„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
17. Februarie și martie au fost două luni anonime, Radu Cristea le-a lăsat să treacă fără să mai numere zilele. Prietenii de la Consiliu nu l-au căutat, l-a sunat într-o seară Ludwig Mc Deal, au încercat să se întâlnească, dar nu s-au legat lucrurile. O existență lipsită de strălucire și frontiere s-a lățit peste fiecare stradă pe care profesorul o ataca, la întâmplare. Rutina ședințelor de la ambasadă nici măcar nu-l mai agasa, Ioan Aldescu făcea aproape toate treburile, de altfel mărunte, ale birocrației zilnice. Într-o altă dimineață mergea spre centrul orașului, băuse prea mult lapte și tot nu i se părea că a mai crescut, era la fel de singur. Știa că se apropiase capătul drumului și că va sări, își va lua avânt, crezând că urcă spre cer. Nu bănuia când va putea să se oprească, de aceea închidea ochii și visa tot felul de mărunțișuri. Când sta în picioare simțea că nu mai poate gândi la nimic, iar capul i se ridica, trăgând greu după el sufletul necăjit.
La început de aprilie, peste estul Americii a coborât primăvara, repede, pe fugă, însoțită de ploi lungi și de vijelii. Un copac bătrân, din curtea ambasadei, a căzut peste spatele unei mașini a unui angajat din corpul de pază. Ambasadorul lipsea de aproape o lună, suferise o operație grea, neașteptată, o pancreatită acută. Radu Cristea l-a vizitat la spital, de mai multe ori, l-a găsit slăbit și abătut, nici nu prea știa cum să se poarte, încerca totuși să-l încurajeze.
–Mama mea a avut o formă gravă, dar și-a revenit, ține regim, numai că acum e bine, îi spunea ambasadorului, în rezerva spitalului din Washington, era o clinică cu circuit închis, a Casei Albe.
–E o boală păcătoasă, doctorii americani nu-ți ascund adevărul…
–Dar arăți bine, îl încuraja profesorul, mi se pare că te-ai mai rotunjit la față. Noroc că suntem în America, în spitalele noastre mizerabile ar fi fost jale.
–Așa să fie, încerca ambasadorul să-și dea singur o speranță.
Citise, în spital, unul dintre romanele pe care Radu Cristea le publicase în țară, era povestea unei târfe, întoarsă spre lume, cu toate umilințele și mizeriile existenței ei.
–Mi-a plăcut cartea ta, poate vom avea timp să mai vorbim despre ea.
–N-am știut că o ai…
–Fetele tale… I-au lăsat-o nevestei mele, în ianuarie.
Evenimentele s-au înmulțit, apoi, dincolo de puterea de a înțelege a domnului consilier cu probleme de cultură, profesorul Radu Cristea, exilat de un an în America. Afară a plouat mai multe zile, iar el a văzut pe geam o baie deasă de aburi, prevestind o furtună. Ar fi trebuit să se ridice și să închidă fereastra, pentru că au început să cadă stropi mari de apă peste parchetul lustruit. Radu Cristea și-a dorit, mai degrabă, să intre mama, să strânga apa, râzând ca întotdeauna, amenințându-l cu mopul greu, pe care-l trăgea prin cameră. S-a auzit, ca și altădată, cum strănuta secretara din încăperea alăturată.
La jumătatea lunii aprilie l-au căutat cei trei prieteni de la Consiliul de Genetică Umană, ritualul îi devenise familiar.
–Sunt Leonard, a auzit în receptor, ni s-a făcut dor de tine.
–Credeam că s-a terminat.
–Într-un fel, așa este, să zicem că vrem o întâlnire de vacanță, a glumit celălalt.
–Așa mai merge… Bine, ne putem vedea chiar mâine.
A ținut minte fiecare gest, fiecare lucru, a fost, de fapt, ultimul drum în spațiul dominat de mutații genetice, de amprente și dermatogrife, ca și de aparatele de înregistrat sentimente, prin care istoria lui de un an s-a apropiat de sfârșit. Visase o bătrână, chipul îi părea cunoscut. O să ți se usuce limba și o să-ți cadă în farfuria cu supă! I se ceruse să aibă imaginație și să se gândească la toate ungherele locurilor prin care trecuse. Femeia aceea s-a uitat la el, de parcă abia atunci remarcase că este prin apropiere. Se prefăcuse că e atentă la carnea din farfurie, dar îl studiase cu o privire crucișă, răspândită strâns peste marginile ochilor. Radu Cristea bănuise ceea ce avea să urmeze, va adormi în fotoliu și va sforăi domol, chiar dacă se vor mișca perdelele la ferestre și vor zdrăngăni ușile. Era pregătit și pentru alte surprize.
