Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
Lișca de Paști
În portul Brăilei de început de secol XX, printre copii sacagii, femei ușoare plimbându-se în docare ce sclipeau sub salcâmi și pomi dați în floare, printre oamenii celor șaptesprezece consulate străine și prăvăliile gemând de mărfuri, după ce iarna cea încălzită cu salep își făcuse bagajul și urcase în sfârșit pe vaporul ei, fluturând a ,,la revedere” din batistă spre țărm, Lișca își petrecea ultimul Paști, pentru mulți ani de acum înainte, acasă.
Anii aceia petrecuți la Brăila au pregătit-o să devină stăpâna inimii unui bărbat. Fără să știe, avea să plece spre el în curând. Și oare ce altă putere este mai mare în lumea aceasta decât cea a femeii care pune stăpânire pe inima unui bărbat? Căci dintotdeauna mult prea rari au fost pe lume, ei, adevărații bărbați. De aceea inima lor ce pulsează cu putere dar este atât de fragilă, devine o avere de preț pentru orice femeie. Poți să arunci inima unui bărbat la gunoi cu un singur gest. Devii astfel o femeie de lume, ușuratică, navigând în ape negre și tulburi care într-un târziu te vor duce la pieire. Poți să îi refuzi inima și să te îndepărtezi. Astfel te salvezi dacă nu îl iubești. Nu căuta însă prietenia bărbaților care te-au iubit și pe care i-ai părăsit. Nu există. Poți să îți împletești inima bărbatului în cosițele tale subțiri și să umbli aureolată de lumina ei prin propria-ți viață. Ai o lume întreagă la picioare când ai o inimă de bărbat doar a ta!
Lișca și Iliaș nu mai veniseră la Brăila de la zaiafetul din martie, de ziua ei.
Iliaș era tare bucuros să fie acasă din nou, chiar și doar pentru câteva zile. Bucureștiul îi rămăsese străin. Dâmbovița nu era Dunărea iar el nu înțelegea dorul de plecare al celor tineri, de acasă. Rada, sora lui – ca de obicei înainte de sărbătorile mari – a scos la soare toate lucrurile din casă. A spălat podelele cu sârg. A chemat ajutoare pentru treburile bucătăriei.
Emoția pregătirilor, agitația și veselia cu care toți se adunau să gătească, să facă împreună curat prin curte, să dea o mână de ajutor pentru masa de Paști, erau de fapt pentru apriga Rada, însăși sărbătoarea. Când oamenii se adunau să petreacă, ea se retrăgea fericită și obosită. Deseori adormea împăcată ca după o sărbătoare regală.
Lișca le adusese tuturor haine noi, de Paști, de la București. Le-a cumpărat chiar din marele palat cu șase etaje și trei subsoluri al magazinului de la intersecția Lipscaniului cu Calea Victoriei. De la Galeriile Lafayette. Se plimbau Codinii mahalalelor și Chirele lor, hamalii din port, vagabonzii cu buzunarele goale și gavroșii gata să dea cu praștia după cei cu nasul prea pe sus, pe Calea Regală, pe faleză, pe Strada Neagră a lui Tanti Elvira sau prin Grădina Mare, mândrii fără margine de lavalierele din mătase, asortate la pantalonii rupți în fund, de eșarfele pastelate ce acopereau bluzele rărite și aproape rupte de atâtea rânduri de spălat de-a lungul timpului. De maieurile albe ca spuma laptelui pe care le purtau deseori în loc de cămașă. Să se vadă cât de curate sunt. Nu aveau carte. Aveau însă inimi uriașe. Până și cel mai întunecat suflet tresare la venirea primăverii. Chiar dacă nu vrea. Adierea vântului prin copacii înfloriți le amintește multora de inocența avută cândva pe care și-au pierdut-o.
