În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
7.E dimineață, încep expediția obligatorie, de două ore, pe care Rikan mi-a așezat-o, din prima zi, în capătul listei de tratament. Iau umbrela, plouă mărunt peste Hokay și îl văd pe noul doctor, venit ieri cu elicopterul, cum mă urmărește de la fereastra cabinetului. Îi fac un semn cu mâna, iar ușa grea a clădirii se trântește în spatele meu. A trecut prima lună, respir mai ușor, dorm bine, plămânii mei au devenit ceva mai discreți, comunicăm rar și ne evităm cu pricepere.
–Doctore, aud o voce în urma mea, așteaptă-mă două minute…
Mă întorc, e Colonelul, unul dintre pacienții pe care i-am găsit aici, un bărbat trecut de șaptezeci de ani, înalt, slab, cu o față prelungă și gălbejită, colțuroasă într-un fel pe ca-re nu l-am mai văzut. Își arată mereu proteza albă, lustruită probabil în fiecare dimineață. E însoțitorul meu pentru următoarea lună de terapie.
–Azi ar trebui să stai acasă, îi spun lui Nero, care mă așteaptă la colțul pavilionului.
Îl doare o ureche, ieri s-a cam văitat, scuturându-și capul la fiecare oprire, i-am dat o pastilă aseară și l-am uns cu ceva dintr-un tub auriu, în locul pe care mi-l arăta, cu mare convingere. Se simte mustrarea din figura lui, avem o treabă împreună, n-ai înțeles până acum? Merge în fața mea, pe Colonel nu-l privește, eu țin umbrela mai mult peste blana lui lățoasă și sunt tăcut și trist. Mi s-a făcut dor de Colaresul meu, de tia Amalia, au trecut două luni de când n-am mai văzut-o, vorbim uneori la telefon. Nero se întoarce și îmi tra-ge un bot peste pulpa piciorului, ce faci, aș crede că zice, ești supărat? La treabă, am în-târziat puțin, ar trebui să fim în pavilionul din vârful insulei.
–Ai dreptate, îi spun, azi nu sunt o companie plăcută.
–Avem și zile mai proaste, îl aud pe Colonel, am și uitat că mărșăluiește lângă noi.
Eu mă gândisem la Nero, mă opresc și-l trag de ureche, știu că nu-i place și protestează, scuturându-și gâtul gros și umed. Intrăm pe drumul îngust de lângă pădure, a plo-uat mult peste noapte, abia putem să înaintăm prin noroiul adunat peste dalele de ciment. Ne oprim, în sfârșit, în foișorul înalt, din care se vede oceanul, ca o spumă lăptoasă, iar valurile izbesc cu zgomot în malurile ligheanului sărat din fața noastră. Nero se pune, țanțoș, pe labele din spate și cercetează orizontul, ca un adevărat căpitan de vapor, apoi se uită la mine și-mi face un semn discret, hai, e timpul, s-a terminat pauza… Știe drumul, a învățat unde trebuie să ne oprim, am impresia că face și el, împreună cu noi, exercițiile de respirație, e un paznic sever și nici nu-mi trece prin cap să nu-l ascult.
–Azi n-am chef, îi repet Colonelului, m-am plictisit, aș vrea acasă…
Ridică din umeri și nu-mi răspunde, doar Nero scâncește ușor și își freacă botul de palma mea, care sprijină balustrada foișorului rotund. De jos, Colonelul mișcă din capul țuguiat, îmi arată drumul, cu gesturi hotărâte, obrajii scofâlciți i se umflă aiurea și un atac de panică incipient îl cuprinde, fără urmări deosebite.
–Bine, renunț eu, hai să mergem, a mai stat și ploaia, adaug și închid umbrela verde, pe care o am de la prietenii mei, mi-au făcut-o cadou când am împlinit treizeci de ani.
–Ești mereu așa de grăbit? mă întreabă.
–Nu mi se pare c-aș fi, îi răspund.
–Totuși, se citește nerăbdarea pe chipul tău.
Nero, dacă ne-ar înțelege, ar fi mulțumit. Și el îmi arată, uneori, că nu prea știu să aștept.
