ROMAN FOILETON – Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ- Episodul al optsprezecelea

 „Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )

 

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…

 

 

18. Prima zi, din ultima lună… O  primăvară tristă a început, lui Radu Cristea îi intrase umezeala în oase. Mergea rar la ambasadă și, de obicei, moțăia prin biroul prea mare pentru misiunea aproape terminată. Acasă, sta în living și citea romanele pe care le aduseseră fetele, din țară. Simțea plictiseala reflecțiilor abstracte… În câte lucruri se poate reflecta imaginea unui om? În jur nu vedea decât grămezi de scânduri dărâmate și nu-l mai căuta nimeni. Putea să-și dea seama, după lumina care intra prin ferestrele biroului din ambasadă, că se apropiase seara. Avea sub ochiul drept o cicatrice mică, de la ultimul bărbierit, semăna cu drumul unei lacrimi uscate, înroșită precum o rană veche și subțire.

Era patru mai, prima zi cu soare, după mai multe săptămâni amestecate. A ajuns la ambasadă spre prânz, îl vizitase iarăși pe șeful lui, la clinica din apropierea Casei Albe. Se internase pentru analize, operația îl vindecase, în mare măsură, dar a suportat greu infirmitatea de primăvară.

–Te salut, i-a spus răgușit, la telefon, prietenului Victor Anastase.

În țară era dimineață, binele vine greu, iar răul deîndată, își amintea profesorul, fără chef, în liniștea încăperii în care pierduse ultimul an.

–Sunt foarte hotărât, a continuat el și te rog să mă ajuți. Nu vreau să mă apuce vara pe aici.

–Am crezut că-ți va trece, dar văd că vorbești serios, i-a răspuns celălalt.

–Tocmai, sunt mai serios decât oricând. Sper să înceteze cât mai repede existența mea de diplomat…

El i-a promis ajutorul. De obicei, când intra undeva, Radu Cristea îi înțelegea repede pe toți cei prezenți. De fiecare dată rămânea, însă, un om neînțeles. El însuși… Poate tocmai de aceea îi plăceau oamenii lipsiți de istorie, i se păreau la fel de necesari ca și râurile subterane. Trăise, un an întreg, o viață ascunsă, încurcată în ezitări de tot felul. Din cartea pe care o citea, i-au rămas în minte urmele unui dialog:

–Ce e albul? întreba un personaj.

–Iasomia, crinul, siropul de migdale, i se răspundea.

–Da, da, mormăia celălalt… Și laptele, ceainicul de porțelan…

–Păi, vezi că știi?

Dacă ar fi trebuit, ar mai fi spus că un blestem zumzăia peste toate, ca un vârf ascuțit ce se înfigea în oameni, chiar dacă nu se știa cum îi va nimeri. Pe toți i-a așteptat un drum cu arbori noduroși, cu rădăcini groase, care au împuns solul umed, cu himere de neînvins. Au avut un singur scop, să-l facă pe călător să renunțe la drum. Radu Cristea s-a privit pe sine, ca pe un personaj trist, așa se vedea, ca un erou de poveste. Și-a dorit să-i păstreze personajului său mersul, dar să-i schimbe zâmbetul, să-i pună unul strâmb, nătâng și să-l clătească cu apă de ploaie. A păstrat, despre sine, numai amintirile.

Acasă, își mai dorise profesorul, va face un drum spre mare, cu soare mult, să prindă un pic de culoare și un bronz nou peste piele. Așa a crezut că totul va fi bine. Cu alte cuvinte, și-a dorit o călătorie într-un loc necunoscut și, pentru aceasta, trebuia să aștepte să i se usuce pielea.

Apoi, a venit răspunsul…

–Colaborarea noastră încetează pe cincisprezece mai, i s-a spus, pe un ton acru, direct dintre coridoarele palatului prezidențial, din țara lui natală, dragă, mândră și pustiită de oamenii negri.

Sau portocalii?

–Vreți să repetați? a zis, bucuros să o mai afle încăodată.

Avea, în dimineața aceea, un scop precis, să vorbească despre lucrurile preschimbate în alte lucruri, iar puterile din afara lui să privească fără încrâncenare toate străduințele pe care le adunase. Venise, în sfârșit, ziua în care a doborât primul copac, iar pânzele s-au umflat de vânt. Focul războinic s-a stins repede, sub răpăitul unei ploi așteptate.

