fi găsit pe insulă. Un soldat, în vremea când insula era obiectiv militar, a zărit o roată de scripete de navă atârnând pe o ramură de copac și, sub ea, a văzut o denivelare a solului, ca și când cineva ar fi făcut acolo o gaură. A alergat să dea de veste, au săpat câteva zile și, la câteva picioare adâncime, au dat peste numeroase dale din piatră lustruită, aranjate sub forma unei stele.

–Priviți, le arăta fostul meu socru oaspeților, aceste bile de stejar din vitrină sunt de acolo…

Musafirii se uitau plictisiți, continuau să atace paharele pe care un flăcău dolofan și cam crăcănat le căra pe tăvile grele, încărcate din belșug cu bunătățile familiei Sally.

–Am primit un depozit întreg, cu toate mărunțișurile scoase de acolo. Aerul insulei este, însă, miracolul, bogăția… Nu se mai găsește nicăieri în lume…

Îmi amintesc cum i se umfla pielea obrazului, se uita din înălțimea soclului de faianță și gresie spre supușii reduși la tăcere, care continuau să înghită feliile delicate, pline cu icre negre și alte bucate necunoscute mie.

–Când te gândești, a mai zis el atunci, că toate au pornit de la o întâmplare, un colonel grav bolnav de tuberculoză s-a vindecat în câteva luni acolo, pe Hokayul nostru.

Înainte de plecare, sâmbătă seara, mă caută prietenul meu, doctorul Rikan.

–Vezi, îmi strigă din ușa garsonierei mele, de-asta e bun un prieten… Am aranjat, am schimbat tura și merg cu tine, pentru stagiul meu de o lună pe insulă.

Îl privesc probabil nedumerit, fiindcă el intră peste mine, gata să mă dărâme din ușa deschisă doar pe jumătate.

–Ce naiba, nu pricepi? Știi doar că suntem patru doctori, facem fiecare câte o lună de serviciu acolo… Am schimbat tura și merg cu tine.

Peste o oră ajungem împreună lângă ascensorul metalic din mijlocul capitalei, ne urcăm în tramvaiul vechi, care atacă greu colinele pietruite, scârțâind prelung, suntem numai noi doi în vagonul cu bănci din lemn și prietenul meu continuă să-mi povestească despre locul vindecării mele viitoare. Ne oprim la capătul liniei, lângă palatul regal din vârful colinei cu plantații de portocali. Privim amândoi, din turnul cetății se vede până departe, se zărește chiar și Sintra mea bătrână, iar gândurile se mută, încet, spre insula din ocean în care urmează să trăiesc, de mâine, șase luni de viață, ca orice pacient amăgit de o soartă mai bună. Nu-l mai aud  pe Rikan… Îmi zic, fără să știu de ce, că am înțeles prea târziu să dau de la mine ceea ce doresc cel mai mult de la alții, adică să dau și nu să iau.

Cu o halbă de bere în față, la masa de la fereastră a turnului cetății, stau fără mască și îl întreb pe prietenul meu ce va fi cu viața mea, într-o sclipire repezită a adevărului pe care îl caut. Am febră, ard puțin, îmi vine să ies repede, ca dintr-o casă în flăcări. Am mai simțit așa, ca și cum m-aș desprinde de propriul corp. Noaptea trecută n-am putut să dorm. În spatele tuturor semnelor sunt lucrurile pe care le cunosc, de fapt, foarte bine. Mă uit la obiectele din jur, coborând pe străzile pietruite ale orașului, le văd în fiecare zi, dar nu știu din ce sunt făcute, cine e în spatele lor, cum vor dispărea, în curând, din viața mea.

A doua zi, elicopterul aterizează greu, bate vântul cu putere, coroanele copacilor dansează bezmetice și, din largul oceanului, se aude vuietul valurilor, pătrunde prin geamurile aburite ale cabinei, trece dincolo de zgomotul motoarelor ambalate, elicea se învârte deasupra scaunelor noastre, parcă ar fi aripile unor păsări de pradă uriașe, gata să ne atace și să ne prindă în ghearele lor ascuțite.