Îi dau o bucată de carne, pe care o scot din buzunarul hanoracului, o apucă delicat și o mănâncă cu grijă, ține capul drept, ca un aristocrat de rasă, fără să piardă vreo fărâmă din haleala pe care o primește. Lumea e plină de principii, îmi amintesc cuvintele unui profesor din facultate, din tinerețea mea exilată de Colaresul fericit. Ne spunea despre ci-neva care, prezent la un banchet, cu mesele pline de bucate alese, se simte tobă de principii morale, știe totul despre cum să te comporți în societate, dar ceilalți halesc totul, golesc farfuriile. Va muri de foame, cu toate principiile lui filosofice… La fapte, domnilor, striga de la pupitrul amfiteatrului bătrânul dascăl de etică medicală. Nero e în plin exerci-țiu practic, dar, îmi dau eu seama, lui nu-i lipsesc deprinderile elevate, vechiul meu das-căl a greșit, fără îndoială. Citesc în ochii Colonelului deplina aprobare pentru gândirea mea critică. S-ar putea numi, cu oarecare toleranță, libertate condiționată. E o libertate câștigată cu trudă, o viață nouă, născută ca o frază pusă între paranteze.
Plecăm, n-am ajuns nici măcar la jumătatea traseului zilnic, iar valurile de aer cald ne lovesc peste obraji, amețesc dintr-o dată, sunt gata să cad în iarba înaltă de lângă alee. Nero simte pericolul, latră repetat și o ia prin fața mea, mă trage după el, mi se pune o pa-tă neagră peste ochi, îmi pierd echilibrul și sunt gata să alunec spre marginea șanțului.
–Câinele tău, zice Colonelul, înțelege tot. Aproape că vorbește cu tine, continuă el și mă apucă strâns de braț.
Îmi regăsesc mișcarea firească, Nero se uită drept în ochii mei și țopăie cu urechile ciulite, fluturate în aerul cald și umed.
–Am vrut să te întreb și altădată, cineva mi-a spus că ai fost însurat cu fata profesorului Sally.
Îl privesc mirat, n-am vorbit cu nimeni despre fosta mea nevastă, nu am virtuți de confesiuni sentimentale în mine, mai ales aici, pe insula înconjurată de stânci ascuțite, în aerul căreia plămânii mei bolnavi se trezesc amorțiți de respirația densă, sărată și învolburată, cum mi-a repetat Rikan, până să-și termine stagiul din prima lună de terapie petrecută pe Hokay.
–Doctore, continuă Colonelul, istoria mea cu nemernicul de Sally e una pe care nu prea-mi doresc să mi-o amintesc.
I-aș spune că nici eu nu-mi doresc să o facă, mă joc cu lațele prietenului Nero, stăm pe o stâncă joasă, ne uităm la ceas, sunt cele zece minute de pauză pe care le respectăm zilnic, în plimbarea obligatorie. Nero știe când trec, latră vesel și o ia înaintea noastră. Plecăm, mă uit pe ecranul telefonului, n-a greșit însoțitorul nostru, au fost chiar zece minute.
–Aveam la Estoril o vilă, moștenită de la bunicul, iar tata conducea o afacere de fa-milie. Îți amintești ce scrie pe stiloul tău? mă întreabă Colonelul, trecând sprinten pe lân-gă Nero, cu un pas înaintea mea.
–Ricoro și fiii, îi răspund repede, nici nu-mi imaginam că știu.
–Ei, face, tata și noi, adică eu și fratele meu mai mic.
Aflu că fostul meu socru le-a furat, în câțiva ani, totul, și casa și afacerea, chiar și vila din Estoril, pe care o știu, am petrecut câteva săptămâni acolo, în vacanțele cu Rollia și clanul socrului meu.
–Chiar și logodnica… Și pe ea mi-a luat-o…
–Mama Rolliei? mă trezesc că întreb.
–Ea, șoptește Colonelul, s-a prăpădit tânără. M-a iubit toată viața, am aflat-o cu câ-teva zile înainte de moartea ei, la spital, am fost să o văd…
Nero dă semne de nerăbdare, simte ceva, e agitat, povestea Colonelului se oprește și ea, mergem tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Din depărtare se aud valurile agitate ale oceanului, niște păsări nevăzute țipă prin coroanele dese ale pădurii, iar cerul se întunecă mai mult decât în celelalte zile.
–Ne-a păcălit, jigodia dracului, ne-a târât prin tribunale, i-am semnat o procură și tot așa… Mi-a cumpărat acțiunile de la firmă pe nimic, m-a lucrat cu brookerii de la bur-să, am fost un idiot, am crezut în Sally până în ultima clipă…
I se sparg cuvintele în adierile reci care ne lovesc din toate părțile, ploaia a stat și ajungem în cel de-al doilea vârf al insulei, suntem la mijlocul plimbării noastre terapeuti-ce, din fiecare dimineață.
