În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
2.M-am născut în cel mai frumos loc din lume, aproape de malul sălbatic al oceanului, în punctul vestic extrem al continentului. Casa noastră e așezată la ieșirea din sat, pare săpată direct în stânca uriașă din spatele ei. Foarte aproape se vede domeniul palatului, Palacio da Pena, așa se numește… Străzile satului sunt atât de înguste, încât nu încap două mașini deodată, ele se așteaptă la capetele drumului, e o artă întreagă să urce spre marginea litoralului, pâna la oceanul învolburat.
– E meserie, nu glumă, se mira tatăl meu, privind de pe terasa casei spre șoferii care conduceau autobuzele pline cu turiști.
Mi-l amintesc, se întorcea de la munca lui, era comandantul unui mic vas de coastă, patrula peste valurile, adesea agitate, în căutarea pescarilor frauduloși și veșnic înfometați.
Colares este singurul loc din lume în care eu, doctorul Antonio Fiuce, mă întorc cu drag, întineresc cu câțiva ani, visez cu ochii deschiși la lumea cu miros de ocean, de apă sărată și briză înspumată. E un sat mic, înghesuit între stânci, cum mai spuneam, cu străzi înguste, așezat între Sintra și Cabo da Roca, punctul vestic extrem al continentului. În fiecare sâmbătă, când nu sunt de gardă, mă urc în trenul care pleacă din centrul capitalei, din gara Rossio și intru într-o poveste precisă, căreia îi știu fiecare casă, fiecare grădină cu portocali și mandarini, îl salut pe exploratorul adormit în soclul statuii bătută de valuri și scot amețit biletul pe care, parcă mereu același bărbat scund și crăcănat mi-l cere cu glas domol. Cobor la Sintra, locul de vacanță al familiei regale, beau o cafea la nisip, în barul de peste stradă, în care miroase, adesea, a transpirație amestecată cu aroma acră a halbelor cu bere și aștept autobuzul roșu, luat cu asalt de grupurile agitate de turiști japonezi, cu aparatele foto agățate de gât. Dacă este George, șoferul bondoc și îndesat, pe care-l știu din copilăria noastră, atunci dialogul de sfârșit de săptămână se întinde tot drumul, până la stația din răscrucea Colares cu Clorya.
Astăzi nu e George la volanul autobuzului, e celălalt, mai tânăr, iar eu moțăi în scaunul moale, sunt oameni puțini, plouă de aseară și mă gândesc la frigul pe care-l voi găsi în casa părinților, cu obloanele trase și cu ușorul miros de mucegai, care a pătruns prin colțurile clădirii. Mă uit, ca de fiecare dată, la șoseaua care se strecoară printre pădurile căzute până aproape de asfaltul ud, număr palatele vechi, adormite în dimineața ploioasă și mai zăresc, prin ceața ca un abur transparent, vârfurile ascuțite ale turnurilor de la intrare. E un ritual pe care-l respect, ca în copilăria nu foarte îndepărtată, îmi trec privirea de la o creastă la alta, în stânga e castelul Maurilor, apoi se văd ruinele unui fort construit tot de maurii care au cucerit țara prin secolul al optulea, în dreapta, pierdut în aburii lăptoși, apare Palacio da Pena, o construcție multicoloră, ridicată de un nobil german pentru soția lui străină. În urmă cu mulți ani, în curtea înghesuită între ziduri am sărutat prima fată din viața mea, dacă închid ochii simt și acum gustul sărat al buzelor ei, mâncase floricele dintr-o pungă ascuțită. Era Ryana, colega mea de bancă, o mai văd și azi, câteodată, prin satul nostru, mână o turmă de capre, poartă niște cizme din cauciuc galbene și nu mă mai cunoaște. Autobuzul ajunge în vârf, se vede priveliștea întinsă până la ocean, iar vegetația deasă e tăiată de drumuri tot mai înguste și mai întortocheate.
