ROMAN FOILETON - Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ-Episodul al șaisprezecelea

„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata,băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…

16. Duminică, până spre amiază, s-au pregătit pentru săptămâna care a urmat, la New York. Radu Cristea era îngândurat și morocănos, a fost primul Crăciun în care fetele n-au petrecut lângă ei. Au avut, pe masă, mâncăruri ca acasă, chiar și piftie a făcut nevasta lui. N-avea niciun gust, era o gelatină cleioasă, cu bucăți de carne tare și cam plină de zgârciuri.

–E bună, a zis, ca să nu-și supere soția.

–Pe naiba, acasă n-ar mânca-o nici Norocica, a zâmbit doamna.

Viitorul suna destul de simplu: călătoria, hotelul, mâncărurile speciale, un drum cu avionul, altele prin orașul mare… Un singur cuvânt îi venea în minte, evadarea. Între timp, profesorul Cristea se gândea la tot felul de lucruri rele, la sclipirea unei arme de vânătoare, la mirosul de sânge cald, la trădarea cunoscuților, dar și la culoarea perfectă a miezului nopții.

Au primit multe telefoane, chiar și a doua zi, după Crăciun, au continuat să-i sune prietenii. Radu Cristea a vorbit și cu mama lui, acasă totul era bine, i s-a spus.

–Ai ajuns expertă în calculatoare, i-a zis, vorbind cu ea pe skype.

–S-o crezi tu, i s-a răspuns, mă uit pe o hârtie, am lipit-o pe biroul fetelor, la mansardă. Mereu uit câte ceva sau nu prea nimeresc literele astea prea mici pentru ochelarii mei.

–Lasă, a continuat profesorul, nu cred că vom mai rămâne prea mult pe aici.

–Bine-ar fi să veniți acasă, e greu fără voi.

Seara, târziu, au vorbit cu fetele, cea mică ajunsese și ea în țară, avea o vacanță mai lungă, doctoratul ei, la Giessen, se apropia de susținerea tezei, în primăvara care urma. Tatăl, ca și soția lui, erau fericiți, ca întotdeauna când se gândeau la fetele lor, mai ales mama vorbea cu ele câte o oră și ceva. Importantă devenise și tehnica, se auzeau, se vedeau…

–Sper să ajungeți la susținerea tezei mele, le-a spus, de departe, fata cea mică.

–Numai dacă ne chemi, a glumit Radu Cristea..

L-a căutat și pe Vali Cernat, prietenul de acasă. Petrecuse cu numeroșii lui fini, așa cum făcea în fiecare an, de Crăciun. L-a prins vesel și, cum își imagina, roșu la față.

–Vino, domnule, înapoi, îi spunea, aproape că înghițise microfonul căștilor agățate peste urechi.

–N-ar mai fi mult, i-a răspuns.

–Îți dai seama, l-a mai întrebat, va fi primul revelion, din ultimii zece ani, pe care nu-l facem împreună?

Au ieșit seara, când străzile erau încă pustii la ei în cartier. Piața din apropiere era goală, aleile se luminaseră vag, de la zăpada căzută, ici și colo câte un guguștiuc treaz își căuta un loc mai bun, pe crengile înghețate. Rar mai apărea câte un om și-i privea, n-ar fi putut să spună de ce, cu figuri adormite și reci. Radu Cristea își amintea că citise cândva, într-o vreme incoerentă și vagă, faptul că somnul unește prezentul cu trecutul, prelungește și vindecă, îi unește pe săraci și bogați, pe oameni cu animalele lor. Pe toți, absolut pe toți, în afară de el…

–Nu ți se pare că bărbatul cu hanorac gros, de pe trotuarul de dincolo, ne urmărește? l-a întrebat soția.

–Care? a întors el, intrigat, capul.

–Pare un arab, are o mutră palidă, l-am văzut de acum o jumătate de oră, când am ieșit din bloc.