–Mai există și un alt adevăr, spune Colonelul.
–Mă gândeam eu, îi răspund, întotdeauna avem alternative.
–Avem, continuă, adevărat este ceea ce ne place, dar nu-și termină vorbele, evenimentele se precipită galopant.
Totul începe, apoi, violent și straniu. O bucată mare de pământ și iarbă udă se desprinde în fața noastră, cu mal cu tot, alunecăm, eu și Colonelul, zeci de metri, prin clisa maronie, facem salturi ciudate, am senzația că zbor și aterizăm adânc, într-un crater ca-re pare fără fund. Mă dor toate oasele, zac într-o groapă uriașă, iar Colonelul nu se mai poate ridica, stă cu ochii închiși. Avem noroc, totuși, dacă ajungeam ceva mai spre dreapta intram direct într-o grămadă de pietre ascuțite, spălate de ploile din ultima vreme. Fac ochii mari, lumina mi se pare că e foarte departe, o vreme nu aud altceva decât ecoul vân-tului, undeva, deasupra noastră. Colonelul se ridică în genunchi, e speriat, se plânge că i-au amorțit picioarele, nici nu se poate mișca, stă înfipt în mizeria terciuită din groapa care ne-a luat în stăpânire. Încet, contururile se șterg, se frânge în ceață lumina, iar pă-durea insulei Hokay devine tot mai neclară, prin gaura de deasupra închisorii noastre.
–Mor aici, îl aud că șoptește, ajutor… Mama dracului de treabă…
–Stai, îi zic, sprijină-te de mine, nu te speria, nu s-a rupt nimic, suntem întregi…
–Suntem?
–Așa se pare, fă câțiva pași, hai, încet, îi mai spun, împingându-l din mocirla care ne-a acoperit bocancii.
Ne mișcăm greu, un bătrân domn galben la față și eu, speriat și fără ochelarii pe ca-re-i zăresc în partea stângă, acoperiți de noroi. Încerc să-mi mișc mâinile, apoi picioarele, sunt întregi, mă trag spre marginea uscată a gropii și reușesc să-mi recuperez ochelarii, o lentilă e întreagă, iar cealaltă e crăpată pe toată lățimea ei bombată.
Ridic privirea, am senzația că sunt multe sute de metri până la marginea de sus a gropii, văd o bucată de cer, plină cu nori, se deschide ca o floare bizară, dincolo de spa-țiul lăbărțat de deasupra capetelor noastre. Mai trece o vreme, nu ne dăm seama cât, apoi îl auzim pe Nero, latră departe, vocea lui groasă ajunge greu până la fundătura cleioasă în care încercăm să ne păstrăm un echilibru precar și tulbure. Sus, în lumină, îi zăresc botul lunguieț, Nero stă aplecat peste marginea gropii și scâncește repetat. Mintea mea se go-lește de orice gând, nici nu înțeleg cum de s-a făcut atâta liniște. Colonelul a rămas nemișcat alături, suntem părăsiți în adâncul insulei vrăjite și, dincolo, sus, se apropie prânzul. Mă așez pe o limbă de pământ, ceva mai uscată, abia acum zăresc sângele care îmi curge spre laba piciorului, adunându-se tot peste bocancii murdari de noroi.
–Nero, strigăm amândoi deodată. Du-te, cheamă pe cineva! Du-te, pleacă, hai prietene, mai adaug eu…
Până sus, pe intrarea dreaptă a prăpastiei, pare a fi o distanță uriașă, încă mai văd u-rechile lui Nero, continuă să latre, se agită, avem impresia că vrea să se arunce după noi, în gaura cu pereți de lut și rădăcini înfundate.
Trec două minte și se face liniște, capul lui Nero nu mai apare, doar vântul trece, furios, peste ieșirea luminoasă de deasupra.
–Crezi că face ceva? întreabă Colonelul. Câinele, continuă el… Nu-l mai aud…
–Nero? reușesc eu să vorbesc. Stai liniștit, ne salvează el cumva.
Colonelul mă privește și nu mă vede. Dacă n-ar spera, totuși, că am dreptate, bă-nuiesc că mi-ar trimite gândurile negre în fața mea liniștită. Coboară, prin pălăria de deasupra, valuri de ceață cenușie, le văd cum se îndeasă peste noi, abia ne mai zărim, Colonelul face câțiva pași spre malul din spate și tușește prelung.