–Probabil că experiențele noastre se vor termina în curând. Consiliul rămâne, desigur, i-a spus a doua zi Ludwig Mc Deal.
Era în spațiul pe care începuse să-l cunoască foarte bine. Ce-i mai rămăsese? se întreba. Poate numai o clipă în care ar fi putut să facă pe îngerul, să pară un fel de spiriduș dement și să dispară, ca un șarpe iute, spre mare. A plecat, iar valul a suspinat în apropierea lui și s-a retras într-o tăcere gavă. Atât mai rămăsese, gândul ca un nisip în soarele dimineții.
–Am aflat că nu s-au mai alocat fonduri pentru programul nostru. E și mâna domnului Frank, l-ai cunoscut… Eu am rămas șeful Consiliului, dar mă întorc pentru șase luni la Princeton.
–Înseamnă că nu vă desființează? a întrebat Radu Cristea.
–Nici vorbă, a adăugat Francis Lewis, sunt o mulțime de proiecte, mai este și povestea cu baza de date…
Cândva, primăvara va sosi și altfel. Atunci, între aparatele cu fire lungi și amestecate, la care profesorul fusese conectat și stors de cuvinte visate sau trăite, nici n-ar mai fi știut bine cum să să le spună, încă s-ar mai fi simțit înconjurat de o voință puternică și de o morală de stăpân. Îl urmăreau toate ca un abur descompus peste figurile amețite ale domnilor savanți ai geneticii prezidențiale. Totuși, s-a mai întrebat Radu Cristea, cine-am ajuns? Îl preocupa aerul de mic creator, stăpân peste soarta unor oameni pe care nu-i cunoscuse, iar sentințele lui păliseră între bătăile grele ale inimii, întârziate și aritmice.
–Prietene, i-a mai zis Ludwig, acum, la sfârșitul colaborării noastre am dori să mai facem încă un exercițiu. Neoficial… Între noi și numai dacă ești de acord…
L-a privit atent pe Francis, se așezase în fața lui, la masă. Avea degetele lungi, unghiile rotunjite și se aștepta să scoată la iveală, prin trucuri misterioase, obiecte speciale și strălucitoare. A sorbit zgomotos din cana plină și părea să caute locuri înguste, pentru a-și pune în ordine gândurile numeroase. Uneori, l-a văzut profesorul, s-a lovit de umbrele apărute în încăpere, niciodată nu-i putuse reține expresia mirată a feței. În lungile ședințe de hipnoză, Francis intrase adânc în creierul său, scotocise pe acolo, îl plimbase prin lumi necunoscute, îi stăpânise pasiunile și îndoielile.
–Sunt de partea voastră, le-a spus Radu Cristea.
I-au dat, ca și mai înainte, o avalanșă de informații, i-au intrat în minte și în cap fraze, deducții, inducții, întâmplări, istorii, previziuni și analize de tot felul. Toate, despre președintele țării în care se mai afla încă.
–Aș dori să vă fac o mărturisire, le-a spus, înainte de a intra, spre seară, în întunericul anexei laboratorului de genetică umană aplicată, așa cum scria pe ușa groasă, din dreapta holului uriaș al Consiliului.
–Te rugăm, a adăugat Leonard Rici.
–În toate experimentele de până acum, după înregistrările pe care voi le-ați făcut, sub ședința de hipnoză, eu, de fapt, am reținut totul, n-am pierdut niciun amănunt. Adică, n-am uitat nimic…
–Vrei să spui că… a vorbit, oprindu-se la jumătatea frazei, Ludwig Mc Deal.
–Asta vreau, trebuie să fiu cinstit cu voi, știu tot, mi-au rămas în minte toate cuvintele pe care voi le aveți înregistrate, sunt ca o pagină de carte, plină cu note de subsol, cu detalii…
Nu mai scotea nimeni, niciun sunet. Radu Cristea nu hotărâse, de cele mai multe ori, ce ar fi trebuit să creadă alții, atunci apăruse, însă, o constrângere întreagă, părea captivă și învolburată istoria lor comună. Fără rost, profesorul se gândea că întotdeauna l-au speriat exterioarele bisericilor, care erau făcute dintr-o piatră neagră și aveau un aer atât de cenușiu, încât îl făceau să se întoarcă la copilăria nefericită. Nu a lui, firește… Își amintea, tot fără vreo legătură cu locul în care se afla, cum se întreba bunica lui, spre sfârșitul vieții. O să fie soare sau o să plouă? Pe cine o să vadă în fața ochilor ei, pentru ultima oară? Ca și bunicii, lui Radu Cristea i-a plăcut, adesea, să tacă, să nu-și miște buzele, să țină izolate cuvintele inutile.