Mă hotărăsc în ultima clipă, autobuzul ajunge în stație, îi fac un semn șoferului și cobor, am chef să intru în castelul Maurilor, n-am mai fost de câțiva ani, pe nevasta mea am rugat-o de multe ori să vină, dar ea a strâmbat din nas, nu-i plăceau locurile mele. În casa socrilor, acum încuiată și cu obloanele trase la geamuri, a intrat rar, ultima dată când a murit mama și am adus-o s-o îngropăm în cimitirul mic de lângă ocean. Continuă să plouă, nu sunt decât câțiva turiști rătăciți, autobuzul special care urcă, de obicei, drumul abrupt din conacul castelului zace plictisit lângă poartă. Castelul a fost construit pe marginea unei stânci, cu vederea spre orașul de jos. Urc pe meterezele înalte și, din vârf, privesc calm imaginea incredibilă a pădurilor, până departe, coborând aproape direct în ocean. Deslușesc mașinile, ca niște puncte mici, alunecând peste asfaltul spălat proaspăt. Mă așez pe banca vopsită în verde, din marginea terasei de la etajul doi și amintirile mă cuprind cu totul. Ramone? Așa o chema pe fata frumoasă, brunetă, iubitoare de artă modernă, prima dragoste adevărată, fata pe care n-o pot uita, o și văd aici în penumbra bolții curbate de la intrarea în castel.
–Când ești lângă mine, îmi spunea ea, simt răcoarea oceanului, miroși a valuri pline de sare.
Nici nu știam dacă era un compliment…
–Dacă-ți pui un turban, îi răspundeam, aș putea să fiu maurul tău războinic…
Îi aud vocea aproape, pe terasa scufundată brusc în ceață.
–Mama mea te iubește, îi spuneam.
Fata cu părul lung și negru zâmbea tristă, pierea cu privirile decolorate spre crestele împădurite ale Sintrei. Ar trebui să o mai caut, gândesc eu, uitându-mă departe, spre ocean. A dispărut în ziua în care a aflat despre căsătoria mea cu Rollia, am căutat-o de multe ori, în redacția ziarului la care lucrase, dar n-am putut să aflu nimic despre ea, fata plecase într-o toamnă pleșuvă și posacă.
Cobor fără grabă pe serpentinele domeniului maurilor, un paznic mă salută vesel, o fi din satul meu, mă gândesc.
–Cum e? îl întreb. Ce mai faci?
–Toate bune, îmi răspunde celălalt.
Nu mă opresc, ies pe poarta masivă și alerg puțin, văd în zare autobuzul, gâfâie în coasta drumului, cu motorul ambalat.
–Salut, strigă George, e la volan, e fostul meu coleg de școală, din Sintra.
–Mi s-a făcut dor de voi, îi răspund.
–Nu e rău, nu te-am mai văzut cam de mult…
George îmi povestește agitat, aplecat peste volanul cât un covrig uriaș, aflu că a mai murit o vecină, tia Frolla, cum spune el, baba crăcănată din colțul străzii noastre. Nu prea mi-o mai amintesc, dar arăt de parcă aș recunoaște-o pe femeia bătrână, plecată în cimitirul unde sunt și mama și tatăl meu, dar și sora cea mare, care a pierit la zece ani, după o boală cruntă.
Mă uit, ca de fiecare dată, la șoseaua care se strecoară printre pădurile căzute până spre asfaltul ud, număr palatele vechi, adormite în dimineața ploioasă și văd, prin ceața ca un abur transparent, vârfurile ascuțite ale turnurilor de la intrare. E un ritual pe care-l respect, de mulți ani, apoi îmi trec privirea de la o creastă la alta, în stânga mea se zăresc ruinele unui fort înălțat la sfârșitul secolului al optulea, iar în dreapta, pierdut în pădure, regăsesc palatul copilăriei mele, o nebunie victoriană excesivă, care dormitează după o noapte de chef prelungită. Dumnezeule, am mai scris toate acestea, sunt doar câteva pagini trecute, dar îmi place să repet, întotdeauna am căutat printre amintiri regăsite dimineața de azi. Parcul este plin de pomi, care par o pădure tropicală umedă, e un amestec bizar de arhitecturi medievale. Privesc, amețit, cu aceeași încântare, la exteriorul palatului, e o construcție sălbatică, în straturi vopsite în roz, galben, gri și roșu aprins, cu foișoare crenelate, cu arcade împodobite și monștri care păzesc porțile de la intrare. Închid ochii, autobuzul urcă nebun, gata să cadă în prăpăstiile de pe margine, am în minte camerele pline cu detalii încadrate de ornamente somptuoase, pe care le-am văzut de zeci de ori.
Cobor la răscruce, autobuzul se mișcă greu, pare o râmă groasă, căutând o ieșire, printre malurile înverzite. Urc greu spre casa noastră. Descui poarta grea, neagră, o împing și scârțâie la fel ca în vremea copilăriei.
