În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
1.Nu voi ști niciodată cum ar fi cel mai bine să povestesc toate câte urmează, la persoana întâi sau la a doua… Sau, poate, inventând la nesfârșit forme abstracte, care nu duc nicăieri, dar colorează intens realitatea. Ceea ce știu să spun, cu mare precizie, este faptul că am zărit înălțându-se luna. Păstrez despre mine doar câteva amintiri, e un mod ciudat de a-ți vedea un prieten. Dacă e vorba, totuși, să povestesc, cred că mă voi duce să beau o halbă mare, cu bere nefiltrată, undeva în apropierea gării Rossio, iar clapele acestea cu litere mărunte vor scrie mai departe, singure, cu o pricepere desăvârșită. Unul dintre prietenii mei îmi repetă, după câteva pahare golite împreună, că cineva trebuie să mai și scrie, fă-o tu, îmi zice, oricum ești singurul care vezi oceanul și poți gândi fără să pierzi șirul cuvintelor… Cineva drag îmi mai spunea că, atunci când poți să scrii o poveste frumoasă, simți imediat un fel de gâdilat în stomac și nu te potolești până când nu o dai mai departe. Dacă îți intră un gândac în pantof sau dacă respiri mai greu, e același lucru, important este să le spui și celorlalți povestea ta.
E povestea mea și a lui Nero, un brac german cu păr castaniu înspicat, un gânditor matur, cu filosofia vârstei rostită într-o limbă specială și groasă. Despre el se spune că e plin de energie, este inteligent și dornic să ne facă pe plac. Mereu vesel și prietenos, loial și protector, îi iubește în egală măsură pe toți membrii familiei, iar rasa lui, am citit pe undeva, este orientată spre oamenii buni și suferă dacă nu se află prin preajma lor. Trăiește până la cincisprezece ani, e un câine de aret, gonaci, dar și de apă, e simpatic și afectuos, mai ales când are lângă el copii. Urmărește ușor mirosul de sânge, dar îi place să se joace, să alerge o zi întreagă la vânătoare, iar apoi, noaptea, să se cuibărească pe o canapea. Îi recunosc întrebările de departe, dar trebuie să spun că nu i-am descoperit, decât foarte rar, răspunsurile înțelepte, lătrate cu accente diferite și, câteodată, morocănoase.
Eu sunt Antonio Fiuce, lucrez la clinica universitară din capitală, iar specialitatea mea este aceea de medic de laborator. O apă rece îmi îngheață oasele și mă lasă purtat de curent, chiar dacă am uitat să înot. Uneori mi-e greu și să respir și simt cum mă sufoc pe fundul întunecat al apei. Am divorțat în urmă cu câteva luni și am trecut spre vârsta magică în urmă cu zece zile, am băut vin verde și am mâncat sardine fripte, aduse pe un pat de jar, împreună cu prietenii mei Smyle, avocat de succes în baroul municipal, Ronaldo Rikan, doctor tânăr în aceeași clinică în care lucrez și eu, dar și cu Lucky, asistenta mea cu păr blond și picioare lungi.
–Până de curând, zâmbea Smyle, cu dinții înfipți în sardina bine friptă, mai erai încă un bărbat la casa ta, cu socru barosan și vilă de lux.
–Se mai întâmplă și catastrofe, am spus eu și am simțit coapsa fierbinte a fetei din dreapta mea, lipită de palmele calde, strecurate sub masă.
–Ești un burlac regăsit, glumea Rikan, pari în formă, se uită fetele în urma ta, când defilezi pe coridoare.