–Să nu vă speriați, ne spune Rikan, vom ajunge în siguranță, am prins de multe ori o vreme ca asta.

–E chiar mai rău câteodată, ne încurajează probabil pilotul, apăsând grăbit peste butoanele luminate, cu zeci de leduri aprinse.

Ceilalți pacienți sunt galbeni la față, le văd picioarele ieșite din hamurile centurilor, tremură în mici salturi dezordonate. Au ochii întinși spre nebunia de afară. Coborâm peste ovalul de ciment, pe care-l zărisem de sus, seamănă cu petalele unei flori, udate zdravăn de ploaia căzută în rafale violente.

–Gata, zâmbește pilotul, am scăpat, aterizăm în două minute.

–Bine-ai venit în Hokayul sălbatic, îmi strigă Rikan, aplecat spre urechea mea dreaptă.

Sunt un om liber, nimeni nu m-a judecat vreodată atât de cald, precum Rikan în mijlocul insulei necunoscute mie. Doar când ne atinge cineva ne dăm seama cât suntem de singuri. Ce-mi doresc acum? Poate că cel mai mult aș vrea să șterg din amintirile mele zilele și lunile pierdute și să iau lucrurile așa cum sunt.

Așteptăm să se oprească, din rotația ei, elicea de  deasupra, loviturile de ploaie se aud altfel, mai aspre, curg șiroaie dese peste pădurea din jurul  nostru, apoi motoarele se opresc de tot și începem să coborâm, alegând cu grijă treptele înguste ale scării. Suntem șase pacienți noi, doctorul Rikan, de gardă în următoarea lună și o asistentă trecută bine de cincizeci de ani, pe care am mai văzut-o prin clinica în care lucrez și eu. Mai sunt și două fete, care lucrează la bucătărie. Înaintăm greu în dimineața cețoasă, sunt câteva sute de metri până la clădirea luminată vag, vântul ne împinge din spate, iar ploaia ne lovește peste obraji. Una dintre fete trage o înjurătură, care se pierde printre tunetele și fulgerele de deasupra insulei.

Intrăm în holul de la parterul pavilionului, e cald și miroase a spirt, am senzația că plămânii atacați de boală se strâng, într-un protest spontan, simt o pulsație violentă și rea. Ceilalți pacienți sunt, și ei, stingheri, ne privesc de pe canapelele de vinilin oamenii mai vechi, prezenți la apelul de dimineață. Unii dintre ei au bagajele făcute, se pregătesc de plecare, cu elicopterul care îi așteaptă în ploaie. Doctorul pe care-l înlocuiește Rikan are o figură cunoscută, l-am mai văzut cu siguranță prin clinică, strigă ceva la asistenta tânără, înfășurată într-un halat cam strâmt pentru bustul mare și obraznic, cum apuc să văd, încălzit de aerul cald, împins de instalația din perete.

–Simte-te ca acasă, glumește Rikan, ți-am ales o cameră mai însorită… Coborâm cu toții peste o oră în sala de tratamente, la subsol.

Mi se pare, mai departe, foarte cald, după urgia de afară, agăț gențile de umăr și apuc geamantanul mare, plin cu haine și cărți, pe care Lucky le-a aranjat cu grijă aseară, în garsoniera părăsită pentru următoarele șase luni.

Ne întâlnim înainte de prânz, între timp elicopterul plecase, cu pacienții din hol și cu echipa medicală, cum aud că spune asistenta care călătorise împreună cu noi. Suntem douăzeci de bolnavi, tuberculoși cu acte în regulă, e și prietenul meu, doctorul Rikan, alături stă doamna Vali, asistenta și mai apar două infirmiere, pe care nu le cunosc. Intră și administratorul pavilionului, un domn posac, fost ofițer de marină și, cum îmi va povesti Rikan mai târziu, fost pacient al stației medicale speciale din insula Hokay. Așa e scrisă în organigrama clinicii din capitală, pe care socrul meu a condus-o peste douăzeci și cinci de ani. Tot așa scrie și pe foaia mea de internare, semnată de tatăl Rolliei. Aseară, târziu, m-a sunat și fosta nevastă, mi-a urat sănătate, am închis repede telefonul, cuvintele se terminaseră repede între noi. Umbra ei se lipește de peretele alb, de spital, zâmbește strâmb, cu toți dinții sclipitori și bine lustruiți, iar vocea metalică pătrunde prin fereastra din tavan, pierzându-se în aerul sărat al insulei vindecătoare.

