Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
- Căpitanul Cyril
Femeia stătea întinsă pe pat. I-a apropiat oglinda cu rama argintie, înnegrită de vreme, de față, apoi a întors-o spre el. Pe luciul oglinzii apărea doar chipul său. Nimic altceva. Nicio urmă de respirație. De parcă ultima respirație a femeii i-ar fi desenat chipul. Nu a cunoscut-o prea bine deși l-a născut. Nu aveau nimic în comun. Nu a iubit-o. Nu l-a iubit. De ce nu m-ai iubit? a întrebat-o în gând. Corpul inert al femeii părea o statuie a nepăsării. Îi venea să o plesnească peste față. Era însă rece. Așa cum a fost și în timpul vieții.
Nu îi era nici milă, nu simțea nici durere sau tristețe. Era doar un corp străin care îi inspira teama de o lume în care avea să intre și el într-o zi. Un cadavru. Nimic mai mult. Apoi s-a dus înspre ușă. A închis-o în urma lui aproape ușurat. Pe măsură ce se îndepărta devenea tot mai liniștit și mai senin. Nu s-a mai întors în locul acela niciodată. Pe femeie au îngropat-o vecinii din sat.
Cyril avea 15 ani. A lăsat totul în urmă și a plecat la București. Instinctiv a înțeles că marile orașe, metropolele, pot ascunde, pot alina, pot mângâia și vindeca rănile fugarilor singuratici prin viață. Rănile dispar. Rămân însă cicatrici până la moarte. Rănile produse de lipsa de dragoste a mamei sale vor rămâne ca semne-cicatrici în interiorul lui Cyril, toată viața.
Băiatul a vagabondat un timp prin marele oraș, fascinat de luminile și umbrele pe care le descoperea la fiecare pas. Trăia la întâmplare. Muncea pe ici pe colo. Slujbe ziliere prost plătite și mult prea grele pentru vârsta lui. Dormea prin grădini publice și parcuri. Mânca pe sponci. Nu se gândea la ziua de mâine. Viitorul îi era precum trecutul: absent. Bine ascuns într-un adânc al lui, de care habar n-avea.
Cyril trecea des pe Calea Victoriei spre Sărindar, prin fața Hotelului Frascati. Seara căsca gura la Grădina Oteteleșanu, la bețivii care ieșeau de acolo singuri și dezorientați, cu mințile încețoșate de alcool. Se oferea să îi ajute să plece spre casă. De obicei primea un bacșis bun. Uneori însă avea parte doar de înjurături. Mulți aveau chef de vorbă și aburii beției îi făceau să se confeseze vagabondului Cyril – un copil încă – fără să țină cont de faptul că era totuși un străin pentru ei.
Cel mai mult îi plăcea băiatului, de bătrânul Leonidas. Un om cât un munte. Un grec cu fața brăzdată de riduri și ochii mici, sclipind abraș sub tăietura frunții. Leonidas a fost și el atras de micul Cyril. Întâi i-a plăcut numele băiatului. L-a întrebat de unde îl are și astfel a aflat că era numele pe care l-a avut și tatăl lui, un matelot grec care a lăsat-o însărcinată pe maică-sa apoi a dispărut fără urmă, luând cu el fericirea și blândețea femeii. Maică-sa nu l-a iubit. Poate pentru că îi amintea prin înfățișare de cel plecat. Nici măcar nu l-ar fi născut dacă nu ar fi sperat că omul se va întoarce și astfel va rămâne lângă el, văzând că i-a născut un copil. Grecul nu s-a mai întors niciodată iar maică-sa i-a făcut viața un calvar micului Cyril. Nicio tristețe nu i-a cuprins sufletul când a văzut-o moartă. Nici măcar una de moment. S-a speriat când a înțeles cât de împietrită îi era inima din cauza umilințelor și a bătăilor primite de la femeie. A preferat să plece în lume cât mai departe de locul acela. Să uite.