–Să nu-l băgăm în seamă, a încercat să pară calm profesorul Cristea. Ne întoarcem spre casă…

Învățase să simuleze liniștea, o făcea cu o voce groasă, încât abia puteai să o deslușești. În fine, fiecare face cum poate… Îi povestea doamnei lui despre un film, îl văzuse de curând, era acolo o rezervație de zimbrii, așa cum îi știa dintr-o pădure, fusese acolo în copilărie. De fapt, ar fi dorit să povestească despre cum se simțise el singur, prima dată, ca un cașalot melancolic, căutând o gură de aer proaspăt. Trăgea cu ochiul spre trotuarul celălalt, arabul continua să-i însoțească, părea cufundat în nepăsare. Cum ar fi, se întreba Radu Cristea, în apropierea blocului lor, cu dorința nedorită și cu crima imposibilă? Toate îi păreau ireale și de nefăcut, alunecând în exagerări derutante. Vorbăria liberă era mereu mai incitantă decât constrângerile morale, devenise un fel de sensibilitate care, aproape din întâmplare, se putea întoarce împotriva individului dubios, de dincolo de stradă.

Spre seară, în a doua zi de Crăciun, au plecat spre aeroport cu mașina ambasadei. Zăpada mare, care se așternuse peste estul Americii, i-a împiedicat să plece cu autoturismul pe care Radu Cristea îl avea, la dispoziție, de la începutul sosirii la Washington. Au ajuns la New York în mai puțin de o oră, au zburat cu un avion mic, și-au amintit călătoria de anul trecut, spre Rochester. Ca și atunci, profesorul a încăput greu în fotoliul îngust, picioarele îi atârnau caraghios, îngrămădite în spațiul dintre călătorii puțini și tăcuți.

–Peste câteva minute o să primești biscuiți, a zâmbit soția lui.

–Și alune… Ai uitat?

S-a repetat istoria, au primit doi biscuiți, cât unghia și o grămăjoară de alune, cam râncede. Se făcuse noapte la New York. La sosire, i-a așteptat unul dintre asistenții delegației permanente la ONU, îl cunoștea, îi vizitase de câteva ori la ambasadă.

–Credeam că nu vor mai merge avioanele, aici când ninge mai mult se blochează totul.

–Am avut noroc, i-a răspuns profesorul, doar ca să spună ceva, în mașina care traversa podul mare, în timp ce șoferul plătea cei câțiva dolari, taxa de trecere.

Erau înconjurați de o pătură de aer greu, groasă de câțiva centimetri și peste tot, pe unde se mișcau, era un miros ciudat de medicamente. Profesorului Cristea îi era teamă, în mașina care aluneca prin zăpada subțire, întinsă peste asfalt, că nu va avea suficient timp ca să se bucure de gândurile bune, lumina era frumoasă în acea noapte, pe străzile pustii, iar drumul necunoscut îi aducea o urmă de liniște.

Au ajuns la hotel când s-a făcut miezul-nopții, clădirea ONU era foarte aproape, o vedeau prin geamul camerei lor de la etajul douăzeci și patru.

–Dumnezeule, a făcut Radu Cristea, privind speriat pe geamul gros, suntem deasupra lumii.

–Ghinionul tău, n-o să ai curajul să te apropii de balcon. Poți să încerci, e închis de sus până jos, i-a zis doamna.

Avea o spaimă veche față de orice înălțime, întotdeauna ocolea tot ceea ce trecea de etajul patru al unei clădiri. A sunat telefonul din cameră, a răspuns repede, fericit că nu trebuie să mai admire New York-ul, din vârful muntelui.

–Ce faci, domnule, doar nu te-ai culcat?

–Hei, ce bine-mi pare că te aud…

Era Victor Anastase, îl aștepta jos, în barul de la intrare. S-a îmbrăcat, apucase să-și ia pijamaua și a lăsat-o pe soția lui să aranjeze bagajele în dulapul mare, din holul camerei. A numărat secundele, îngrijorat, în drumul, care i s-a părut violent, al liftului mare, cât un vagon de tren. De ce se scoală, de obicei, oamenii în mijlocul nopții? se mai întreba, coborând spre parter. Plâng copiii bolnavi, se ceartă vecinii de deasupra sau, pur și simplu, îi roade un sentiment de vinovăție, apărut pe neașteptate. Sau, poate, lucrează în schimbul de noapte, a mai apucat să-și spună, zâmbind, la intrarea în barul luminat vag, pe la colțuri. Și-au strâns mâinile, ca doi prieteni vechi, au făcut chiar încercarea unei îmbrățișări discrete.

