Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
René și Vania pe cheiul Senei în februarie, anii ˈ30. Păsări albe în zbor. Coșul cu violete sălbatice.
Pe un cheu al Senei, într-un februarie intrat deja în a doua lui jumătate, Vania/ Haralambie al Lișcăi stă la soare pe o bancă, împreună cu noul lui prieten pe nume René. Cei doi vorbesc liniștiți lăsând uitați departe de ei, oamenii care aleargă fără oprire spre muncile și zilele vieții lor. Întâi au povestit despre întâmplarea pe care tocmai o auziseră la Les Deux Magots cu o zi înainte. Prima întâlnire dintre Picasso și enigmatica lui Dora Maar, fotografa care își avea studioul aproape de casa lui Vania. Cică atunci când Picasso a văzut-o prima dată la braserie, la Les Deux Magots, aceasta învârtea între degetele mâinii drepte un briceag. Din când în când îl împlânta cu o rapiditate uluitoare în tăblia din lemn a mesei, între degetele răsfirate ale mâinii ei stângi. Prin mănușa care îi îmbrăca mâna se iveau mici pete de sânge. René și Vania au tăcut un moment imaginându-și scena, apoi au izbucnit în hohote de râs uriașe care au speriat niște păsări adormite pe malul Senei și le-a făcut pe toate să își ia zborul în același timp, deodată.
Era de parcă un cearceaf alb, transparent și răcoros, de mătase sau poate de borangic, ar fi plutit pe deasupra celor doi. Undeva în apropierea lor, câțiva copaci se pregăteau să dea în floare de primăvară. Cei doi prieteni deveneau tot mai mici. Apoi s-au transformat la rândul lor în două păsări mari și albe. Doi albatroși care și-au luau zborul, au planat un timp pe deasupra Senei, apoi s-au ridicat, ca trași de sfori invizibile, spre cerul alb-albastru al Parisului. La sfârșit intră în casa Autoarei, pe fereastră, așezându-se amândoi în cartea aceasta pe care tu, Cititorule, tocmai o ai în fața ochilor. Adierea largilor aripi ale celor doi albatroși o simți și tu. Sunt sigură!
René e băiatul unui croitor și vânzător de stofe belgian. Un băiat a cărui mamă s-a sinucis pe când acesta avea 12 ani, aruncându-se în râul Sambre, râul ce traversa orașul lor din Belgia.
Un băiat care la 16 ani muncea ca desenator într-o fabrică de tapet. Un băiat pe care – după ce a crescut și a devenit un tânăr în puterea vârstei – cei care treceau pe lângă el pe stradă îl confundau cu un mic burghez liniștit, purtând un melon de funcționar oarecare.
René tocmai îi povestește lui Vania cum, într-o dimineață, trezindu-se confuz din somnul de noapte, privirea i-a alunecat peste colivia păsării pe care o ținea în casă. În loc de pasăre a văzut, cu privirea încețoșată de somn, un ou. După cum el însuși spune, a aflat în acest mod un uluitor secret poetic.
Băiatul care desena în adolescență tapete într-o fabrică belgiană, e acum un pictor la vreo 33 de ani. De asemenea, și-a deschis de curând un studio de publicitate împreună cu fratele său, Paul. Studio Dongo. În fapt o baracă părăginită aflată în curtea casei lui. Baracă în care René creează afișe, coperte și diferite reclame. Multe dintre lucrările publicitare ale lui Magritte vor rămâne prezente până în timpul în care Autoarea acestei cărți scrie despre întâlnirea celor doi. Icon-uri pentru diferite afaceri. Reclame contemporane pentru Căile Ferate de Stat franceze sau reclame pentru Volkswagen de la Doyle Dane Bernbach, Mad Men din Sixties Madison Avenue sau reclamele Allianz ce au adoptat motivul Ceci n’est pas un pipe. De asemenea și faimoasa serie Absolut Vodka. Toate aparțin sau pornesc de la lucrările bărbatului care, într-un februarie plăcut răcoros și intrat în a doua lui jumătate, stă de vorbă cu Vania pe cheiul Senei.
-De fapt ce vrei tu să exprimi, René? îl întreabă Vania privindu-l cu simpatie.
-Nu am nimic de exprimat, dragă Vania! exclamă acesta. Pur și simplu caut imagini, inventez și iar inventez. Ideea nu contează pentru mine: doar imaginea contează, imaginea inexplicabilă și misterioasă. Pentru că totul este mister în viața noastră.