–Aici aveți programul primei luni de terapie, ne arată Rikan în dimineața următoare. Respectați fiecare oră, noi vom urmări evoluția plămânilor voștri.

–Sunt personaje importante, mormăi eu.

–După cum știi, mă țintuiește prietenul, profesoral, ca pe orice alt pacient.

Mâncăm și până la prânz suntem liberi să ne obișnuim cu lumea nouă și specială. Ies în parcul din fața clădirii, aerul rece și aspru intră în plămânii bolnavi, aproape că amețesc și mă așez pe prima bancă, în apropierea pădurii care cade peste balcoanele camerelor de la etaj.

Îl văd pe Nero, va fi prima imagine a prietenului bun și înțelept, despre care scriu acum. Iese din cutia lui de lemn, pe care nici n-o observasem și se apropie de mine. Îi strălucesc ochii, are urechile lăsate în jos și își mișcă repede coada, i se vede un fel de expresie luminoasă a feței, ca și când un om vesel ar fi apărut lângă mine. Corpul i se modifică, se întinde, e gata să atace pajiștea udă, peste care pică, fără grabă, umbra după-amiezei. De aici începe povestea noastră de iubire.

–Nu se poate, îl aud pe Rikan, care se apropiase de banca mea. Nero e cel mai  ciudat câine pe care l-am văzut vreodată, nu iese ziua din cușcă și nu-mi vine să cred că e lângă tine. Ce faci, lățosule? mai întreabă omul în halat alb și apretat.

Câinele se așază lângă picioarele mele și ridică botul umed, apoi scoate un fel de suspin răgușit și-și mișcă o singură ureche, spre doctorul apărut pe neașteptate. Respiră sacadat, am senzația ciudată că îmi zâmbește și mă salută, în felul lui, mă bucur să te cunosc, îi transmit fără vorbe. Îl privesc lung, încălzit de soarele apărut de nicăieri, după furtuna de mai înainte. Asemenea, răspunde el amestecat, aplecându-și botul în față, serios și preocupat de soarta mesajului său.

–Cum a ajuns aici? îl întreb pe Rikan.

–E o întreagă istorie, îmi răspunde, vechiul nostru administrator, Pablo, el l-a adus  acum cinci ani. A locuit aproape tot timpul în secția noastră medicală. A murit anul trecut, iar Nero, din ziua aceea, n-a mai ieșit din cușcă, doar noaptea se plimbă prin parc, mănâncă ceva și privește minute întregi spre etajul spitalului, acolo unde a fost camera stăpânului său.

–Nu înțeleg, zic, la mine a venit singur, nici nu știam că există…

–Tocmai… Mă mir iarăși, continuă Rikan, apoi mă apucă de braț, ocolindu-l pe Nero, rămas întins peste pantofii mei umezi.

Are ochii închiși și nu mișcă. Bun băiat, îmi spun și mă aplec să-i mângâi blana ca o catifea groasă. Deschide numai un ochi și ne fixează pe amândoi, dar fără prea multă atenție. Plecăm și Nero merge cu noi până lângă scările de la intrare.

–Stai aici, îi strig din ușa deschisă, îți aduc ceva de mâncare…

Prin geamul aburit îl zăresc cum pleacă încet spre cutia din marginea pădurii, oprindu-se des și întorcându-și capul spre clădire. Îl însoțesc cu privirea și, dincolo de tristețea mea, revăd plăcuțele de sticlă, cu țesuturile bolnave, care mă așteaptă acasă. Mă simt ca un pictor, mostrele acelea sunt modelele bine rujate, care se ridică de la locurile lor, defilează, se întind și șuieră printre dinți o înjurătură. Dau jos hainele de împrumut și plec, cu toate modelele mele cu tot, să adorm în patul necunoscut. În hol, în fața scărilor care duc la etaj, mă așteaptă bucătăreasa, femeia grasă pe care am văzut-o privindu-mă curioasă la masa de prânz.