–Stăm pe ceva care trebuie să explodeze, să ne arunce în aer, îi spusese Victor Anastase, la al doilea pahar de coniac franțuzesc, pe care-l ceruseră.

–Se simte până-n America, i-a răspuns Radu Cristea, la ambasadă e o țară în miniatură, oamenii puterii au ajuns și aici.

–Îți dai seama că știu foarte bine… Oricum, trăim de la o zi la alta umilințe pe care nu le bănuiam.

–Înțeleg, a vorbit încet Radu Cristea, umezindu-și buzele în licoarea cristalină din pahar.

–Nu prea ai cum, noi, diplomații de carieră, am ajuns la cheremul unor tineri nespălați, împinși de putere. Le place să ne cheme la parlament, prin tot felul de comisii și să nu ne spună, de fapt, mai nimic. Nici n-ar avea ce, nu se pricep decât la câteva cuvinte umflate.

–Adică, se pricep la toate…

–Cam așa… Dar să-i lăsăm, tu ce faci?

I-a povestit, doar atât cât avea voie să o facă sau cât a crezut el că se poate. Victor Anastase înțelegea că nu-i spune tot adevărul, dar nici nu se aștepta la mai mult. Altădată, Radu Cristea simțise că sunt lucruri pe care ar fi trebuit să le spună, chiar dacă nu l-ar asculta nimeni și nici nu l-ar înțelege. Era greu să aibă cineva răbdare cu el, așa cum se târa printre zilele și nopțile necunoscute. Adevărul era că, de mai multe săptămâni, nu găsea nicio cale de a fi onest cu sine însuși, așa cum era atunci când se sfătuia cu singurătatea sa.

–Mergem la culcare? l-a întrebat profesorul, simțea o durere crâncenă în oase, i se lăsase spre glezne, îl ardeau și picioarele, umflate peste marginea pantofilor de firmă.

–Du-te, eu mai rămân puțin, i-a răspuns Victor Anastase, care se amețise, cuvintele i se împotmoleau ușor. Mâine dimineață ne întâlnim la ora zece, ne vedem aici, în hol și plecăm împreună la sediul ONU. Nu avem prea multe de făcut, o să vezi…

Radu Cristea bănuia, el știa că ONU nu mai era ceea ce fusese odată, adică cea mai importantă organizație internațională din lume, cu misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului și a dreptului internațional. Cita din memorie… Îl cunoscuse, în urmă cu două luni, pe Ban-Ki-moon, secretarul general al ONU, au avut o lungă discuție despre soarta organizației.

–Îmi dau seama, i-a spus atunci secretarul general, că am devenit un fel de confederație de agenții internaționale.

–Se vorbește, a adăugat Radu Cristea, despre un specific esențial conservator al ONU.

–Și este adevărat… Avem, mai degrabă, un caracter retrospectiv. După cum știți, a continuat el, ONU nu are nici fonduri, nici forțe proprii. O lume formată din state independente nu poate fi una în care ONU să aibă o influență decisivă. Nu poate face mare lucru pentru a preveni conflictele, oferă doar unele oportunități de negociere.

Radu Cristea nu putea să adoarmă, numai gândul că era la etajul douăzeci și patru îl făcea să-și țină ochii lipiți de tavan. Secretarul general al ONU i-a mai vorbit atunci, în grădina mare a ambasadei Canadei, unde erau împreună și despre noua ordine mondială, numită așa de George Bush, fostul președinte al SUA.

–Unii au început să spere ca ONU să se poată implica într-o guvernare mondială. Dar noi avem dificultăți de a impune propriile decizii.