-Cu adevărat un mister! spune Vania cu voce tare deși parcă ar vorbi mai mult pentru el.
Vania cel nevoit să umble prin lume cu un nume fals – Haralambie – pus de un grec. Vania cel mereu cu ochii în urma lui. Cel care și-a pierdut părinții în adâncul unei istorii sângeroase plină cu oameni arși de focul urii și al politicii. Să ne ferească Dumnezeu de cei care se cred cu adevărat mai inteligenți decât restul lumii, ăștia mereu vor călca peste cadavre în drumul lor spre putere. Până la urmă însă, moartea îi face să tacă pe toți. Și pe cei plini de ură, semănând furtuni peste tot în drumul lor, și pe cei blânzi și răbdători, aruncați de gura lumii în sacii cu proști la grămadă. E aproape sigur însă că găsești artă adevărată într-un artist atunci când este modest și nu se bate cu pumnii în piept crezând că astfel arată tuturor ce este arta, harul și talentul. Ăștia de obicei mor înecați în propriul lor venin. Sufocați de frustrări. Fluturând spre lume mâini descărnate. Luați de vâltoarea urii și ascunși pentru totdeauna de ochii lumii viitoare.
Lumea oamenilor este doar una singură. În ea guvernează prietenia, iubirea și arta. Restul e despre distrugere, vanitate, patimă și uitare. Astea trec deși par pentru totdeauna doar pentru că oamenii atinși de ele urlă, fac spume la gură, se așază mereu în primele rânduri, se fac văzuți. În urma lor nu rămâne însă nimic. Ne întoarcem la cei doi prieteni care stau în tabloul nostru de februarie anii ˈ30. Îi vedem cum se ridică de pe bancă și încep să arunce cu pietricele în Sena. Îi vedem apoi cumpărând un coș cu violete sălbatice de la o vânzătoare cu două cozi castanii, ochi negri plini de luminițe și curiozitate. Nu în ultimul rând, privim cu multă plăcere botinele roșii înalte, cu șireturi din mătase, ale fetei. O fată nici înaltă nici minionă care era cât pe aci să se împiedice căzând în nas în timp ce se tot învârtea în jurul lor, trăgând cu urechea la discuție. O fată care și-a luat un buchețel de violete sălbatice din coș, l-a mirosit, apoi l-a pus la ureche. În cele din urmă s-a învârtit de două ori pe loc și dusă a fost în lumea și timpul cel mare, lăsându-i pe cei doi prieteni privind uimiți după ea.
Cerul dădea înspre ploaie. Norii închideau culoarea luminii. Coșul plin cu violete sălbatice sclipea în ziua aceea de februarie, bucuros că va ajunge în cele din urmă în casa Lișcăi și a lui Iliaș. Cartea noastră înaintează. Odată cu ea, întregul alai de personaje se îndreaptă spre primăvară.
Fotografia. Regăsirea. Moartea Ilonkăi.
Suntem în 1956 și suntem la București. În fața braseriei Athénée Palace – la colțul pe care strada Ateneului îl face cu Calea Victoriei ce dă de acolo în Piața Republicii – trei bărbați și două femei își fac o poză de grup. Privirile celor din fotografie sunt fixe. Scrutează aparatul de fotografiat de parcă ar ști că din el va ieși o imagine în care ei cinci vor rămâne pentru totdeauna la vârsta și cu chipurile din acel moment.
Până la urmă ce altceva sunt fotografiile dacă nu doar niște încercări disperate de a opri timpul pe loc? Ele păstrează intacte frumusețea, tinerețea, fericirea. Toate cele atât de repede trecătoare. Da, momentele de fericire rămân în imagini ce vor putea fi privite peste ani cu atenție. Imagini care reușesc să țină timpul pe loc. În viața reală, în lumea oamenilor care își au toți istoriile, politicile și învolburatele lor treceri, doar dragostea adevărată poată ține timpul pe loc. Precum au făcut-o dragostea dintre Lișca și Haralambie și cea dintre Larisa și Vava al ei. Cei cinci din fotografia alb-negru sunt: Lișca, Larisa, Vava, Haralambie și Toto care devenise în acei ani 50 un încântător băiat de 20 de ani. De altfel Lișca și Haralambie l-au înfiat pe Toto imediat după moartea Radei. Bătrâna l-a crescut iubindu-l până la sfârșitul vieții ei cu o dragoste maternă uriașă.