Lișcăi îi plăcea să cumpere de la Galeriile Lafayette pentru că erau prețuri fixe, nu mai pierdea timp târguindu-se, cum făcea cu negustorii Lipscaniului. A cumpărat hainele pentru ai ei de la Brăila chiar de la artiștii teatrului și operei din București. Actorii veniseră cu toții la un eveniment. Au vândut o zi întreagă mărfuri din magazin iar toți banii strânși au fost folosiți pentru ridicarea unui cămin pentru artiștii săraci. De la George Vraca a cumpărat mărgele roșii ca focul pentru Luiza, unguroaica blondă ”cazată” la tanti Elvira. O viață întreagă muierușca Luiza s-a lăudat tuturor că le-ar fi primit chiar de la actor. Clienții Luizei râdeau. Actorul habar n-avea. Lișca și Iliaș îi spuseseră că le-au cumpărat de la însuși Vraca deci Luiza nu mințea (prea tare). De la Marietta Sadova și Maria Filotti, Lișca și Iliaș au cumpărat zeci de portrete ale actrițelor pe care Codinii Brăilei le purtau precum cuțitul la cizmă iarna, fără să se despartă de ele.
Echipaje întregi de marinari brăileni au dus cu ei portretele cumpărate de la actrițele „vânzătoare” o zi la Galeriile Lafayette. Doamna Bulandra i-a oferit Lișcăi un surâs, înduioșată fiind de candoarea zulufilor ei adolescentini. Tănase – Constantin pe numele mic – vindea chiloți de damă, din mătase. Iliaș a rămas lipit locului minute în șir, bătând din palme și râzând în hohote la glumele actorului. Lișca a ajuns acasă la Brăila cu patru cufere pline cu lucruri noi de Paști pentru ai ei. Ajunseseră deja pentru ea o mulțime de felicitări de la băieții orașului. Pe ele erau desenați – gata să plece la trap pe Strada Regală, printre trăsuri adevărate – copii ce aveau înhămau pui imenși de găină aurii, la căruțurile lor. Copii cu ouă vopsite în mâini sau cu cruci. Fețele lor bucălate ridicau colțurile gurii și celor mai încrâncenați mizantropi.
În timp ce toți croitorii Brăilei erau ocupați să termine la timp rochiile comandate de domnișoarele înstărite, Lișca le adusese tinerelor ei prietene de prin mahalalele scăpătate, borangicuri, mătăsuri, pânzeturi fine din care chiar ele își coseau rochii pastelate de Paști.
Urmau să arate chiar mai bine îmbrăcate decât fetele din familii bogate. Fete împodobite mereu cu panglici și zorzoane. Un sac plin cu păpucași de diferite mărimi pentru copiii învățați să alerge vara desculți pe maidane. Mamele priveau în urma Lișcăi și le tremura sufletul de bucurie. Friptura de miel, drobul, cozonacii bosumflați dormeau încă prin cuptoare. Rada comanda batalionul de femei care le pregăteau de zor. De la cel mai sărac până la cel mai avut brăilean, toți le vor avea pe mese de Paști. Cei care nu aveau o masă a lor, aveau loc la mesele din lemn întinse în curtea Lișcăi, alături de toți ai ei. Cuțitari, gavroși, fete de mahala cu părinții lor, ofițeri de marină foști prieteni ai lui Cyril, tatăl Lișcăi. O lume pestriță dar care se bucura întreagă de Înviere. Angrosişti de cereale, negustori, bancheri, toate națiile bulucindu-se pentru câștigul unei pâini prin portul Brăilei, răsuflau ușurați în acele zile de Paști. Se bucurau de belșugul ce le aducea bună înțelegere și tihnă.
Așa cum sărăcia poate scoate ce e mai urât și mai rău din om la suprafață, tot astfel anii în care afacerile merg bine, sunt ani rodnici nu doar în bani ci și în speranțe și bună înțelegere. Ia-i omului de rând pâinea de la gură și ai să-l vezi transformându-se în cel mai turbat animal posibil. Cât despre credință, la Brăila mai mult decât oriunde ea s-a dovedit a fi de nezdruncinat. Fostă raia turcească, Brăila și-a păstrat ortodoxismul fără să renunțe o secundă la el. A împrumutat rețete de mâncăruri, modele de haine, obiceiuri de zi cu zi, cuvinte și câte și mai câte, de la națiile care i-au trecut prin port. Și-a păstrat însă religia fără să dea un pas înapoi.