A adormit spre dimineață, intrase o lumină palidă prin geamul camerei lor. Radu Cristea își studiase, îndelung, obrazul lipit de pernă, vârful nasului și ochiul închis. Oare ce altceva ar mai fi? Poate alternanța de lumini și umbre, culorile pe care nu le-ar putea numi și forma curbată a brațelor.

S-a trezit greu, îl durea capul, până și mâinile îi miroseau a coniac, deși nu băuse prea mult. Și-a pus costumul elegant și scump, cămașa apretată, pe care o simțea țeapănă la gât, iar pantofii îi străluceau, era gata de luptă, la arme, bătrâne cavaler, totul pentru victorie… Deschiderea sesiunii extraordinare a ONU a fost spre seară, s-au înșirat discursurile, interpelările, misiunile, traducerile în cele șase limbi oficiale, oamenii preocupați de soarta omenirii, delegațiile din țări exotice, îngrămădite prin toate coridoarele sediului uriaș. Altădată, Radu Cristea ar fi simțit apăsarea evenimentelor, dar se obișnuise, învățase regulile și automatismele puterii exprimate pe fugă, în ritmul sfârșitului de an, care se apropiase. În sala mare și rotundă, în spațiul pe care-l ocupa delegația țării lui, profesorul se simțea precum odinioară, în tinerețe, în arșița locurilor de acasă, în mijlocul tufelor uscate, cu roiul de muște mari zburând prin apropiere. Privea cum se îndepărtează soarele și i se făcuse o sete cumplită, îi ardea gâtul, iar buzele i se lipiseră, sudate într-un fel violent și necontrolat.

Înainte de a intra în sală, pe holuri apăruse un conflict spontan, între serviciul de securitate și gărzile delegației unei țări africane. A privit, uluit, la îmbrânceala de acolo, parcă nu-i venea să creadă că se poate întâmpla așa ceva, într-un loc al înțelegerilor mondiale. Cuvintele zburau prin casca lui, cineva vorbea în limba germană, o limbă răstită și sonoră, despre timpul trecut între Carta Atlanticului și Carta ONU. Idei precipitate se adunau, fără ca Radu Cristea să le aștepte sensurile profund filosofice. Proces îndelungat, confruntări de interese politice, factori care au influențat geneza ONU, versiunea revizuită a Societății Națiunilor din 1919… Domnul slab și deșirat de la tribună mai spunea ceva și despre confruntarea inițială dintre interesele naționale și cele internaționale.

–Unii, rostea el preocupat, au folosit doar ipocrite mascări ale intereselor lor naționale. Nu, domnilor, mai zicea, ONU nu reușește să soluționeze problema contingentelor militare internaționale și nu oferă garanții cu privire la dezarmare și la revizuirile pacifiste, iar regula unanimității marilor puteri în decizii a exclus acțiunile colective.

–E supărat tare, i-a spus Radu Cristea prietenului de alături, privind dincolo de tribuna de la care se vorbea, spre cupola acoperită cu mii de becuri aprinse.

Asta era tot ceea ce mai vedea, o câmpie nesfârșită, punctată de tufe rare de creozot, în spatele unor vagoane părăsite, așezate într-o rână peste șinele întrerupte de alunecările de teren.

A doua zi, în dimineața de marți, a bătut cineva în ușa camerei de la etajul douăzeci și patru. A deschis doamna Cristea și, din baie, profesorul a auzit exclamații amestecate, voci înfrățite și pline de uimiri matinale.

–Bravo, domnule, să nu-mi spui nimic, puteam să fac infarct în plin New York, tocmai lângă sediul ONU…

Reușise, familia fericită se regăsise în plină Americă, veniseră din țară fetele, conspirația lor era de câteva săptămâni. Le comandase fetelor biletele de avion și rezervase o cameră în hotel, chiar alături, la același etaj. Urmau să petreacă Anul Nou în țara tuturor libertăților, împreună. Lumea pe care o vedea pe fereastră, atunci când îndrăznea să se apropie, era netedă și rotundă, mereu îmbâcsită de fumul străzilor înghețate, ca în fiecare iarnă, cu ninsorile abundente și cu viscolul urlând pe la urechile trecătorilor grăbiți. Pe ecranul televizorului deschis, în camera de hotel, cineva cânta trist: vei alerga spre pădure, ca să scapi, însă nu vei găsi nicio pădure, obișnuiește-te să mergi repede, plimbarea ta înseamnă doar o fugă obosită.