–Am învins, a strigat din ușa apartamentului Radu Cristea.

–Mergem acasă? a întrebat nevasta, care nu părea la fel de bucuroasă.

–Bagajele și valea… Zece zile și gata…

Întâlnise, în ultima vreme, câteva femei, chiar la ambasadă, ale căror chipuri trădau urme de cruzime, le ocolea, simțea că și natura lor sufletească era asemănătoare. Toată viața a avut noroc cu doamna lui, care i-a dat liniște și o seninătate greu de descoperit prin forțe proprii. Fericit, Radu Cristea a început să simtă primăvara americană, după ploile lungi, când toate au devenit frumoase și senine. Spre zori a auzit niște greieri, cântau pe undeva, prin ghivecele de pe terasă. Era un tril slab, dar s-a prelungit minute bune. De fapt, auzea sunetul propriei lui respirații. Când cineva îmbătrânește, gâtul i se usucă și este probabil să facă un zgomot ca un fluierat, atunci când respiră.

Cu două zile înainte de plecare, i-au invitat în oraș pe ambasador și pe soția lui, pe Ioan Aldescu și pe prietenii din Rochester, care sosiseră în acea dimineață la Washington. S-au simțit bine, Radu Cristea avea aerul unui om liniștit, nu-i văzuseră până atunci figura calmă și obrajii îmbujorați. Ce-i drept, vinul sec a avut și el o parte din vină… Încerca să le spună, în felul său, că se târâse prin America, cu energia unei lipitori și pierduse din memorie ultimele douăsprezece luni.

–Știți cum zicea Buffon, individul singur este sclav, dar specia întreagă este liberă, a tras concluzia logică Ioan Aldescu și el după mai multe pahare.

–S-o creadă Buffon! a zâmbit ambasadorul, încă obosit și marcat de operația grea pe care o făcuse, sătul de apa plată înghițită în silă.

–Păi, nu e deloc așa, a mai spus și profesorul, chiar dacă libertatea noastră pare să fie o excepție.

–Vezi, l-a întrebat Aldescu, ce puțin ți-a trebuit ca să te simți un om liber?

Rămăseseră la masă numai cei patru bărbați, doctorul Daniel se mulțumise doar să-i asculte, îi părea rău că prietenul lui din copilărie pleca din America. Se cunoșteau de la paisprezece ani, au fost colegi de bancă, la liceu, apoi drumurile    s-au despărțit. Doamnele atacaseră galeria de artă din interiorul hotelului, așezat la câteva sute de metri de clădirea Capitoliului.

–Și acum ce-o să faci? l-a întrebat ambasadorul.

–Ce-am făcut toată viața, mă întorc la liceu, nu știu dacă o să mă credeți,    mi-au lipsit țăcăniții mei de elevi…

Se așezase un aer trist între ei. Fără un sens direct, Radu Cristea își amintea un gând, al unui personaj ciudat din copilăria sa, care spunea că toată viața și-a pus bocancii grei, ca un soldat, nu l-a văzut nimeni altfel, iar hainele ponosite nu păreau schimbate de foarte multă vreme. Nu hotărâse niciodată ceea ce ar fi trebuit să creadă, o făcuseră mereu alții. Profesorul Cristea își văzuse viața astfel, ca o limită, o constrângere lipsită de strălucire. Prietenul acela, din tinerețe, dorise să-i arate, de fiecare dată, cum se alegea o victimă și cum se putea câștiga în viață. I-o și spusese răspicat. Ceilalți s-au distrat în preajma lor, deși unele feluri de liniște i-au părut, întotdeauna, ascunse prin mintea lui agitată. Cei mai mulți oameni au vrut să-i calce în picioare sufletul, deși roiuri de fluturi zburaseră aiurea pe deasupra copacilor nemișcați, prăbușiți în arșița anotimpului.

Era trecut bine de miezul-nopții, încă mai sta în scaunul alb de pe terasa fostului apartament, cum ar fi vrut să zică, fericit. Prietenul lui, doctorul, avea răbdarea să tacă și să-l asculte.

–Trebuie să-ți mai povestesc câte ceva, i-a zis, nu chiar totul, deși nu-mi mai pasă, oricum…

Celălalt s-a uitat răbdător și a încercat să înțeleagă. Cuvintele profesorului Cristea s-au frânt, din când în când, atacate de alarmele salvărilor, care alergau în noapte spre alți bolnavi, aflați în așteptare, în Washingtonul scufundat în aerul umed, al unei primăveri ciudate, ca și viața.

