Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
- Haralambie la Piter
Era încă pe la început de secol XX. Lumea, ca întotdeauna, fierbea supărată în cazanul ei uriaș, căutând un bun prilej pentru moarte. Lișca își flutura prin grădina casei din Brăila și printre copacii livezii din Viișoara, ultimele rochii de copilă. Pe atunci era încă doar un mic trandafir roșu, sălbatic, înveselind verdele frunzelor care se întindeau spre lume cu nepăsare, fără vreo neliniște. Horbota înspumat-argintie a rochițelor ei râdea spre trecători în timp ce fetița alerga pe cheiuri în așteptarea vaporului care i-l aducea întotdeauna acasă pe Căpitanul Cyril.
În vreme ce Rada – doica ei și sora lui Iliaș – îi împletea Lișcăi cozile, Haralambie își trăia adolescența la Piter, printre zăpezi înalte până la cer, palate de un lux orbitor, hoți de cai și țărani fugiți din iobăgie porecliți cu toții Ivan fără de nume, pentru că își ascundeau numele de familie și devenind mulți dintre ei cerșetori sau huligani organizați în bande ce jefuiau orașul fără să stea prea mult pe gânduri. Băiatul locuia într-o casă de prin Piața Sennaia. Trecea pe acolo însă mai mult doar ca să doarmă. În rest bătea orașul toată ziua în lung și în lat. Voia să vadă, să cunoască, să știe și să înțeleagă totul. Era prin anul în care histrionicul Vladimir (Maiakovski) o cunoaște pe Lilia Brik, nevasta lui Ossip, editorului său. Începe cu ea o relație ce va dura 13 ani. Timp în care Lilia rămâne soția lui Ossip. Cei doi băieți, unul mai tânăr, celălalt mai matur, se întâlnesc în curtea Școlii Militare de automobile unde Vladimir lucra ca proiectant iar Haralambie avea un amic elev pe care îl vizita uneori. Între ei se leagă o prietenie ce urmează să dureze până în 1930, când Veronica – iubita de atunci a lui Vladimir – îl va găsi împușcat pe acesta în inimă, întins pe podeaua casei. Vremuri tulburi. Omenirea și vremurile ei întotdeauna tulburi! Istoria, cea care multora le-a tăiat rânjind capetele. Și o va face în continuare până la sfârșitul lumii. Mereu. Părinții lui Harambie veneau dintr-o lume aristocrată veche. O lume în care trecutul dicta viitorul. Bunica lui, prințesa Natașa, se născuse pe o moșie pe care însăși Marea Ekaterina i-o lăsase moștenire familiei maică-sii prin 1790.
Bunicul său făcea parte dintr-un regiment de gardă. La fel ca tatăl lui, bunicul și străbunicul. În slujba țarului. Alb pentru totdeauna! O întâlnise pe soția lui – bunica lui Haralambie de peste ani – la unul dintre balurile ce revărsau în ochii lumii tinere fete care tocmai își făceau debutul în societate. După ce pe ai lui și i-a pierdut prin lume, tânărul Haralambie rămâne singur, plin de un idealism feroce pe care timpul nu va reuși să i-l ucidă. Își iubea țara așa cum de obicei numai la prima tinerețe și-o iubesc oamenii. Păcat că oamenii se maturizează și apoi se acresc iar iubirea lor de țară devine oțet, scandal sau apă chioară. Depinde de temperament.
Haralambie preferă să trăiască sub un nume nou, într-un mediu populat cu negustori de mâna a doua, cu mantale lungi și samovare burtoase ce străluceau împodobind mesele pe care erau așezate. Cu băi populare frecventate în fiecare sâmbătă. Cu biserici aromate cu tămâie, icoane negre de timp și femei cu basmale pe cap. Femei care se loveau îngenuncheate, cu fruntea dalele, într-un extaz mistic ce înfiora până și modelele colorate și ciucurii basmalelor lor.
Haralambie intră prin toate lumile Piterului. Prin lumea conțopiștilor săraci și mereu înfometați. În lumea străzilor pe care se aud cizmele cu scârț grăbindu-se către muncile zilei. În lumea micilor prăvălii și a birourilor cu zgomote de abace decupate larg în auz. Prin lumea saloanelor în care domnișoare angelice, cu zulufi – și visuri pline de romantism prin care trece un bărbat tânăr călare pe un cal înspumat – dau ochii peste cap și recită poezii.