Larisa și Vava s-au regăsit după 26 de ani, într-o tabără de nomazi din vestul Ucrainei, la Ujgorod. Pe malul râului Uj. S-au căutat 26 de ani. S-au așteptat 26 de ani. Apoi s-au regăsit. Pentru că așa este firesc. Tot ce omul își imaginează devine realitate într-o formă sau alta până la urmă. Toți cei pe care dragostea adevărată îi unește, rămân împreună până la capăt. Tot ce aștepți te caută. Tot ce cauți cu adevărat, te găsește. Nici măcar moartea nu îi poate despărți pe cei care se iubesc. E doar o iluzie vehiculată de ușuraticii care privesc lucrurile doar la suprafață. Cel iubit, care te iubește și el cu adevărat, rămâne în interiorul tău toată viața. Dacă îl uiți înseamnă că nu a fost dragoste adevărată. Pentru că dragostea adevărată nu moare, nu se uită și nu trece. După ce s-au regăsit în tabăra de nomazi din Ucraina, Larisa și Vava au luat împreună întâi drumul Brăilei ca să își găsească prietenii, pe Lișca și pe Haralambie.
Au găsit-o doar pe Ilonka, fosta servitoare din casa Lișcăi, devenită acum șefă de cadre la fabrica de conserve de pe strada Rahova a Brăilei și căsătorită cu un ofițer de securitate.
Ilonka rămăsese la fel de fâșneață ca în vremurile în care era o slujnicuță în bucătăria Radei. Femeia le-a deschis însă ușa casei cu multă prietenie.
Le-a povestit despre Iliaș care plecase după o afacere la Istanbul și nu s-a mai întors niciodată. Ultimele zvonuri despre el spuneau că ar fi fost prins de rușii care îl aveau în vizor de mult timp și ar fi murit departe, prin Siberia din care Căpitanul Cyril reușise să scape cu 20 de ani în urmă. Rada a murit de dorul fratelui ei, bolnavă, într-un spital din Brăila.
Lișca și Haralambie s-au căsătorit și apoi s-au mutat la București, în casa mare de la Cișmigiu. Apoi s-au mutat la Paris, însă când naziștii au ocupat Franța au preferat să se întoarcă la Brăila.
Între timp, după schimbarea regimului în România și venirea comuniștilor la putere, în ˈ47, cei doi au rămas blocați la Brăila, fără putința de a se mai întoarce acasă la Paris. Dumitru, soțul Ilonkăi, îi va ajuta să se mute la București nu înainte de a-i sfătui să vândă cât pot de repede casa mare și să își cumpere una mică în locul ei. Vremurile sunt tulburi și foarte periculoase pentru oamenii care au fost bogați înainte de venirea la putere a comuniștilor.
Lișca s-a angajat bibliotecară într-o bibliotecă de cartier. Haralambie picta ceramică într-un atelier de pe lângă Gara Filaret, în apropierea casei mici cu 3 camere și cu un petec de grădină cât palma, pe care și-au cumpărat-o după ce au reușit să vândă pe un preț de nimic, unui coleg al lui Dumitru – ofițerul de securitate devenit soțul Ilonkăi – casa mare de la Cișmigiu.
Au fost mulțumiți că au reușit să scape de ea înainte să fie luată de comuniști și ei să rămână pe drumuri, fără niciun ban.
Casa de la Brăila, de pe fosta Regală, nu a avut același noroc. Le-a fost confiscată. Ilonka și soțul ei s-au mutat în ea. Cu repartiție. I-au spus Lișcăi și lui Haralambie că pot locui cu ei, în camera de oaspeți, dacă vor, sau în anexa de lângă bucătăria de vară din spatele curții, în care locuia Rada pe vremuri. Nu au vrut. S-au hotărât să se mute la București și să ia totul de la capăt. Faptul că Haralambie era rus ar fi putut poate să îi ajute în acele vremuri. Vania însă a rămas cu numele cel fictiv pe care bancherul Igor i l-a pus în adolescență, când se ascundea de bolșevici.
Haralambie a luat deci pentru totdeauna locul lui Vania. Într-un fel era mai bine astfel. Vania venea dintr-o familie aristocrată. Nu avea ,,dosar bun”. În Rusia lui, cei ca el fuseseră majoritatea uciși. Trimiși în gulag. Decimați. A reușit o dată să scape cu viață. Nu mai voia să riște. Nu vedea de ce s-ar mai întoarce la ce a fost odată. Situația lui rămânea la fel de periculoasă Rămânea la fel de periculoasă chiar dacă timpul trecuse. Bolșevicii erau la putere. Nu se mai putea face nimic. Ilonka le-a dat adresa din București a Lișcăi și a lui Haralambie. I-a condus la gară. S-au privit lung și au zâmbit. O perdea aurie acoperea chipurile celor trei cu o boare de nostalgie a destinului. O presimțire a Lișcăi a făcut să i se tulbure pentru un moment sufletul. L-a strâns tare de mână pe Haralambie iar acesta, ca de obicei, a cuprins-o pe după umeri.
