Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
Haralambie la Pera Palace într-o dimineață de duminică sau când Autoarea se inserează cu forța în propriul său roman
Refractar față de convenții și cu mici bucăți simple din realitatea Piterului de acum o sută de ani, pe umerii lui puternici, Haralambie trece pe străzile duminicale golite de istanbulezii aflați în acel moment în plină pandemie și carantină. Trece înalt printre privirile doamnelor din cartier care cu ochii cârpiți de somn dau la o parte perdelele de la ferestrele clădirilor colorate, curioase să vadă cine despică aerul dimineții de duminică, pe străzile lor mici și înguste.
Cihangirul/ cartier din Istanbul îl lasă în pace. E doar un personaj de roman iar Autoarea îi este simpatică. Știe despre ea că îi plac scuterele roșii, macarons-urile și că este scriitoare. Îndeajuns pentru a întoarce capul spre Bosfor, să vadă dacă stă cuminte la locul lui. Stă. Deci poate moțăi mai departe în dimineața lui de duminică. Romanul nu e însă vreunul s.f. deci Autoarea se grăbește să îndese în el niște metafore, câteva aripi albastru-cobalt cu picățele aurii, un joben plin cu elefanți roz în miniatură și un kilogram de cireșe de mai pentru că mai este luna în care ea scrie de zor la această parte a cărții. Îndeasă cu zel toate acestea în roman pentru ca realismul atmosferei să capete accente magice.
Se uită lung la bocancul soțului ei, din mijlocul dormitorului. Bocancul o privește la rândul lui, curios, cu limba scoasă, cum stă în pat duminica dimineața, în pijamalele ei zmeurii franțuzești cu monogramă cusută de Madame Marie și scrie în notebook-ul ei roșu.
Scrie încet, să nu își trezească bărbatul ce doarme liniștit, visând că a reușit să vândă destule tablouri cât să nu mai trebuiască să muncească niciunul dintre ei toată viața. Bărbatul ei visează că poate dormi duminica până la amiază lângă nevastă-sa iar ea poate să își cumpere – din banii de pe tablourile lui vândute – lucrurile inutile pe care și le dorește mereu: eșarfe cu cocori pe care să nu le poarte niciodată, moriști de vânt în culorile curcubeului, fesuri fosforescente cu moț, tot felul de instrumente de bucătărie care arată precum niște aparate extraterestre și pe care el le folosește până la urmă în tot felul de instalații la care oamenii cască gura prin expoziții.
La recenta expoziția din Tașkent a expus o instalație în care apărea, printre altele, și un aparat cu cap de Mickey Mouse. În fapt era un aparat folosit pentru scos sâmburii din măsline, pe care ea îl cumpărase cu o liră turcească, de la un vânzător ambulant, doar pentru că acela avea un fes cu model foarte vesel. Oricum, s-au învârtit mult în jurul aparatului până le-a spus Fatma la ce folosește.
Autoarea își imaginează că bocancul zboară prin aer până pe holul de la intrare. Apoi se întoarce la Haralambie al ei. Îl cazează în hotelul Palace Pera unde a stat și ea acum câțiva ani în luna de miere care a ținut o săptămână, de fapt cinci zile pentru că apoi și-au găsit chiria din Cihangir. Îl scoate deci pe Haralambie din casa lor veche, otomană, pe străzile Cihangirului, cale de 15 minute până la hotel. Și pentru că Haralambie are chipul și statura soțului ei – îi e mai la îndemână decât să tot caute poze cu bărbați pe net – le face pe istanbuleze să iasă la ferestre și să privească în urma lui cu jind.
Urmează din nou un scurt moment magic-realist: fericitele doamne în cămăși din bumbac pastelate sau pijamale cu ursuleți și alte animale – cu bigudiuri pe cap, cele mai trecute, și cu căști la urechi pentru fond muzical romantic, cele mai tinere – deschid larg toate ferestrele și încep să arunce coșuri cu flori peste bărbatul înalt care trece fără să le bage în seamă.
Odată cu florile roșii, albe, portocalii și albastre, prin aerul primăverii istanbuleze cu accente de decembrie bacovian, zboară ursuleții și celelalte animale de pe pijamalele fetelor.
Aici acul gramofonului sare, zgârie placa, și, ca să nu își lungească excesiv romanul, Autoarea fuge după Haralambie.
Un pas al lui înseamnă trei de-ai ei, deci o ia la goană prin roman după personaj.
Ajuns la hotel, Haralambie se simte în sfârșit acasă. Nu că ar fi tâmpit și nu ar sesiza diferența de secole dar Autoarea consideră că timpul rămâne mereu la îndemâna scriitorilor. Ei pot fi nemuritori și pot trăi în orice epocă. Asemenea personajelor pe care ei le creează.
Oricum, Haralambie se simte atras de Pera Palace, chiar și în secolul XXI. Nu de alta dar hotelul e ridicat pe la sfârșitul secolului XIX, cu câțiva ani înainte ca Haralambie să se fi născut oficial. Arhitectul fusese un francez-otoman, copil de bucătar patiser levantin. Și-a făcut școala la Paris și în arhitectură a preferat să combine elementele otomane cu elementele beaux-arts. În hotel predomină deci stilul neoclasic, art nouveau și cel oriental. Din balconul camerei poți vedea Cornul de Aur și ai impresia că poți să îți agăți pălăria de el. Podelele sunt din lemn iar ferestrele sunt uriașe, din podea până în tavan. Băile arată precum niște hamamuri.
Există și un restaurant numit Agatha Christie, doamna care prefera să își publice romanele de dragoste sub pseudonimul Mary Westmacott. Era foarte bună prietenă cu personajele ei, Hercule Poirot și Miss Marple. Consider că asta e o trăsătură importantă a scriitorilor puternici: să fie prieteni la cataramă cu personajele lor.
Domnul Poirot și Doamna Marple ar putea să ia masa la restaurantul din Pera veche a Istanbulului chiar și astăzi fără să se simtă în vreun film s.f. Haralambie al Autoarei precis ar pălăvrăgi cu ei despre starea vremii, ca niște personaje fictive ce sunt. Există și un bar cu terasă și un pianist care cântă mereu fără oprire. Cea care scrie această carte crede totuși că sunt mai mulți pianiști ce se schimbă între ei, altfel nu își explică faptul că muzica live nu se întrerupe niciodată. Grozavă deducție! Miss Marple ar coace o tartă englezească cu cremă de lămâie, pentru ea!
La hotel patiseria e franțuzească. Au niște macarons-uri precum cele franțuzești din cămara Autoarei. Fapt pentru care ea îl teleghidează pe Haralambie spre cofetărie de unde va cumpăra o cutie cu câte două macarons-uri din toate culorile.
Și pentru că e duminică, Autoarea merge la bucătărie să mănânce croissant cu dulceață de smochine fără să termine capitolul. Între timp personajele ei o privesc gata să sară la bătaie că s-a insinuat în romanul lor.
Să urmeze capitolul următor mai repede, strigă personajele în cor, exasperate.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