–Îți mulțumim… Totuși, astăzi vrem să mergem mai departe. Pot fi niște riscuri, dar ni le asumăm. Noi continuăm să credem în adevărul teoriei, oricum, nu mai iese din laborator nicio vorbă, nicio frază.
–Voi știți cum e mai bine, s-a supus Radu Cristea, apropiindu-se de instrumentele gata să-i țină captive visele, previziunile, istoriile despre ceea ar urma să se mai întâmple.
Citise pagini multe despre președinte. Lumea își pusese mari speranțe în el, se spunea că prețuiește simbolurile, cărora le simțea puterea și le cultiva. Credea în tradiția democrației americane și în puterea de seducție pe care amintirea marilor momente ale acesteia le avea asupra poporului. Cineva scria chiar că el, președintele, a speculat rezerva de energie și de emoție colectivă, care se regăsea în fiecare mit al democrației americane. Erau și altfel de voci, care rosteau răspicat că acea abundență de simboluri indica o exagerată imagine despre sine, o încercare de manipulare. Totuși, jocul lui cu istoria era o dovadă de inteligență și nu o impietate, pentru că jocul cu simbolurile se află numai în recuzita de gesturi a marilor politicieni. Președintele mai știa ceva, faptul că visul american poate fi salvat într-un singur fel, retrăindu-l… Se mai adăugau, în avalanșa de date cu care Radu Cristea a fost asaltat și afirmații categorice: vrea să refondeze America, ca om politic este un mister greu de deslușit, a adus la Casa Albă o echipă a unui alt președinte, a aristocratizat politica, știe să tacă, are răbdare, nu vorbește când nu e cazul… La sfârșitul dosarului gros, scria ca un fel de concluzie, că este un președinte star, longilin și cool, care știe să exalte mulțimile.
Era târziu, se făcuse întuneric, atunci când încercările din camera obscură s-au încheiat. Cei trei geneticieni se priveau răvășiți și congestionți la față. Aparatele nu înregistraseră niciun cuvânt, Radu Cristea se uita la ei ca un pacient vindecat, care scăpase dintr-un calvar, i se extirpase o tumoare imensă, urmele operației abia se mai vedeau, firele se topiseră și intraseră în piele, doar vântul continua să sufle afară. Va folosi timpul pentru a se pregăti să mai trăiască, apele se despărțiseră pentru el. Ce mult și-ar fi dorit ca oamenii să-l cunoască așa cum fusese în tinerețea lui, când avea putere și tihnă. Vechea cruce, mâncată de rugină, nu-l mai ajutase, chiar și cenușa devenise lichidă, din cauza ploii. Unii oameni dorm mai bine în capul oaselor, respiră mai ușor.
Abia peste o săptămână, la sfârșitul lui aprilie, Radu Cristea l-a sunat pe Ludwig Mc Deal. L-a rugat să se întâlnească, seara, undeva în oraș.
–Sau, mai bine, la mine acasă, a continuat profesorul.
–Mai bine, ajung pe la opt și jumătate.
Era plăcut pe terasa apartamentului, înfloriseră ghivecele, iar masa mare și scaunele sclipeau, sub apăsarea neoanelor de pe margine. Îmbătrânise cu mai mult de un an, din luna mai, până în noua primăvară americană. De la o vreme, se întreba mereu cum va fi când va ajunge acasă la el. Oamenii au propriile idei despre toate, obișnuia să spună un prieten, dacă nu te poți schimba, atunci se pare că nimic nu mai este important. Amintirile i s-au preschimbat în uitare, ca într-un coșmar, lăsând în urma lor o lume plină de umbre, care-și propusese să demoleze tot ceea ce iubise vreodată.
Au stat câteva ore, s-au adunat cuvinte numeroase între ei. Inevitabil, experiențele din ultimul an au fost judecate calm și fără patimi inutile. Ce a adus vântul, care s-a iscat din senin? Rafale de mirosuri, nori de fluturi, cârduri de păsări mari și negre… Apoi, totul a rămas ca la început, în nemișcare. Se uita la mâinile prietenului Ludwig, păreau mai bătrâne decât stăpânul lor, atacate de o artrită veche, zbârcite și vinete.
–Vrei să pleci? l-a întrebat șeful Consiliului de Genetică Umană.
–Foarte curând… Sper.
–Poate că n-o să uiți chiar tot, până la urmă facem în viață și ceea ce n-am fi crezut vreodată.
–Da, numai că lumea în care m-ați îndesat voi, cu forța, poate să fie și suspectă, apăsătoare. Nu crezi?