Nu se vor mai întâlni niciodată cu Ilonka. Dumitru o va descoperi pe mignona lui soție la doar câteva zile după momentul din gară, făcând sex în anexa din spatele curții cu unul dintre soldații care îi ajutau la treburile casei. Îi va împușca pe amândoi fără să stea pe gânduri.
Crima va fi ascunsă de Dumitru și de superiorii lui, care l-au ajutat. Orașul va crede că Ilonka a fugit în lume cu ordonanța care îi ajuta în gospodărie. Nu s-a mirat nimeni. Femeia era o fâșneață.
Regăsirea celor cinci din fotografia alb-negru de la începutul acestui capitol, la București, a fost plină de bucurie dar și de lacrimi pentru cei dispăruți. La umbra boltei de viță de vie, în curtea mică a casei de lângă Gara Filaret, cei patru au vorbit mult, până târziu în noapte, despre anii care au trecut peste ei de când nu s-au mai văzut. Vava cântase ani de zile cu Volșaninovii, în ansamblul lor. Și-a păstrat vocea frumoasă și cânta și la vioară. Au locuit un timp în căsuța de trei camere a lui Haralambie și a Lișcăi, în camera dinspre stradă. Larisa îl aștepta în fiecare dimineață la fereastră pe Vava al ei să vină de la cântări. Îi plăcea să îl audă cântând cu voce domoală când intra în curte și să îi facă semn de la fereastră înainte de a alerga bucuroasă să îl întâmpine.
Apoi s-au mutat într-o casă mai mare din vecini unde au reușit să obțină repartiție grație faptului că amândoi aveau „origini rusești, sănătoase” iar proprietarii fugiseră din țară. Vava râdea. Din „țigan rus”, cum îi spuneau când cânta romanțe și cântece vechi lăutărești pe la chefurile celor de la Securitate, devenise un om cu „origini sănătoase”. Lumea oamenilor și vremurile ei mereu complicate! Vava a cântat până la moarte. O moarte care l-a găsit târziu, bătrân și fericit, lângă Larisa lui. O moarte bună în care Larisa îl va urmă la câteva zile după el.
Prin anii ˈ60 și ˈ70, îl puteai vedea și auzi pe Vava cântând la Mon Jardin și la Poarta Albă, două localuri din centrul Bucureștiului. La Mon Jardin l-au aplaudat o mulțime de clienți, din lojile lor de pluș. Mulți au umplut ringul de dans pe acordurile melodiilor cântate de Vava la vioară sau cu vocea. A cântat jazz – muzică „decadentă” pentru acele vremuri – alături de mari interpreți precum Iancsi Korosi, Sergiu Malagamba și Johnny Răducanu. Până și celebrul Yves Montand, aflat prin anii 60 la București într-un turneu, va cânta la Mon Jardin alături de cântăreții locali.
În ce privește Poartă Albă, era o cârciumă în care se bea secărică și diverse alte alcooluri distilate. Se mâncau grătare și ciorbă de burtă. Obișnuiții localului erau feluriți poeți de crâșmă sau mai cunoscuți. Dintre cei cunoscuți se făcea văzut mai des, Vasile Militaru. Omul care a scris celebrele versuri:
Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om și un câine
Omul nu mă mai cunoaște
Câinele mă recunoaște.
Poeții de crâșmă aveau obiceiul să își scrie poeziile pe mai multe foi de hârtie pe care le împărțeau apoi clienților din local. Se reîntorceau după o jumătate de oră să strângă foile cu poezii. Cei care citiseră și cărora le plăceau poeziile scrise pe foi volante trimiteau la mesele poeților tescovină, 100 de ,,Adio, mamă!”, o halbă de bere sau vreun rachiu mititel. Tot la Poarta Albă mai putea fi văzută uneori și Maria Tănase, care cânta în apropiere, la Continental. Venea uneori în pauze să fumeze împreună cu acordeonistul ei, în bucătăria localului.