Piterul teatrelor și al noii cinematografii. Cu Vladimir (Maiakovski) și Lilia (Brik) jucând în primele filme mute.Lumea grădinii de vară Aquarium, cu teatrul ei și grădina publică. Cu Șaliapin cântând pe scena teatrului. Lumea unui oraș care își schimba numele după cum bătea vântul politicii, spulberându-i zăpezile argintii: Petrograd, Veneția Nordică, Leipzig cel Roșu/ la începutul secolului XX, Piterul era renumit pentru calitatea înaltă a tipăriturilor sale de aici comparația cu Leipzig, capitala cărții europene din acel timp, Leningrad – odată cu moartea lui Lenin – sau Petropol așa cum apare în poeziile lui Lomonosov. Lumea cântăreților la balalaică. A acordeoanelor tânguindu-se în aburi de votcă. Lumea studenților plini de entuziasm juvenil, trăind din pachetele trimise de părinți și din cele câteva ruble pe care cu greu le obțineau predând lecții particulare. Toate lumile Piterului și mai apoi ale Moscovei, unde va pleca împreună cu Vladimir. Pe toate Haralambie le cunoaște și, mai presus de orice, le înțelege.
Haralambie era fără capăt și căpătâi. Avea o tinerețe ce părea – atât în ochii privitorului cât și în ai băiatului – pentru totdeauna. Avea brațe puternice și o inteligență peste medie. Citea cu sete. Iubea prietenia și aerul tare al iernii. Femeile nu îi spuneau prea multe. Le avea pe grabă și apoi trecea mai departe.
Uneori se oprea în mijlocul străzii de parcă i-ar fi fost dor de cineva de departe. Nu știa de cine dar știa că este o femeie pe care într-o zi o va găsi. Lișca – Trandafirul Brăilei, creștea în tot acest timp pentru el. Doar pentru el. Oamenii se nasc pentru a aparține în cele din urmă perechii lor adevărate. Unii sunt aleși, o întâlnesc în timpul vieții. Alții trec pe lângă ea fără să o recunoască. Foarte mulți nu o întâlnesc niciodată.
Destinul celor doi mustăcea zâmbind împreună cu Autoarea, privindu-i pe amândoi cum prindeau contur și intrau în tinerețe aprigi și în locuri atât de diferite. Cei doi își trăiau anii pe care era necesar să îi traverseze pentru ca să ajungă unul la celălalt. Când se simțea mult prea singur, Haralambie își amintea povestea bunicului său despre cum taică-su a fost prins de o furtună de zăpadă în stepele siberiene alături de călăreții lui cazaci. S-au așezat toți în cerc și s-au încălzit la răsuflarea cailor. Haralambie își amintea povestea și se simțea unul dintre acei oameni din trecut. Frigul singurătății dispărea. Viața își urma cursul nestingherită. Băiatul mergea uneori la Câinele vagabond, un cabaret renumit pentru scandalurile sale. Pe vremuri, acolo era locul de întâlnire al boemei. Profanii, cei care nu făceau parte din tagma artiștilor, erau numiți farmaciști și erau puși să plătească o taxă la intrare. Sudeikin a pictat pereții. Kuzmin cel Argintiu a interpretat acolo din uverturile sale. Futuriștii s-au bătut în cuvinte și și-au aruncat unii altora cu scaunele în cap.
Mai trecea și pe la Kiub, Donon sau Medved. Restaurante mai prezentabile și în vogă. O făcea însă rar. I se părea timp pierdut și – dat fiind numele schimbat, ai lui fugiți și apoi dispăruți, timpurile în schimbare și eternele frământări politice – era mai bine să nu se arate în grupuri mari de oameni. Haralambie umbla și intra peste tot. Nu aparținea însă niciunei lumi.
Îi plăceau portocalele. Cu 50 de copeici își cumpăra o duzină. Se dădea în vânt după mâncărurile vechi, cu care îl obișnuiseră ai lui: borșul rusesc de zi cu zi, grătarele georgiene, pilavul dulce cu pepene galben. Pe masă, Olenka, bătrâna lui servitoare care nu reușise să fugă împreună cu ai lui, îi așeza mereu înainte cvas, mied, sau sbiten cald. De asemenea și diferite lichioruri de casă făcute de ea însăși.
Îi plăcea în Piter mirosul de pește prăjit. Ca mai toată lumea, îl considera un fel de amprentă a portului de pe Neva. Peștele alb de Ladoga, cel de Gatchina și sturionul de Neva erau preferații lui. Prăvăliile și atelierele pe care le avea – cumpărate din banii rămași de la ai lui – îi ofereau o sursă de venit cât de cât bună. Igor, contabilul și bancherul său, avea grijă de ele, stăpânindu-le în numele său. Îi înainta lunar, fără știrea nimănui, o sumă de ruble consistentă și îndestulătoare.
Își permitea să facă excese uneori și să trăiască liber. Încă. Bineînțeles că Destinul și Autoarea își trăgeau cu ochiul unul altuia, privindu-l cum trecea fluierând fără griji pe malul Nevei începutului de secol XX. În buzunar avea mereu o portocală și se oprea uneori brusc în mijlocul străzii, încercând să își aducă aminte de cea pe care nu o cunoscuse încă.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