–Te rog să n-o superi pe Lucky, eu toată viața am fost un om serios…
În ultimii trei ani am avut o viață complicată, nu-mi place să-mi amintesc de ea prea des. Am fost însurat cu Rollia, arhitectă, fiica doctorului Sally, un domn cu pacienți bogați și, pe deasupra, directorul clinicii în care câștig o pâine, încă de la terminarea facultății, cum ținea el să-mi reamintească de câteva ori pe săptămână. Tata-socru nu m-a plăcut niciodată, cred că l-a bucurat foarte mult divorțul nostru. Pe fata lui o iubea peste măsură, lăsându-și băieții, doi medici care lucrau împreună cu el, tot în clinică, să simtă în fiecare zi dragostea pătimașă pentru sora lor. Adică fosta mea nevastă…
–Mi-ai furat fata, a zis el atunci când ne-am întors acasă, de la catedrala în care un prelat plictisit ne-a făcut soț și soție.
–Nu de tot, am anticipat eu evenimentele.
A suferit, depresia lui a durat câteva luni, ne socoteam pașii și ne evitam prin palatul familiei. Cu nevasta m-am înțeles, o vreme, apoi nevoia ei de ceremonii, de chefuri mondene și prietenii simandicoase m-a pus la pământ, m-a lovit din toate părțile.
Au trecut trei luni de la câștigarea independenței, cum zice prietenul meu, doctorul Rikan, m-am mutat într-o garsonieră, foarte aproape de spital și am mai ajuns de câteva ori pe lângă palatul din care am reușit să evadez, ocolind de fiecare dată trotuarul din fața intrării.
– Sunt cu ochii pe tine, m-a amenințat fostul meu socru, în seara în care mi-am luat din casa lui ultimele lucruri, îndesate în cutiile de carton.
Nu i-am răspuns, din ușa masivă a casei mă privea indiferentă fata lui, strâmbându-și acră buzele violete, grăbită să închidă în urma mea porțile cetății.
– Doamne-ajută… am mormăit eu, plecând cât mai repede, cu mașina împrumutată, burdușită de cutiile pline.
Am încercat să uit cei aproape trei ani de aristocrație forțată, înghesuiți între mofturile și ifosele familiei în care intrasem mult prea repede, pe apucate, privit în fiecare dimineață cu aere răsuflate brusc în ceafa mea delicată și subțire. Câteva luni, la început, Rollia a fost singurul meu aliat, dar a obosit și ea, făcea parte din decorul casei cu ziduri groase și arome de mucegai imperial. Rămâneam ore bune peste program la spital, mă târam spre casa lor cât mai târziu, spre seară și, adesea, stam singur în cârciuma din capătul străzii, cu paharul plin pe jumătate, cu castronul de scoici și sosul alb alături și cu ochii lipiți de geamul curat, dincolo de care zăream umbrele grăbite, perechile îmbrățișate și bețivii filosofi, gata să-ți ceară pentru o porție de rom sau un pahar de porto, dulce și leșinat, câțiva bănuți mititei. Când rămâneam, seara, în cârciuma din cartierul lui Sally, nu doream decât să stau în umbră, să nu mă cunoască nimeni. Deși eram privit de clienții obișnuiți, această împrejurare mă afecta foarte puțin. Îi vedeam, ridicau ochii din pahare, dar nu mă simțeam judecat de privirile lor. Toate acestea îmi făceau bine, mă simțeam eliberat. Aș putea pretinde, față de mine însumi, că am avut nevoie de toate acestea pentru a supraviețui, dar nu e adevărat. Când ajungeam la poarta mare, neagră, din fier forjat, care semăna cu intrarea de la morgă, mă sprijineam de zidul gros și-mi trebuiau minute bune ca să mă hotărăsc să pătrund în palatul regal. Oamenii își poartă amărăciunea în inimă, îi macină pe dinăuntru și suferă, numai că eu învățam să o port pe dinafară și, de cele mai multe ori, până astăzi, am fost salvat. Un bătrân înalt, slab ca o scândură lustruită, umbla pe lângă mesele din cârciumă și striga fără convingere: învățați să descoperiți trecutul la timp, are și el un termen de garanție…