Rămăsese celebră printre cântăreți și nu numai o întâmplare plină de haz. Instrumentistul Mariei Tănase tocmai își pusese telefon acasă, fapt de care era foarte mândru. Ca să atragă atenția asupra lui, o suna pe nevastă-să și îi urla în receptor:
-Pune, fă, și niște foi de dafin la tocana aia, că îi dă gust mai bun! Nu te mai zgârci! Ne permitem!
Toți râdeau auzind cum urlă lăutarul și își dădeau coate. La un moment dat Maria Tănase i-a spus:
-Spune-i lui nevastă-ta să pună și niște căcat că iese și mai bună! Lăutarul s-a executat pe loc:
-Auzi, fă, spune Maria Tănase să pui și niște căcat, că vine și dânsa astăzi la masă la noi!
Raj Kapoor a fost un alt artist care a făcut furori în anii aceia, atât pe scenele restaurantelor bucureștene cât și la televiziunea națională, care tocmai s-a deschis în ˈ57. Ba chiar a înregistrat și un disc la Electrecord, cu melodia ,,Avaramu”, melodie ce făcea parte din coloana sonoră a filmului ,,Vagabondul”. Bucureștenii din cartierele mărginașe sau mai rău famate erau înnebuniți după artist și după filmul și melodia lui. În anii aceia Vava și Larisa lui au reușit să ducă o viață bună. Asta pentru că vocea lui Vava și faptul că era rus și deci „politic sănătos”, deschidea ușile și buzunarele multora dintre mai marii politici ai zilei.
Ideologia și propaganda puteau să ridice sau să ucidă oameni într-o secundă. Ca întotdeauna de altfel. La fel ca astăzi și la fel ca mâine. Încă una dintre lecțiile neînvățate ale omenirii.
Cei doi și-au cumpărat un magnetofon Tesla, cehoslovac, și motocicletă din RDG: MZ de 250 m³. La sfârșitul săptămânii, când nu avea cântare, mergeau împreună cu Lișca și Haralambie la Snagov, la Mogoșoaia, pe Valea Prahovei sau la Pădurea Pustnicul.
Deseori dădeau petreceri acasă doar pentru ei patru și ascultau Dorina Drăghici, Mia Braia, Ioana Radu sau Nicu Stoenescu. Le plăcea să meargă și la restaurantul Berlin, care se deschisese prin 58 în locul fostului restaurant Modern de la Sărindar/Cercul Militar.
Restaurantul Berlin fusese decorat de un arhitect special adus din RDG și avea o bucătărie în care se preparau mâncăruri tradiționale germane. Beau toți patru bere Radeberger servită la sonde, sus la etaj, pe taburetele înalte ale barului. În anii aceia în care ideologia și propaganda își făceau de cap, toate denumirile vechi fuseseră schimbate. Capșa, de exemplu, devenise ,,București” deși nimeni nu îi spunea astfel. Noii intelectuali de elită, fideli regimului, împânzeau restaurantele celebre din centrul Bucureștiului. Printre ei au rămas și foarte puțini dintre cei vechi, încă liberi și în viață. De exemplu Ion Barbu și Păstorel Teodoreanu.
Se spune că în una din seri, în timp ce ieșea de la Athénée Palace puțin amețit, Păstorel Teodoreanu ar fi dat peste un bărbat cu haina plină de galoane și fireturi. I-a dat 50 de lei și l-a rugat să îi aducă un taxi, convins că are în fața sa, portarul. Omul s-a arătat mai mult decât jignit și a făcut scandal amenințându-l cu arestarea. Era un amiral.
-Aaaa, amiraaal?! Excelent! Vreau atunci un vapor, a replicat simpaticul Păstorel.
Mucalitul celebru avea să fie arestat în cele din urmă de Securitate și supus unor interogatorii dure în care i se cerea să spună ce știe despre pozițiile pe care le aveau cei din cercul lui de prieteni vis a vis de regimul politic. Teodoreanu a informat Securitatea despre lipsa de loialitate față de regim a Mariei Tănase. Nu a rezistat torturii. În cele din urmă, prin sentința Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, din dosarul nr. 201/1960 e condamnat la 6 ani de închisoare corecțională și 3 ani interdicție pentru uneltire contra ordinii sociale. Toate acestea pentru că lua în râs regimul comunist de atunci. Păstorel a făcut închisoare în lotul Noica-Pillat, din 61 până în 64. E grațiat după 3 ani, în ianuarie 1964. Moare la doar câteva luni, în martie 64.
Avea 69 de ani și era bolnav de cancer pulmonar. Este înmormântat la Bellu în București. În cavoul familiei Delavrancea. Camarazii lui au fost și ei decimați, unii, sau au tăcut, alții.