Sesiunea s-a întins până joi la prânz. A urmat ședința finală, a venit și președintele Americii, iar secretarul general al ONU a încheiat, dorindu-le tuturor un An Nou mai bun și toate celelalte care se spun. În scaunul său, Radu Cristea înșira în minte imagini amestecate: călători izolați în balcoane, sărituri cu parapante grațioase, câini eroici, băutori de whisky adevărați, analiști politici scorțoși, lunetiști profesioniști și discipoli sadici ai domnului bin Laden.

În fiecare zi, fetele și mama lor au bătut străzile marelui oraș, au fost la un spectacol pe Broadway, au văzut Spamalot, un muzical, adaptare după celebra producție Monty Python and the Holy Graie. În cea de-a doua zi au văzut un recital cu Liza Minnelli, la Palace Theatre, era primul ei concert la New York, după zece ani de absență. Au mers în mai multe galerii de artă, mai ales la MOMA, The Museum of Modern Art, unde erau organizate două expoziții, ale lui Van Gogh și a lui Miro. Apoi, vineri de dimineață, au dispărut în oraș, febra cadourilor era aceeași, ca și acasă. Radu Cristea a rămas toată ziua în camera de la hotel, părea sfârșit, încerca să-și adune gândurile, cine-ar fi crezut, la revelionul trecut, la Sinaia, că viața îi va pune în față atâtea lucruri nebănuite. Așa era el, dintotdeauna, începea să se înmoaie de tot la inimă și își făcea drum spre amintiri mărunte, adunate în memoria lui îndepărtată. Părea că rămâne fără subiecte de discutat și se simțea ciudat când cineva îl privea fix în ochi.

–Fii atent, l-a sunat spre prânz nevasta, arabul de la Washington este și aici, se ține după noi.

–Poate că ți se pare, a îngânat el, precipitat.

–Crede-mă, nu mă înșel. Chiar acum când vorbim, îl văd pe trotuarul celălalt, se uită preocupat într-o vitrină.

–Aveți grijă, poate că ar trebui să vă întoarceți.

–Suntem aproape de hotel.

A luat de pe noptieră telefonul și l-a sunat pe Arwin Glass. I-a răspuns târziu, a lăsat aproape două minute soneria pe care o auzea stridentă în receptor. I-a povestit secretarului de la Casa Albă, încercând să pară mai puțin neliniștit decât era.

–Lasă-mă câteva minute, i-a zis Glass, te caut eu.

A revenit peste mai puțin de o oră, între timp fetele s-au întors și l-au chemat în fața hotelului, era acolo un mic restaurant turcesc. L-au așteptat vesele, îi comandaseră o ciorbă de burtă și o doradă la grătar. N-ar fi crezut că e posibil să mănânci așa ceva în New York.

–Din păcate, băuturi nu au voie să servească. Numai apă, a glumit una dintre fete.

N-a apucat să răspundă, pe ecranul îngust al telefonului apăruse numele lui Arwin Glass.

–Să fii liniștit… E omul nostru, vă însoțește peste tot, de fapt sunt doi agenți, așa am aflat.

–Bine, dar nu se putea să nu fie arab? Ne-am speriat…

–Are o figură mai bronzată, dar e american din tată-n fiu, l-a asigurat secretarul președintelui.

