Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
- În așteptare
Caii negri ai birjelor din fața Gării de Nord tropăie mărunt în așteptare. Prin aburul dimineții de iarnă, silueta Lișcăi și a însoțitorului ei, Iliaș. Par două năluci când le observi prin ochelarii tăi de om care scrie despre alte secole și despre oameni care au trăit demult. Sau niciodată.
Palatul și coliba stau alături în Bucureștiul nostru de început de secol XX. Lișca a devenit deja trandafirul negru al Brăilei. Bucureștiul o va primi și, într-un târziu, o va iubi. Când orașul se va îndrăgosti cu totul de ea, Lișca îl va părăsi.
Până atunci însă, privim alături de ea tramvaiele trase de cai și tramvaiul electric ce străbate orașul, de la Colței până la Obor. Ne uităm fascinați la sclipirile automobilelor noi care sperie trecătorii încă nedeprinși cu asemenea ciudățenii. Penhardul belgian de 15 CP al lui Basil, fiul lui Assan cel cu moara cu aburi, Mercedesurile nemțești, italienele Lancia și Renaul cel francez. Mașini conduse de bucureșteni aprigi, cu sete de viață, de dragoste și de petreceri. Printre trăsuri, omnibuze, autobuze și biciclete, Lișca și-a fluturat câțiva ani rochiile din crêpe de Chine, tafta și catifeluri, parfumurile și capelinele negre din velur. Îi suntem alături ca întotdeauna.
O vedem făcând nudism pe ascuns, pe malul lacului, în Herăstrău. Fumând nestingherită în față la Capșa. Privind în ochii unui bărbat înainte ca el să cadă ucis în duel. Stând cu picioarele în caviar și bând cu muscalii țuică fiartă de dud, cu miere și piper. Bem și noi cu ea un șfarț. Râdem împreună, intrând în iarnă adânc și alunecăm pe gheața patinoarului din Cișmigiu în timp ce zăpada cade în valuri iar steluțele ei se topesc pe nasurile noastre înroșite de ger. O urmăm peste tot și așteptăm momentul întâlnirii ei cu Haralambie. Până la el mai sunt însă multe drumuri de străbătut și ceasuri de viață de trăit. Franța e încă departe. Haralambie – proaspăt înscris la școlile Sorbonei – tocmai începe să îi toace averea lui taică-su. Siberia surâde înghețată acoperită de sclipirile argintii ale zăpezilor ei. Haralambie tresare uneori simțind că se află în așteptarea a ceva îndepărtat și tulburător. Nici măcar nu știe ce așteaptă dar se oprește brusc din orice face. Chiar și în mijlocul străzii, enervând trecătorii. Parcă ar fi băut prea mult din vinul licoros al vreunei insule grecești. Își simte inima uriașă, parcă mai mare decât propriu-i trup, plină de doruri neînțelese. Precum al unui aventurier cu vise de ducă. Haralambie tace și simte. Nu încearcă să înțeleagă. Așteaptă. Într-o zi se va liniști. Nu știe cum. Nu știe când. Se va întâmpla însă precis. E sigur! După ce Căpitanul Cyril a dispărut împreună cu vasul său, Lișca a știut că drumul ei va fi pentru mult timp, unul al singurătății. Pentru unii oameni acesta este un drum aspru. Pentru alții este un drum tandru și blând. Pentru Lișca a fost doar un drum acceptat pentru un timp. Un drum al așteptării. Știa că va ajunge la capătul lui într-o zi.
S-a aruncat în vuietul Bucureștiului renunțând la Brăila ei de acasă. În timp ce fetele de anii ei își purtau condurii matlasați și delicați printr-o lume plină cu mobile romantice, Biedermayer, și horbote strălucitoare, și mai aruncau încă ocheade spre casele de păpuși ale copilăriilor lor abia trecute, Lișca sta cu Iliaș la masa mare, rotundă, din sufragerie, cu sertare pe centură şi blat masiv. Își puneau la cale viitorul din noul oraș și afacerile pe care urmau să le înceapă.
Iliaș i-a rămas fidel. Se considera apărătorul ei. Căpitanul Cyril i-o lăsase în grijă încă din timpul vieții. Cu atât mai mult acum era lângă ea, când Căpitanul lui dispăruse fără urmă iar Lișca, micul trandafir al Brăilei, era singură în iureșul lumii. Iliaș va pieri ucis în Siberia, mulți ani mai târziu. Toți au crezut însă că a dispărut la Istanbul, în împrejurări stranii și necurate. Istoria, ca de obicei, își ucide copiii. Iliaș a fost unul dintre ei. Lișca și Haralambie vor supraviețui și vor avea șansa de a rămâne împreună. Până atunci însă, Iliaș va sta mereu în umbra Lișcăi. Până la sfârșitul călătoriei sale pe pământ. Doar istoria și Siberia cea uriașă l-au putut despărți despărți de fată. Un fir nevăzut i-a legat viața de viața Lișcăi. În momentul în care s-a îndepărtat de fată, a căzut răpus în zăpezile Siberiei. Deocamdată însă totul este în așteptare pentru Lișca. Bucureștiul o privește circumspect.
Lișca și Iliaș privesc înainte. Haralambie privește peste umăr. Joffrele de la Capșa stau și ele pe cartonul lor așteptând să fie băgate în seamă. Timpul se întinde tiptil și ia una. O pune în buzunar pentru mai târziu. Autoarea îl vede. Îi ia joffra pe furiș, apoi o mănâncă. O umbrelă de dantelă se deschide. Se face vară. Un manșon se încruntă la înjurăturile muscalului care se ceartă cu caii săi. Se face iarnă. Caii înhămați la trăsuri în fața gării tropăie blând. Sunt și ei în așteptare.
Lumea din micul nostru glob de sticlă e încă tânără. E vreme de început. Soarele iernii râde înghețat spre soarele verii. Soarele verii se transformă și devine unul al iernii. Timpul poate fi oricând și oriunde al nostru. Trebuie doar să așteptăm. Răbdare!
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