Nu i-a răspuns direct, dar știa că este de partea lui. Radu Cristea intrase, cu gândul, într-un salon misterios, s-a așezat într-un fotoliu adânc, din catifea roșie și a mângâiat cu răbdare ciucurii perdelelor din mătase arămie. Zdrăngăneau deasupra candelabrele uriașe, iar privirea oaspetelui său se sprijinea, moale, de norii din seara de mai a capitalei Americii. Au vorbit până când i-a gonit miezul nopții.
–Vreau să mai adaug ceva, de-asta te-am și chemat. Ține minte ziua despre care scrie aici…
I-a dat un plic, acolo, pe o hârtie mică, era trecută o zi de noiembrie, de peste doi ani și jumătate. Atenție, scrisese profesorul, pe 16 noiembrie 2011 ar fi bine ca președintele și familia lui să nu fie la Casa Albă. Și-au luat rămas bun, bănuiau că nu se vor mai vedea niciodată. Radu Cristea și-ar fi dorit, pe terasa apartamentului de împrumut, să mai găsească puțină înțelepciune, pe care să o poată oferi, era preocupat de soarta norilor adunați deasupra casei și de paharul de coniac, golit doar pe jumătate de oaspetele său.
În noiembrie 2011, într-o zi rece, în care vântul a dărâmat acoperișul unui bloc din orașul lui, Radu Cristea asculta, în sufrageria casei, știrile pe CNN. Poliția americană, citea o negresă tânără, a arestat un bărbat de douăzeci și unu de ani, suspectat că ar fi implicat în misterioasele focuri de armă auzite în apropierea Casei Albe. Agenții federali au găsit două gloanțe, care au lovit reședința, unul a atins chiar un geam blindat. Bărbatul a fost reținut de autoritățile din Pennsylvania, într-un hotel din apropiere de Indiana și se numește Oscar Ortega-Hernandez. Proiectilele au fost găsite în partea de sud a Casei Albe, în apropierea reședinței private a președintelui, unde sunt amplasate dormitorul matrimonial și alte camere ale familiei. Ofițerii de securitate au auzit împușcăturile la aproximativ șapte sute de metri de reședință, două mașini au pornit în viteză mare, iar una dintre ele a fost găsită abandonată în apropierea Casei Albe. La bord s-a descoperit o pușcă semi-automată. Crainica a încheiat: președintele și familia nu erau în oraș.
Ghemuit în fotoliu, Radu Cristea a zâmbit câteva secunde. Și-a amintit, iarăși, de ultima întâlnire de la Consiliul de Genetică Umană, atunci când aparatele lor n-au mai putut să adune, de la el, nicio vorbă. În noaptea care a urmat, atunci, în mintea profesorului s-au deslușit foarte clar câteva urme de istorie viitoare. În anul următor, i-a șoptit o voce aparent hipnotizată, dar anonimă, americanii vor trăi mari dezamăgiri, procentul de popularitate al președintelui va scădea sub 50%, adică cea mai joasă cotă de încredere pentru un președinte american, după primul an de mandat. Președintele va spune tot adevărul, cu riscul pierderii popularității. Povestea mergea mult mai departe, profesorul a refuzat să întoarcă paginile scrise mărunt, cu dialoguri ample și sentințe speriate.
Când Ludwig Mc Deal s-a ridicat, din terasa mare a apartamentului, gata să-și ia rămas bun, Radu Cristea a avut, o clipă, impulsul de a-i spune mai mult. La depărtare de o veșnicie, inima lui bătea gata să se spargă. Știa o vorbă veche, chiar și florile de pe mormântul unui om rău vor avea probleme, dacă se va lăsa o ploaie de primăvară…
–Dragul meu, i-a zâmbit din ușa apartamentului, la plecare, bănuiesc că ai fi putut să-mi mai spui câte ceva… Dar, nu cred că mai trebuie să aștept. Totuși, ce știi, președintele meu mai prinde și un al doilea mandat?
N-a mai așteptat un răspuns, înțelegea că nu l-ar fi primit. După ce s-a întors în living, singur, profesorul Cristea n-a mai văzut nimic, se ridicase în picioare și nu mai zărea nicio graniță între cer și pământ. Ploaia umpluse tot aerul, iar bucățile dese de grindină zăngăneau peste acoperișurile americane. Când s-a întunecat și mai tare, înfășurat în noapte, cerul a coborât spre fereastra casei pe care profesorul se pregătea să o părăsească. Apoi, vântul a revenit și mai puternic, iar rafalele grele de apă izbeau din toate părțile.
Citeşte şi
Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE povestește despre UN JOC ARGINTIU…
Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…
Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…
Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…
Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…
Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…
Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…
Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
Joc și joacă și în PICĂTURA CHINEZEASCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