A urmat revelionul. Masa festivă a fost organizată chiar în restaurantul hotelului, împodobit cu gust, într-un colț cânta o mică orchestră, jazzul era la putere. S-au adunat mai mulți, Victor Anastase, care nu plecase încă în țară, a venit și directoarea Institutului Cultural, n-a lipsit Ioan Aldescu, care a sosit cu o mică întârziere, direct de la Washington, iar ambasadorul a stat numai o oră, a plecat apoi, cu soția, la fratele său. Locuia de douăzeci de ani în New Jersy. Fetele, împreună cu băiatul directoarei, au petrecut la Clubul B.B.King, unde a cântat Chuck Berry, părintele rock’n’roll-ului, cum i-au povestit încântate a doua zi. Toate i s-au părut profesorului cam artificiale, rigide și convenționale, nu era bucuria din ceilalți ani.

–În curând vom fi acasă, i-a șoptit soției, înghesuit într-o margine a restaurantului.

Ea l-a privit mirată, nu se mai gândise la asta, sărbătorea clipa… Bărbatul ei, în schimb, nu se mai gândea la nimic, de foarte multă vreme. În fiecare dimineață sta pe câmpia din spatele casei, inundată de tulpini roșii de lupin și încerca să-și închipuie perechile de petale, amestecate, sub picioarele ascunse în pantofi. De multe ori, noaptea, ieșea în balcon și desena mări și oceane, cu degetele șerpuite, răsfrânte precum petalele acelea, iar spre ziuă adormea mai liniștit.

La miezul nopții au ieșit pe străzi, americanii au umplut piețele din New York, aveau sticle mari cu șampanie și se strecurau, îmbrățișați, printre reclamele imense, agățate de zgârie-norii luminați din belșug de neoanele colorate. Din fericire, a adormit repede, imediat ce s-au întors în camera de la hotel. Nu prea simțea că se schimbase anul, dimineața a coborât anonimă și rece peste țara de împrumut în care trăia de șapte luni, încordat și țepos. De altfel, în prima zi din noul an s-au sculat târziu, apoi s-au plimbat, Radu Cristea și fetele lui, câteva ore prin orașul acoperit de zăpadă, ninsese de câteva ore, fără oprire. O lume de moș Crăciuni se învârtea, fără țeluri precise, prin Parcul Central, cu aleile bătătorite de pașii pietonilor numeroși și mahmuri. În spațiile înguste, dintre blocurile uriașe, mirosea năucitor a sosuri și a prăjeală, valuri de aer încins se strecurau prin ușile și ferestrele deschise.

Un animal necunoscut s-a oprit și l-a privit nemișcat pe Radu Cristea. S-a uitat drept în ochii lui, cu urechile ciulite în sus, iar albul de pe pieptul lui a strălucit, în drum spre pădure.

Au ajuns, pe trei ianuarie, la Washington, iar fetele au mai rămas încă două săptămâni în America. Și-au luat în stăpânire cele două dormitoare de la etaj, era ca acasă. Oricum, erau împreună… Dar era ca acasă? continua să se întrebe profesorul. Nu mai vorbea decât cu noaptea și, din când în când, cu paznicul blocului. I-ar fi prins bine niște prieteni, strângea în brațe aerul de iarnă crâncenă, iar fața i se făcuse pe loc curcubeu. Era supărat, cum zicea cândva tatăl său, ca un șarpe tăiat în două. Rămânea, uneori, uitându-se spre obiectele pufoase de pe cer, purtate de vânt în toate direcțiile.

Au avut și oaspeți, ambasadorul și soția lui, i-au vizitat de sfântul Ion, pe doamna Cristea o chema Oana. Fetele plecaseră, împreună cu Ioan Aldescu și fiica acestuia, la schi, au stat acolo patru zile. Apoi, pe la jumătatea lui ianuarie lumea s-a întors la singurătate și la vise neterminate. Despre toate, Radu Cristea vorbea în șoaptă, nu se prea auzea, vedea ochii străini care-l urmăreau adesea, devenise înfășurat în spaime de o clipă și în obsesii de lungă durată. Se uita în jur cu aceeași privire năucă și era sigur că, în curând, o să dispară umbra care-l însoțea. Fiecare zi îi devenise mult prea scumpă, avea un gol în coaste, care nu vroia să dispară.