Acum, stau în fața microscopului nichelat, la biroul de la etajul șapte, teancul de lamele cu tot felul de probe sângerânde este clădit lângă mâna mea dreaptă, iar mintea o ia înaintea gândurilor năvălite peste dimineața abia începută. De multe ori, intrând în cabinetul meu, pacienții încep cu vaaai, domnule doctor, mi-e frică de ceea ce-o să găsiți la microscopul dumneavoastră! Îi înțeleg, vor să scape de frică, să o ia la goană prin coridoarele spitalului, iar gândul meu de aici este unul singur, nimeni nu știe, de fapt, cine este cel care povestește… Meseria de doctor de laborator mi se potrivește bine, dintotdeauna firea mea moale, dar scormonitoare a lăsat la vedere virtuți apreciate de cei care mă cunosc. Îmi așez fața între palmele reci, doctore, îmi zic, ai treizeci și ceva de ani, adormi tot mai greu, spre miezul nopții, privești plictisit lumea de lângă tine și te ascunzi în camera întunecată de la ultimul etaj al unui bloc turn, de la geamul căreia se vede oceanul, adesea învolburat. Dacă ies în balcon pot să zăresc pescărușii bezmetici, ca și mine.
Sunt trist, mi-au apărut cearcăne mari la ochi, semăn tot mai mult cu statuia din fața primăriei, din Colares, satul meu de lângă ocean, cu casele lui din piatră, cu geamurile rotunde, peste care cad aburii calzi ai dimineților însorite. Dacă mă uit la mâinile mele, acum, văd pielea subțire, seamănă cu probele de țesuturi bolnave, ale căror celule străvezii îmi pătrund, prin ramele transparente de pe birou, în lentilele ochelarilor. Am în fața mea bucăți de carne maronie, care se zbat între dreptunghiurile de sticlă, viața unor oameni, ca și mine, se întinde spre ochii mari și umezi. Doamne, ce putere mi-ai dat, cum să fac să-i întorc gândul cel bun lui, bătrânului care așteaptă în holul de la intrare, pe care l-am văzut pândind sentința mea, cu miros de moarte, de cancer și de putregai? Din când în când ridic ochii din găurile microscopului verde și, dincolo, spre geam, văd picioarele lungi, bronzate ale colegei mele de cabinet, îi știu până și culoarea chiloților de azi, urmăresc mișcarea lentă a pulpelor ei cărnoase, elastice și pline de pofte tinere și năvalnice, cum îmi place să cred.
–Uită-te și tu, o rog pe Carmena, nu-mi vine să cred, asemenea celule bolnave sunt rare, parcă e o floare de câmp în imaginea de jos.
–Dumnezeule, face ea, aplecată peste capul meu, ar mai rămâne să simțim mirosul de liliac.
Părul parfumat i s-a lipit de obrazul meu, aerul cald mă învăluiește cu totul, miracolul unei dimineți strălucitoare iese singur în cabinetul atacat de celulele însângerate. Pe scurt, adesea e mai multă putere într-un cuvânt decât în povestea neterminată. Unul singur, la întâmplare, poate să schimbe timpul și visarea. Bom dia, oricine ai fi…
Citeşte şi
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, despre o prietenie cum nu va mai fi…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ, domnul Radu PETRESCU-MUSCEL cu o tulburătoare evocare…
LONDRA LA PAS, cu prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…
Cătălina CRISTACHE, despre prietenie, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN, tot despre prietenie…
Mihaela MARIN scrie despre prietenie, temă pe care ne-a propus-o, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CULTURA URBANĂ și titularul rubricii, tânărul universitar Pompiliu ALEXANDRU…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, cu autori români și prieteni…
Puiu JIPA și rubrica lui, AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA ONLINE, cu profesorul dr. Daniel TACHE…
Bogdan VLĂDUCĂ și JUNIORII, de rămas bun…
Radu GEORGESCU și CULTURA GLOBALĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