–Aici ne ia dracul, e gaura perfectă, nici urmă de vreo ieșire… Gaura neagră…
Nu-i răspund, respirăm cu dificultate, îmi amintesc că boala lui e mai avansată decât a mea, are o mulțime de complicații ale tuberculozei pulmonare, sunt atacate și laringele și faringele, chiar și epiglota, cum mi-a povestit din prima clipă a plimbării noastre prin labirintul tămăduitor al Hokayului.
–Uite, zicea el, simptomele mele sunt disfonia și disfagia, te pricepi, ești doctor, nu-i așa? La toate astea se mai adaugă și tusea cronică de care nu mai scap.
Ciudat, nu l-am auzit niciodată tușind.
–Frotiul din spută colorat pentru BAAR este de fiecare dată pozitiv, mai adăugă, părând încântat de cunoștințele sale medicale.
Stau călare pe o bucată de lemn umedă, mă ustură talpa piciorului, pe care am lo-vit-o în căderea adâncă spre cazanul îngust și îmi vine să cânt, abia reușesc să mă opresc. Mormăi totuși un început de fadou, mi-a rămas în minte de la concertul pe care l-am vă-zut cu Lucky, înainte de venirea pe insulă. Ce umbre calde se arată, cânta Dulce Pontes, un aer de trandafiri ne înțeapă mirosul, pescar bătrân, întoarce-te acasă, iubita e fierbinte ca un nor prăbușit în cenușă ,…
–Nu te mai agita, zic mai târziu, Nero aduce el pe cineva… N-ai spus tu că nu e un câine obișnuit?
–Da, se străduiește Colonelul să-mi răspundă, chiar cred în treaba asta…
Mă privește absent, își frânge mâinile, aud cum îi trosnesc degetele uscate, cu pielea zbârcită și galbenă.
–Ce ai de gând să faci după ce pleci de aici? mă întreabă.
–Meseria mea, bănuiesc…
–Nu despre asta e vorba… Cu viața ta, mă gândeam eu.
–Merg înainte, ca toată lumea, îi răspund. Bolnavi, analize, microscoape și tot a-șa…
–Da, zice, cel mai rău lucru este că toate merg înainte, deși cu toții știm cum se va termina.
–Ce nu pricep, trec eu la altceva, este cum de nu ne aude nimeni, perechile de bolnavi, ca și noi, fac același traseu, ocolind insula.
–Poate că e prea adânc locul acesta, zice Colonel sau ne-am pierdut noi vocea, se oprește în pereții de pământ din jur. Vezi că nici telefonul nu mai merge, n-ai semnal…
Pe scena unui teatru din Estoril am auzit odată o replică a unei actrițe vestite. S-ar zice, declama ea, că soarta se bucură atunci când ne desparte de cei care ne iubesc. Numai o parte dintre lumânări ard până la capăt, iar ochii cu care ne privesc ceilalți se cufundă aproape cu totul în întuneric.
Tace câteva minute, apoi începe brusc, aproape că nu-mi dau seama cum și aflu, mai departe, istoria cu tatăl nevestei mele de altădată.
–Eu și Sally am copilărit în Estoril, aproape de gura de vărsare a râului Tejo, într-o parte a orașului cu vile elegante, cu hoteluri și grădini luxoase. Palatul Hohe era chiar lângă casele noastre. Trebuie să știi, acolo e cel mai mare cazinou din vestul Europei.
–James Bond, zic, fără să-mi dau seama…
–Așa e… În tunelul subteran din zonă am copilărit cu Sally, eram veri, bunicile noastre au fost surori. În casa din Estoril erau înșirați în sera fostului tău socru o leoaică, o lebădă și un crocodil, cu toții împăiați. Piesa cea mai importantă era un schelet de elefant, cu câteva coaste rupte, mișcate mereu de curentul care intra prin geamurile deschise.
Trece însă la altceva, mă privește strâmb, îi văd obrajii fleșcăiți cum se mișcă, cu pielea lăsată până aproape de fularul înfășurat în jurul gâtului.
–Ai stat mult în palatul lor? mă întreabă cu voce răgușită.
–Cam prea mult, îi răspund.
–Cred și eu… M-aș fi sufocat lângă stârvul lui Sally.