–Ce poveste, Dumnezeule… a vorbit încet doctorul, care împungea noaptea cu degetele și alegea urmele de prăjitură de pe fața de masă.

–Vezi, a mai zis Radu Cristea, toate s-au nasolit atunci când n-am mai putut deosebi lumina de întuneric, apoi trei zile de cele trei nopți în care n-am închis ochii. Poți să mă crezi? N-am dormit nici măcar un minut…

De fapt, îl stăpânise o furie oarbă, rămăsese agățat de lume, precum draperia groasă și uzată, de la dormitorul în care n-a mai intrat nimeni, de multe săptămâni.

–E uluitor, îți imaginezi că știu destule despre genetică, aș zice că e o pasiune foarte veche a mea. Nu m-aș fi gândit vreodată la ceea ce am aflat de la tine.

Prietenul avea aerul că ar fi dorit să salveze pe cineva. Și aflase doar ceea ce i se arătase în doze mici, doar câteva senzații prăfuite i se așezaseră pe limbă. Noaptea a continuat bizar pentru Radu Cristea, s-a simțit abandonat, pe cer nu erau stele, iar ceașca de cafea i-a căzut peste cimentul terasei. S-a spart în bucăți urâte, pătate de lichidul închegat, înfundat între urmele de zahăr murdar. Contururile neclare ale împrejurimilor ar fi putut fi puse pe seama rătăcirilor lui. Brusc, profesorului Cristea i s-a făcut rău, a simțit cum leșină.

–Ce-i cu tine? l-a întrebat doctorul. Ești foarte palid.

–Cred că tensiunea mea a luat-o razna…

–N-ar trebui să mergem la culcare? a încercat celălalt.

–Aș mai rămâne puțin. E ultima mea zi în America. Sau noapte…

Era un om în floarea vârstei, nu-i așa? Un cunoscut de acasă, obișnuia să spună că floarea vârstei este ceva diferit de la un om la altul. Deși toți erau de părere că ar fi fost momentul pentru care ne născuserăm, pe care l-am așteptat și l-am căutat. Era vorba, a înțeles mai târziu Radu Cristea, despre un anotimp al roadelor necoapte și al amurgului apăsător, când sta cu mânecile suflecate și cu pumnii strânși, oricât de frumoasă ar fi fost vremea. Așa își inchipuia figura unui coșmar, la o putere greu de măsurat.

Avea în minte și alte sute de întrebări. Le-a și pus, pe unele dintre ele, în   amorțeala ultimei nopți americane, prietenului de lângă el.

–Spune tu, întreba, cine hotărăște ceea ce este bine sau rău?

Gândise, în ultima vreme, despre dilemele lui morale. Nu aș comite fapte rele, își spusese, pentru că Dumnezeu mă va pedepsi după moarte. Ce bun creștin era… Totuși, Dumnezeu l-a înzestrat cu rațiune pentru a putea să facă deosebirea dintre bine și rău. Liberul arbitru, nu-i așa?

–Un om, l-a întrebat doctorul, poate alege să facă bine sau rău?

–Sau, măcar, se poate abține de a face rău? l-a întrerupt Radu Cristea, fără să-i poată da un răspuns.

Și-a amintit de Socrate și de lecturile din vremea studenției. Există un Bine Universal, deci omul este capabil să facă binele. Dar, se mai întreba el în apropierea dimineții, poți să faci binele necondiționat? Învățase, în anul încheiat departe de casă, că binele nu mai este popular, iar răul a devenit un fel de impuls necontrolabil. Știa cum să spună, binele este privat de putere, adică de unghia degetului arătător al fratelui cel mare.

–Ai văzut? l-a mai întrebat, în timp ce urcau amândoi spre dormitoarele de la etaj. Bunătatea este echivalentă cu slăbiciunea, cu puterea ispititoare a răului?

–Cineva, a zis încet doctorul, ca să nu le trezească pe doamnele din spatele ușilor, avea o vorbă… Întotdeauna binele se uită mai repede decât răul.

–Să dormim câteva ore, vom pleca spre seară la New York, vine mașina ambasadei și ne duce la aeroport.

–Somn ușor, a șoptit doctorul Daniel, dispărând dincolo de ușă.

 

Citeşte şi