Unii au fost supuși la torturi și umilințe înfiorătoare. Alții și-au făcut un nume acceptând să închidă ochii și să tacă deși toți știau ce se întâmplă. Urletele celor uciși sau torturați, disperarea celor pe care îi lăsaseră acasă și care încercau fără succes să afle ceva despre ei se știa și se făcea simțită peste tot. Toți se făceau însă că nu aud nimic. De frică. Ani de teroare. Ani de frică. Ani grei și complicați dacă priveai cu atenție în adâncul celor nevăzute. La suprafață însă, viața trecea ușor spre mai departe, ca de obicei. Oameni se nășteau. Oameni mureau. Oameni încercau să supraviețuiască. Unii fugind disperați din țară asumându-și niște riscuri uriașe. Alții făcând compromisuri de nevoie sau pentru o pâine mai albă și un loc mai în față. Fiecare după caracterul și puterea lui de a rezista sau de a se adapta unui regim înfricoșător.
Uneori cei 5 ai noștri din fotografie mergeau la cofetăria Nestor care își avea deja numele schimbat în ,,Victoria”. Se mai puteau vedea acolo, printre clienți, oameni care aduceau aminte de vremurile vechi. Se servea café-frapé si Mazagran, vermut italienesc, oranjadă și citronadă, bere germană. Rețetele deserturilor erau cele vechi, din vremurile dinaintea instaurării regimului comunist. Puteai găsi în acei ani la Nestor/Victoria: langue de chat, Coube Jacques, parfait Mareșal, prăjituri Bibescu cărora li s-a schimbat numele în prăjituri Tosca, delicioase pricomigdale, alune de pădure cu sare deasupra, profiterol, merengue-glacé, Joffre. Lângă ele se putea bea cafea turcească și cafea la fitru. Toate acestea se puteau comanda și servi la cofetăria de sus, de la etaj.
De jos de la intrare zâmbeau de pe rafturi și din galantare adevăratele și străvechile regine ale locului: bomboanele fondante, vișinele trase în ciocolată, fructele confiate. Toate așezate frumos în cutii colorate. Pe lângă Biserica Boteanu, la parterul unui bloc interbelic de pe bulevardul numit în acele timpuri Nicolae Bălcescu, pe scaunele înalte din jurul barului se puteau vedea o mulțime de studenți străini de culoare, fapt care i-a adus printre bucureșteni numele de ,,Katanga”. O mulțime de case vechi din zona aceea au fost demolate. În spatele Palatului Regal din București, comuniștii au ridicat, pe la sfârșitul anilor 50, o Sală de congrese. Ea a fost înconjurată de o mulțime de imobile noi printre care se făcea remarcat un bloc turn, cu 14 etaje. La parterul acelui șir de blocuri Vava mânca uneori – când era pe fugă între două cântări și nu mai avea timp să ajungă la Gara Filaret acasă – cu doar 10 lei, două feluri de mâncare la prânz, într-un expres modern și spațios. Sala Congreselor va deveni prin 62, Sala Palatului. În afară de plictisitoarele congrese comuniste, acolo vor avea loc și premiere de filme care vor atrage o mulțime de cinefili. De asemenea acolo vor începe să aibă loc o mulțime de concerte, inclusiv ale unor cântăreți străini. Printre ei: Domenigo Modugno cu al său celebru ,,Volare”, soprana peruviană, de coloratură, Imma Sumah sau Claudio Villa cu al său ,,Un tango italiano”. Începutul anilor 60 la București era marcat de muzica ușoară italiană. Începând cu 1964, Televiziunea română avea să înceapă să transmită Festivalul de la San Remo.
Ani cu bomboane cubaneze în formă de inimioară, muzică cha cha sau twist. Lișca și Haralambie împreună cu Toto al lor, Vava și Larisa lui îi vor trăi iubindu-se de parcă ar fi fost primii lor ani și în același timp ultimii. Lișca și Haralambie vor reuși să scape foarte târziu din România și să se întoarcă la Paris. Abia prin anii 70. Erau déjà bătrâni dar faptul că se aveau unul pe celălalt le-a dat puterea de a trăi mult și de a trece peste multe neajunsuri ale istoriei, ideologiilor și politicii de toate felurile și propagandei care mereu și-a îngenunchiat și torturat copiii.
Dar despre bătrânețea pariziană a celor doi, într-un capitol viitor.