–Din fericire, îl vedeam rar, apartamentul nostru era într-o aripă îndepărtată a casei. Aveam o intrare separată, socrul meu n-a ajuns niciodată pe acolo.
–N-are importanță, zice el surâzând. Mirosul de dihor trece și prin pereții groși.
Așteptăm, iese soarele deasupra văgăunii, lumina intră ca în peștera lui Platon, se proiectează pe malurile, ca niște pereți de stânci, lipsesc numai lanțurile, suntem doi oameni bolnavi, dar liberi în grămada de noroi și de frunze amestecate, două ființe înzes-trate cu rațiune și sentimente ascunse. Mă atacă un început de melancolie, cu arome de metafizică discretă, în timp ce Colonelul își continuă istoria.
–L-am iubit ca un dobitoc, toată copilăria mea am umblat după el, cum face Nero a-ici, pe insulă. După tine, vreau să spun…
Dacă ar fi cu noi, Nero s-ar simți atacat, îmi superi prietenul, îmi vine să-i spun, Sally e o potaie pleșuvă, nici lătratul nu i-l mai recunosc, deși l-am auzit uneori în reșe-dința lui de carton presat.
–Am fost colegi și la școală, până la terminarea liceului, îl urmam peste tot, mă tră-gea de zgardă în fiecare dimineață. Înțelegi? Făceam orice pentru el, furam bani din sertarul mamei mele, îi cumpăram țigări, o vreme am tras pe nas niște biluțe, știi tu…
Zâmbesc, mi-l închipui pe Colonel, mare, osos, lat în umeri, urmărind pașii cră-cănați ai fostului meu socru, mic, îndesat, unsuros, cum l-am cunoscut în albumele familiei, pe care Rollia le răsfoia din când în când și-mi explica plictisită istoria neamului aristocratic. Mă striga din biroul de la parter, să-mi prezinte exemplarele neamului ales, chi-țăia încântată și-mi livra tot felul de amintiri siropoase.
Nu vreau să ascund ceva, dacă drumul ce se deschide înainte nu-mi place, știu că trebuie să caut altceva. Dar ce? Am nevoie de timp ca să mă vindec, privirile oamenilor necunoscuți îmi dau o senzație rece, de înstrăinare continuă, lipsită de speranță.
–Ne-am despărțit atunci când am început facultatea, el la Barcelona, la medicină, iar eu la Academia militară, la noi, în capitală. Am făcut o secție de studii economice, pentru armată.
Începe iarăși să plouă, nu e o mirare, ne-am obișnuit cu vremea schimbătoare a Hokayului, tună în depărtare, iar în groapa noastră ajunge doar un ecou înfundat. Zărim numai o parte subțire dintr-un fulger.
–Ne mai pregătim de un duș în mijlocul naturii, spun eu.
–Oricum, mormăie Colonelul, sunt ud, mi s-au lipit chiloții de fund.
Trage de marginile fularului, i se face frig, îl văd cum tremură și i se înroșește fața.
–Vrei hanoracul meu? îl întreb.
–Sally a stat șase ani la medicina lui, continuă, fără să pară că m-a auzit. Ne vedeam în vacanțe, între timp tatăl lui intrase în faliment, avea o afacere în imobiliare, pre-țul pământului scăzuse enorm, iar construcțiile de case se reduseseră la jumătate. Bă-trânul meu l-a ajutat, i-a cumpărat o parte din active, i-a cedat niște acțiuni la fabrica noastră, a plătit terenuri de care nu avea nevoie, ca în familie, era un om bun, generos…
Nu e tocmai firesc, stăm într-un fund de lume și ascult o poveste amestecată, altceva oricum nu avem de făcut. Trece aproape o oră și e liniște, picăturile devin mai rare și se scurg peste noi, scufundați în căldarea de pământ, din apropierea stâncilor calcaroase ale nordului insulei Hokay.
–Când Sally s-a întors, s-a angajat la clinica în care lucrezi și tu, iar noi am reluat povestea de acolo de unde o lăsasem, ca în adolescență.
Colonelul respiră greu, își trece mâneca hainei peste nas, tușește și își mișcă gâtul în toate direcțiile, îl simt cum se sufocă.
–Ce-i, zic, nu te simți bine?