–Bine-ai venit, strigă tia Amalia, din curtea ei de alături.
–Săru’mâna, zic și mă întorc spre grădina din care-mi vorbește. Cum e? mai întreb.
–Mai trăiesc, îmi răspunde, am să vin pe la tine, ți-am făcut cremă de zahăr ars.
E sora tatălui meu, a rămas singură în casa care seamănă cu o corabie, băiatul ei e de mulți ani în Australia, crește oi și are o fermă cu sute de hectare de pășuni, mătușa e mândră și îmi arată mereu pozele pe care le-a înșirat pe masa din bucătărie, sub geam. Leon, vărul meu, îmi zâmbește de sub borurile pălăriei de țăran în toată regula, aplecat peste umerii nevestei, care se pierde printre brațele lungi ale bărbatului. Cu Leon am petrecut multe zile, am făcut nebunii nevinovate, ne-am certat pentru aceeași fată, de câteva ori, vorbim des, pe internet și facem schimb de fotografii.
–Te aștept, îi spun din fața ușii, să-mi aduci porția cea mai mare.
Împing greu ușa casei, iese un miros de aer încins, simt valurile cum năvălesc spre nasul meu, parcă aștept să o întâlnesc pe mama, mereu aplecată în fotoliul beteag, cu pledul așezat peste genunchi, cu goblenul colorat în care înfige acul mare și trage liniștită firele de macrame. Deschid toate geamurile, trag obloanele din lemn masiv, dinspre grădină se adună mirosul de anemone, care pătrunde în sufrageria încărcată cu mobile vechi și inutile.
–Ți-am pus mâncarea în cuptorul mașinii de gătit, mi se pare că o aud pe mama și îmi vine să plâng…
Scot din dulap o sticlă cu sangria, răsucesc greu dopul înțepenit, tai câteva felii dintr-o lămâie cam uscată, apoi găsesc cuburile de gheață din frigider și mă așez pe scaunul decolorat, din terasa care dă spre grădină. Dacă închid ochii, ies într-un timp vechi, al meu, din vremea în care nimic din ceea ce mă atacă astăzi nu exista. Tia Amalia se strecoară, ca întotdeuna, printre straturile cu flori și arbuștii cam uscați, acolo e poarta noastră secretă și se apropie încet de mine, are cana plină cu cafea și farfuria adâncă, în care se agită, ca o piftie închegată, crema de zahăr ars.
–Credeam că dormi, zice, când vede că deschid ochii și-i zâmbesc.
–Nu mi-e somn, îi răspund, mă gândeam la mama…
Oftează, își trage picioarele groase, umflate de boală, peste cimentul prăfuit al terasei și se sprijină de balustrada ruginită.
–Ai luat doctoriile pe care ți le-am adus data trecută? o întreb.
Nu-mi răspunde, e ocupată cu măsuța de lângă mine, pe care pune obiectele de plastic, se uită spre stradă, trec câțiva copii gălăgioși și larma lor se pierde după colțul drumului, aproape de pădure.
–N-am mai văzut de mult copii pe aici, îmi spune.
Satul nostru e locuit numai de bunici, s-au mutat toți ceilalți spre Sintra, spre capitală, doar la sfârșit de săptămână vin, ca și mine, în casele înfășurate în flori și portocali, copiii strâmbă din nas, se plictisesc, îi auzim cum se ceartă cu părinții lor, îmbătrâniți, parcă, înainte de vreme.
–Rămân până mâine seară, mai spun, iar mătușa se uită veselă spre mine.
–Te aștept la cină, am fript sardine proaspete și pun cartofi la copt, să nu mănânci prostii de-alea din plasa ta cu uscături.
Pleacă spre grădina ei, târându-și papucii mari prin iarba uscată.
–Mâine, mai spune ea din poarta îngustă, îți fac rață cu varză călită, știu că-ți place… Nu e la fel de bună, cum îi ieșea maică-ti, dar merge, o mai aud, dispărând spre casa ei.
Esta bom tempo, tia Amalia…
Domnul Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Daniel TACHE și CULTURA ONLINE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și prietenul nostru Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica marelui actor Puiu JIPA…
CULTURA URBANĂ și doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, rubrica doamnei profesoare Mihaela MARIN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