Emanoil și Stanca
Se înțeleg în cuvinte, / Se unesc în duh și-n minte, / Voia unui alt să-și zică / Iubirea între ei domnește / Și fericirea strălucește; într-adevăr viață / Ș-însoțire cu dulceață! – Anton Pann
Fericire și iar fericire!Peste târgul Bucureștilor se deschidea larg ziua cea nouă, cu miros de vară și de ulițe îngrămădite care își așteptau trecătorii. La han, la Sfântul Gheorghe, negustorii dădeau jos lacătele grele, nemțești, de pe dughenele lor, și ridicau obloanele. Unul singur, Emanoil Albanezul, închidea prăvălia în loc să o deschidă. Lumina iute a dimineții intra prin toate dughenele, plină de curaj, acoperind cu sclipiri jucăușe mândrele cuțite de Danzig, rafinatele tacâmuri din argint, postavurile de Flandra și auritele oglinzi venețiene. Stancăi îi plăceau însă mai mult ceasurile înserării. Amurgul de aur când fanarele din ușile prăvăliilor aruncau lumini aproape stinse, pe deasupra taftalelor mângâietoare și a atlazurilor înflorate.
Înainte de a pleca spre casă, mereu intra în prăvălia schipetarului Emanoil, fiu de arnăut din gărzile domnești. Înalt, tăcut și îndrăgostit de ea până la moarte. Emanoil, deși încă tânăr, avea deja tâmplele albite. Era neîntrecut în arta de a prepara zaharicale renumite în tot Bucureștiul.
În fiecare seară Stanca intra în prăvălia albanezului, să cumpere ceva pentru acasă și să îi mângâie fața obosită și fruntea înaltă. Atunci băiatul se lumina și în adâncul lui de om timid izbucnea, în focuri de artificii, bucuria că ziua nu a trecut fără să o întâlnească pe Stanca lui.
Multe mai văzuse curtea hanului! Și nu e vorba doar despre carele ce veneau direct la de la Lipsca și își descărcau în boltele sale mărfurile aduse sau despre carele ce veneau dinspre Galați cu mărfuri noi ajunse acolo pe mare, de la Constantinopole. Curtea văzuse oameni de tot felul, a căror măriri și decăderi au umplut de cuvinte și cerneluri multe scrisori și cărți.
La umbra marilor ziduri și-au clădit norocul și averile mari negustori precum Vasile Dancovici, Hagi Tudorache sau Petcu Cavaful.
Noi însă ne întoarcem acum la Emanoil și la Stanca. Înainte de toate vom spune că pentru băiat, părul Stancăi mirosea mai bine decât ambra, moscul, vanilia și cuișoarele ce umpleau diferitele sertare din colțurile încăperii. Ochii întunecați ai fetei îi spuneau povești despre lumi viitoare și despre lumi trecute. Băiatului îi era indiferent timpul. Îi era indiferentă și lumea. Însă ar fi fost gata oricând să dea foc pământului întreg, pentru o singură lacrimă din ochii iubitei sale.
Când se apleca să scoată din cuptoare pâinile rumene și cozonacii pufoși, tânărului i se acopereau ochii pentru un moment cu imaginea Stancăi intrând seara în mica lui prăvălie. Aceeași imagine îl acoperea dimineața când se ridica din pat, la amiază când foamea îi punea la masă și seara când pândea ușa prăvăliei în așteptarea fetei. De pe rafturi, sticlele înalte și pântecoase, pline cu dulci siropuri de ienibahar și lămâi, își dădeau coate și râdeau de el. Micile prăjiturele cu sirop de rodie și cele cu fistic, precum și cofeturile cu marțipan colorat, dădeau ochii peste cap bosumflate, alintându-se nătâng. Găvanoasele cu dulcețuri și șerbeturi din zmeură priveau povestea celor doi de aproape minunându-se de o astfel de dragoste mare.
O pânză aurie acoperea prăvălia plină cu zaharicale, cofeturi și tot felul de bunătăți, pentru care bucureștenii mici și mari veneau din toate colțurile și mahalalele. De pe Scorțarului, Săpunarilor și Oțetari. Din Brezoianu și de pe Calicilor se revărsau și treceau pragul dughenei o mulțime de oameni. I se dusese vestea! Pânza cea aurie și translucidă curgea în valuri. Era țesută din toate zilele de așteptare ale băiatului albanez, din nopțile în care – în timp ce luna se răstignea printre nori – băiatul adormea cu gândul la Stanca și din serile în care fata intra pe ușa micii prăvălii sărindu-i în brațe.