În noaptea de Înviere, săraci și bogați, tineri și vârstnici, iau lumină și se bucură de Învierea lui Isus. Lișca și Iliaș – fără a fi vreunul dintre ei prea dus la biserică – se bucură de sărbătoare precum ceilalți. Religia le spune de unde sunt. Timpul va agita apele vieților lor, le va purta corăbiile pe multe ape străine. Religia lor le va aduce însă mereu aminte de unde vin.
Brăilenii mergând la biserică de Înviere cu ramuri de salcie în mâini, culese de prin Balta Brăilei sau de pe malul Dunării. Nu știu dacă în prezent se mai văd dar pe vremea Lișcăi, la început de secol XX, era un obicei practicat în fiecare an. Cât despre cei care cârcotesc la orice sărbătoare, cum că de ce să te bucuri o zi când poți să te bucuri tot anul, bine e să îi ocolești. Sunt oameni loviți de viață, de cele mai multe ori singuri și gata să se răzbune pe oricine nu e asemenea lor.
La Cina cea de Taină – scrie în cărți – însuși Isus, Apostolii Săi, Maria-Magdalena și Mama Sa au mâncat din toate. În fapt, stăteau pe jos și luau cu mâna din bucatele puse pe o masă mică. La fel cum mănâncă și astăzi cei de prin satele Anatoliei, și prin cine știe câte alte locuri ale lumii. Miguel Ángel Almodóvar, un sociolog din Madrid, descrie bucatele de la Cina cea de Taină: salată cu ierburi amare și țelină, pești la cuptor sau prăjiți, pescuiți din Iordan sau din Marea Galileei, probabil sardine, cu sos dulce-acrișor din ulei de măsline, curmale tocate, miere, vin și oțet. Miel gătit friptură, cu mirodenii – coriandru, curcuma, piper, cuișoare – și garnitură de linte. Ca desert au avut Jaroset făcut din mere, curmale, stafide, vin dulce și scorțișoară.
Pe mesele vechi și lungi ținute în magazia din spatele curții, special pentru sărbătorile mari ale anului, Rada și ajutoarele ei vor întinde pentru ziua de Paști coșuri cu ouă date cu vopseluri naturale. Ouă galbene, vopsite cu morcovi și curcuma. Turcoaz, vopsite cu varză roșie. Violet, cu afine. Roșii, cu foi de ceapă roșie. În cazane de tablă argintie va fierbe domol borșul de miel cu mult tarhon și verdețuri. Stufatul de miel din coaste alese cu grijă fierbe încet la focul sobelor din bucătăria cu tavan înalt. Cozonaci bucuroși să fie frământați și copți de gospodinele mahalalelor Brăilei. Platouri dând pe dinafară, cu caș proaspăt de oaie, drob de miel sobru și cam arogant, crezându-se împăratul mesei, înconjurat de râsetele ridichilor de primăvară și a cozilor de ceapă verde și usturoi.
Stana, sârboaica bănățeană măritată cu un armean bijutier și cam cămătar, face chiar ea, cu mâinile ei moi și parfumate, prăjituri cu creme multicolore, de la ea de acasă, special pentru Lișca și pentru musafirii ei de la mahala. Cremeșuri cu cremă de culoarea bragăi adevărate. Irmus, prăjitură cu multă esență de rom, prăjituri cu foi de doboș și câte și mai câte. E un zumzet fără oprire prin oraș. Oamenii se bucură, lucrează prin casele lor pentru masa de sărbătoare, se înnoiesc. Așteaptă Învierea. Lișca e fericită. Oamenii o iubesc. Și ea îi iubește.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