–M-ați uitat, zice, frecându-și mâinile aspre, deasupra șorțului cu buzunare late.

–Sunt sigur că te-am mai văzut, îi răspund.

–Tia Rozalia, spune, bufetul de la etajul cinci, în clinica unde sunteți doctor…

–Cum naiba am uitat? mă întreb mirat. Tia Rozalia… M-am ramolit de tot…

Râde încet. A fost bucătăreasă în cantina pentru medici și asistente, mâncam acolo în fiecare zi, iar tia Rozalia m-a plăcut de la început, îmi căuta mereu porția cea mai bună. După câteva luni de la angajarea mea n-am mai văzut-o, cred că Rikan mi-a povestit ceva despre plecarea ei.

–Așa e cu viața asta, șoptește, nu v-am uitat, domnule doctor…

–Spune-mi Toni, sunt aici ca un pacient obișnuit.

–Bine… Când te-am văzut mi-am adus aminte de băiatul meu, semăna cu tine. A dispărut pe undeva, prin lumea asta, era marinar pe un vas de pescuit.

Stăm pe o bancă, în holul de la intrare, se uită în ochii mei și, mi se pare, vocea i se îneacă de tristețe.

–Hai în bucătărie, bem un suc de trandafiri, am eu rețetele mele.

Îmi spune istoria ei chinuită, vrea să scape repede de ea, o simt că nu-i face bine. Durerea e încă un pas pentru a dovedi că rațiunea nu este singura scăpare. Cam așa o înțeleg pe tia Rozalia, trecutul poate fi aruncat precum rezumatul unei cărți de buzunar.

–După ce băiatul a dispărut, naiba știe unde, la numai o lună a murit bărbatul meu, de supărare, s-a stins pe picioare… Atunci am cerut să vin aici, pe insulă, doctorul Sally m-a înțeles. Nu mai plec decât de două ori pe an, câte trei săptămâni, încă mai am casa de la Sintra, stă acolo o nepoată, cu familia ei. E fată bună, oftează tia Rozalia.

Îmi face un semn, se ridică de pe scaun și caută ceva într-un dulap cu uși groase, din aluminiu.

–Mai stai puțin, zice, am ceva pentru tine.

Se întoarce, își trage greu picioarele peste cimentul din bucătărie, are un borcan cu capac, pe care îl ține cu amândouă mâinile.

–Uite, îmi spune, să bei în fiecare zi câte trei lingurițe, în prima săptămână, apoi câte două, până se termină compoziția. E rețeta mea minune, adugă convinsă, o să te vindece de boală.

Îmi povestește, tot cu voce joasă, domoală, cum se pune la fiert un litru de apă, în care a așezat cinci pumni dubli de frunze de patlagină proaspătă. După ce s-au înmuiat,  i-a strivit puțin și i-a amestecat cu morcovi rași, i-a fiert bine și a adăugat miere de albine.

–Le-am mai fiert câteva minute, continuă tia Rozalia, le-am răcit și le-am pus la borcan. Pentru tine, spune ea la sfârșit.

Apoi zâmbește, norocul meu vine de la o apă încleștată, iar atunci când tună, cum se întâmplă chiar acum, îmi tremură creierul în cap. De undeva răzbate aroma plăcută a bucatelor învelite în mirodenii. Boa noite, tia Rozalia…

Citeşte şi

ÎN CALEA LUPILOR  DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin  VAENI…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

EVENIMENTE  ÎN  AȘTEPTARE, cartea de poeme a marelui actor Puiu JIPA…

REVENIRI, un interviu excepțional cu târgovișteanul Ștefan POPESCU…

INTERFERENȚE, adică pompijipisme…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu Radu STATE, doctor în istorie…

ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…

CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin  BÂRSAN…

MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…

CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela  MARIN…

Puiu JIPA și AȘAO LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrică de fiecare sâmbătă…

Pompiliu ALEXANDRU, doctor în filosofie și CULTURA URBANĂ…

Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…

JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, din Anglia mohorâtă…