–Doamne, răspunde, nu mai pot să respir. Parcă eram drogat, amestecă el timpul, i-am dat bani mulți, în fiecare lună, plecasem din armată, munceam la fabrica noastră, ta-ta mă plătea bine, aveam acces la conturile firmei. Toată lumea știa că sunt moștenitorul averii, mi se spunea Colonelul, cred că de la aerul meu solemn și bățos. Sau, poate, de la cei doi metri de la care priveam în jur… Până la urmă a aflat tata…
–Nu înțeleg, zic eu, sună ca un șantaj sentimental, e destul de ciudat…
–Este, recunoaște Colonelul.
Nu termină ceea ce începuse să-mi spună, de sus îl auzim pe Nero, latră vesel, îi recunosc sunetul prelung, ca atunci când e mulțumit, e un fel de bucurie pe care i-am în-vățat-o.
–Doctore… Colonele… suntem strigați de deasupra.
Abia reușim să răspundem, din groapa în care stăm deja de aproape două ore. Sus a-pare capul mic, înfășurat într-un fular, al administratorului secției din Hokay a clinicii medicale. Mai jos, la marginea pământului, Nero e gata să se arunce spre noi.
–Sunteți bine? ne întreabă o voce de femeie, o recunosc pe tia Rozalia.
–Suntem, răspund eu, iar Nero latră repetat și precipitat, de parcă nimeni nu-l mai poate stăpâni.
–Trebuie să mai rezistați, ni se spune, n-am știut ce s-a întâmplat, plecăm să aducem ceva, ca să vă scoatem de acolo.
O grămadă de pietre, amestecată cu noroi și rădăcini uscate se rostogolește spre noi. Abia avem timp să ne lipim de marginea gropii. Ne uităm speriați, Colonelul înjură și e mai palid decât înainte, se împleticește în dreapta mea.
–Ce mama dracului! urlu eu, cu ochelarii aburiți și murdari, căzuți pe vârful nasului.
Nu ne vine să credem, lângă noi e Nero, s-a aruncat în groapă, s-a rostogolit de sus. Se urcă pe mine, mârâie, scâncește ca un copil aflat în scutece și-mi linge mâinile înghe-țate.
–Prostule, îl mângâi eu pe cap, tu mai lipseai de aici…
Îi arăt Colonelului fața lui Nero, e luminoasă, veselă, are ochii strălucitori și urechi-le lăsate în jos. Își mișcă repede coada și respiră agitat, toată ținuta corpului i se modifi-că.
–Să nu ceri niciodată de la un câine mai mult decât îi dai, zice Colonelul. Cre- de-mă, e deasupra noastră atunci când e vorba despre formele ascunse de comunicare.
Știu, un câine poate să ne citească gândurile, Nero dă semne de nerăbdare, se în-cruntă filosofic spre vecinul meu, te vorbește de bine, i-aș șopti, dacă am fi amândoi, în plimbările care s-au adunat, foarte multe, în cele câteva săptămâni care au trecut. Nu se mai dezlipește de mine, își ridică ochii spre fața mea, mă sprijin de o rădăcină groasă, din peretele gropii și-l trag de ureche, așteptând înserarea.
–Avem timp să termin istoria, începe Colonelul, după o vreme. Eram parcă hipnotizat, pe scurt, i-am cedat toate acțiunile fabricii, tata murise doar cu o lună în urmă. Am semnat acte, i-am donat până și casa veche a familiei mele, îmi spunea că toate sunt formale, avea nevoie de referințe pentru o funcție la spital.
Ocupat cu Nero, am o figură rătăcită, bătrânul domn se oprește și cască de câteva ori gura, i se vede proteza lipită cu ceva roșu și, mai departe, tace.
–Sally, domnule, reușește să strige… Pricepi? În doi ani i-am dat tot…
Pierd șirul, captiv în groapa comună în care celălalt e indignat, înjură tot neamul fostei mele neveste, se încruntă, șuieră, îl întreabă chiar și pe Nero dacă are dreptate sau nu, trece aproape o oră și se întunecă deja deasupra noastră. În sfârșit, câinele se agită, simte că s-au întors oamenii salvării noastre, cad peste marginile gropii niște bucăți late de furtun, rostogolindu-se spre adâncimea în care stăm de atâta vreme.
–Legați-vă cu chingile care au ajuns la voi, strigă administratorul, Fabiano, căruia îi recunosc vocea.
–Hai, Colonele, ești invitatul nostru, iar Nero dă din cap, apucă bucata de furtun și mi-o aduce aproape.