Aflând despre sângele de grec al băiatului, despre copilăria lui cea grea și despre singurătatea în care se afla, Leonidas se hotărî să aibă grijă de Cyril. Omul era un armator bogat din Pireu, avea multe case și diverse afaceri la Brăila, București și Paris. Era și el singur. Familia îi murise pe când era doar un copil de vârsta lui Cyril. O crimă pasională despre care ziarele grecești ale vremii au scris făcând mare zarvă câteva zile. Apoi au uitat-o. În primele zile, când l-a cunoscut, Armatorul își făcuse obiceiul să îl ia pe băiat la masa lui de la cafenea și să îl ospăteze cu tot ce locul oferea mai bun. Îl ducea peste tot cu el. La spectacole de operetă și teatru, prin grădinile publice și prin parcurile orașului. În cele din urmă l-a înfiat pe Cyril, spre mirarea întregului oraș, care începu să țeasă istorii perverse și rușinoase la adresa celor doi. În fapt niciunul dintre acele zvonuri nu era adevărat. Cei doi nu erau decât doi oameni singuri. Doi prieteni și doi companioni de vremuri bune sau rele și de distanțe lungi. Au devenit o familie iar Cyril a privit pentru prima dată fericit în jurul său.
Leonidas l-a înscris pe Cyril la Școala Navală, mutată în anii aceia din Galați la Constanța. Dintr-un băiat de stradă singur și al nimănui, Cyril devine Căpitan pe unul dintre vasele tatălui său adoptiv. Viața i se părea nesfârșită. Corabia îi naviga cu toate pânzele ridicate în vânt. Odată cu timpul Cyril s-a transformat într-un bărbat puternic, frumos și ușuratic. Nu a căzut însă pradă niciunui viciu pe de-a întregul. Gusta din toate câte puțin. Femei, băutură, jocuri de noroc. A trecut prin toate fără a le deveni supus umil pe drumul lor care ducea spre moarte.
În port la Marsilia Cyril a întâlnit o femeie. A luat-o cu el la Brăila. Femeia a născut-o pe Lișca apoi i-a părăsit pe amândoi. O ușuratică. O călătoare dintr-un port în altul. A plecat așa cum a venit. Cyril a privit după ea fără tristețe. Nu a înțeles niciodată dacă a iubit-o. Oricum a plecat. Ce rost ar mai avea să își amintească?! Nu l-a iubit.
Și-a spus că nu are noroc la femei. Că nu era un bărbat iubit. S-a resemnat și a trăit mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cyril a învățat de-a lungul anilor că apele lumii pot fi și tulburi, nu doar limpezi mereu. Important este ca apele sufletului să îți rămână curate și neacoperite de întuneric. Cyril îl întâlnește pe Iliaș, un tip tăcut și mereu ursuz pe care îl face mâna lui dreaptă, umbra lui. Cei doi devin aproape legendari pentru cei care îi cunoșteau. O mulțime de aventuri. De călătorii. De plecări și de întoarceri.
În tot acel vuiet și iureș al lumii, Lișca, micuța copilă care îl aștepta mereu la Brăila să se întoarcă de pe apele lui, devine pentru Căpitanul Cyril un punct stabil și luminos. Îi pare rău că Leonidas a murit înainte de a apuca să o vadă. S-ar fi bucurat să știe că puștiul vagabond, întâlnit pe vremuri în față la Oteteleșanu, a devenit tatăl unui adevărat trandafir al Brăilei. Când totul părea adormit într-o lumină de aur și peruzele, corabia vieții lui Cyril începe din nou să dea peste valuri mari de furtună. Vaporul pe care naviga se scufundă. Cyril suferă un accident la bord și își pierde memoria. Ajunge prin Rusia unde este găsit și trimis hăt departe printre zăpezile Siberiei. Reușește să fugă și se ascunde în casa unei familii care l-a îngrijit cât de bine a putut.
Singurul semn care i-a rămas din viața sa de dinaintea accidentului era o scrisoare de la Brăila, din partea unei fete care se presupunea că e fiica sa. Așa se înțelegea din scrisoare. Cyril nu își amintea nimic. A rătăcit mult prin pădurea siberiană de mesteceni. A simțit însă în adâncul său, ca întotdeauna sau poate chiar mai vie decât niciodată, chemarea depărtărilor și nevoia de a naviga pe apele cele întinse ale lumii.
Între timp vestea despre Căpitanul care se află în micul sat din pădurea siberiană de mesteceni, ajunge la Brăila, la Lișca și la Iliaș. Oamenii lui Iliaș vor porni în căutarea lui și îl vor aduce cu bine acasă. Va fi tratat la un spital din Paris și încet, încet, își va reveni.
Dar să nu ne grăbim! Toate la vremea lor. Iar vremea e nesfârșită. Răbdarea ei nu dispare niciodată. Doar oamenii trec. Timpul rămâne pe loc. Etern.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