Înfășor banda lată în jurul Colonelului, agăț legăturile, ca o plasă în care bătrânul domn devine un mic cosmonaut în căutarea planetelor secrete, și strig spre cei de deasupra. Nero e uimit, nu-și poate lua privirea de la picioarele înghețate ale călătorului din a-er, care împinge anemic în peretele văgăunii, face salturi mici, caraghioase peste rădăci-nile învălmășite și ajunge, metru cu metru, la ieșire.
–Doctore, aud aceeași voce de dincolo, îl iei pe Nero în brațe, vă ridicăm pe amân-doi.
Fixez cataramele, sunt gata împachetat în legăturile furtunului de pompieri, pe care l-au adus oamenii de sus, încep și eu salturile repetate în aer. Nero se sperie, se lipește de mine, închide ochii și face ca un prunc neînvățat cu greutățile lumii extrauterine.
–Grea viață, amice, îi spun, ținându-l strâns, ca pe o iubită fragilă, în brațele mele, cu mânecile hanoracului întărite de apa înghețată.
Aici, seara e mereu foarte frig, am apucat să trăiesc nopțile reci, le-am simțit din bal-conul camerei mele, de unde privesc lung spre oceanul din depărtare.
E o adevărată armată a salvării deasupra, au venit toți bărbații din pavilion, chiar și tia Rozalia i-a însoțit, cu toată greutatea de osânză, depusă de anii mulți adunați între vasele și oalele meseriei.
–Nero e salvatorul vostru, zice femeia, a intrat peste mine în bucătăria din spatele spitalului și a făcut o hărmălaie teribilă… Intra, ieșea, dădea din cap, mă împingea cu botul, ne chema în felul lui, am înțeles repede că s-a întâmplat ceva cu voi.
Îmi amitesc, dintr-o carte veche, că omul ar trebui să dea atenție limbii nevorbite, care ne ajută să regăsim poteca pierdută. Ar mai trebui, scria parcă acolo, să ne întrebăm de unde știm că noi, cei de ieri, suntem aceeași cu cei de azi, memoria e înșelătoare și tristă. Îi șoptesc ceva lui Nero, merge lipit de mine, nu s-ar duce niciun pas înainte, ținem aproape de grupul vesel, în așteptarea camerelor călduroase și pline de boli vechi și noi, intrate în pereții groși, proaspăt vopsiți în culori deschise.
Acasă, mai târziu, îi aduc din bucătărie un castron cu supă, în care prietena noastră strecoară câteva bucăți mari de carne și oase. Stau lângă el până când își termină cina, ca în-totdeauna mănâncă încet, nu pierde nimic din vasul adânc și nu e hotărât să intre în cușca lui, face pași mici, se oprește de mai multe ori și mă cheamă spre banca noastră, prima de lângă pădure.
–Hai, îi zic, noapte bună… Ne vedem mâine dimineață, du-te… Nero, îl mai strig din ușa clădirii, iar el întoarec capul de departe, mulțumesc…
Doamne, îmi zic iarăși în rezerva mea, dacă aș ști ce înseamnă să fie cald… Am a-juns să cred că zilele mele sunt, de fapt, mereu aceleași, simple și obișnuite, fără nimic de uitat. Eu, cu totul, sunt ca o statuie, mai ales așa, îmbrăcat în treningul alb, mototolit, scorțos și strălucitor. Până și băutura din paharul de pe masă, după rețeta prietenei mele din bucătărie, este tot albă și arăt atât de palid încât mi se face frică. Se vede că sunt în-chis între pereții reci, dar cine sunt eu ca să pot da sfaturi unor necunoscuți? Ate breve, salvatorule…
Citeşte şi
- STUDENȚEȘTI, o rubrică nouă, cu o domnișoară frumoasă și plină de talent, Alexandra MOCANU…
- ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, rubrica săptămânală a marelui regizor Constantin VAENI…
- PICĂTURA CHINEZEASCĂ în realitatea românească…
- REVENIRI, un interviu cu doctorul în economie Bogdan CERNAT…
- CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
- Mihaela MARIN și CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
- Cătălina CRISTACHE și rubrica ei PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
- AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica marelui actor Puiu JIPA…
- CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
- POMPIJIPISME în rubrica de INTERFERENȚE…
- ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
- REFLECȚII PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
- CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie Daniel TACHE…
- JUNIOR DE WORCESTER, cu Mihail Bogdan VLĂDUCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