Neștiut de nimeni – undeva spre colțul care acoperea fereastra cea mare cu vitrina spre stradă – era cusut pe pânza translucid-imaginară și aurie, un smarald uriaș. Am descoperit smaraldul în cartea aceasta, mult mai târziu în timp, și mai adânc. În timpul călătoriei lui Haralambie cu Orient-Express-ul, la mâna lui Ismail Ferit Pașa. Giuvaerul arunca străluciri aprige în capitolul acela, în timp ce bătrânul le povestea tinerilor despre iarna din urmă cu un an. Iarna în care el și alții ca el au rămas prinși de zăpezi uriașe în Orient Express. Iarna când au stat toți aproape cinci zile în așteptarea salvatorilor. Fără mâncare, la -25 de grade, cu rezervele de cărbuni aproape terminate.
În timp ce Ismail Ferit Pașa descria cu mâna cercuri și romburi prin aerul plăcut mirositor al trenului, pentru a povesti mai bine, în inelul lui cu smarald, alături de alte decoruri în miniatură din secole vechi, stătea pitită și prăvălia cu zaharicale a albanezului Emanoil. În pragul prăvăliei, îmbrățișați pentru totdeauna, Stanca și Emanoil. Ne reîntoarcem acum în târgul Bucureștilor prin care apa Dâmboviței sclipea plină de luciri văratice și atunci, în secolul XIX, precum și în secolul în care această carte se scrie. Curțile caselor miroseau a salcâmi. Tarabele erau pline de fructe de vară și orașul era încărcat cu flori grele de petale.
Salba de icusari și de galbeni de la gâtul Stancăi cânta în dimineața aceea de sfârșit de august fericită de atingerea cârlionților fetei.
Peste ani, fără să știe, urmașa Stancăi, Lișca – personajul principal al acestui roman – va avea tresăririle, gesturile, linia frunții și a buzelor precum și neastâmpărul și curiozitatea în fața minunățiilor lumii pe care și Stanca le avea. Tot astfel cum Stanca din acest capitol – o femeie din târgul Bucureștilor de secol XIX – va purta toată viața trăsăturile și nu de puține ori chiar și gândurile, temerile și fericirile unei alte Stanca. O femeie pe care am descoperit-o descrisă în capitolul acestei cărții care povestea despre anul 1794 al Bucureștiului.
Oamenii sunt desigur unici și irepetabili. Aceasta e marea noastră fericire. Privind însă de foarte departe, fără a ne situa într-un timp anume, ne dăm seama că se repetă într-un mod de-a dreptul straniu o mulțime de figuri, de istorii, linii ale fețelor, bucăți de viață, cuvinte și întâmplări.
Cele două femei – Stanca și Lișca – par a fi cumva aceeași femeie trăind în vremuri diferite.
Prin lumea măruntă a Târgului de Sus – în partea de sud a Curții Vechi – prin mulțimea de negustori, printre gură-cască și mușterii, Stanca trecea alergând spre iubitul ei, albanezul Emanoil.
Era zi mare, ziua de naștere a bărbatului. Tânărul cu tâmple albe împlinea deja 27 de ani! Stanca era hotărâtă să stea alături de Emanoil al ei toată ziua. Va închide prăvălia și vor umbla prin oraș, peste tot, după voia lor. Nu se putea altfel! Vor lua poate masa la restaurantul domnului Guichard, pe Știrbei Vodă. În grădina cea mare și atât de frumoasă a restaurantului.
Vor citi ziarele la Cafe du passage. Se vor plimba cu trăsura la Șosea. După-amiaza vor merge la promenadă prin Herăstrău. Se vor opri la o înghețată. Vor privi apoi caleștile și trăsurile de lux, aduse de la Viena. Vor juca poate un biliard la Rașca. Vor asculta muzică și vor dansa. Vor privi steaua cea mare din sticlă multicoloră și palmieri de tablă purtând globuri colorate din grădina de vară. Alături de toate acele femei elegante din grădină Stanca se va simți nespus de frumoasă în privirile lui Emanoil al ei. Vor face poate turul grădinilor de vară: Stavri, Union, grădinile Crețu de pe Negru Vodă, Alexe de pe Schitu Măgureanu și câte altele. Depinde unde va vrea Emanoil să se oprească. Doar e ziua lui! Stancăi îi place dintre toate străzile Bucureștiului cel mai mult strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie. E plină cu grădini de vară!
Când Stanca a ajuns în fața prăvăliei lui Emanoil, a văzut că era închisă. L-a așteptat mult în ziua aceea. L-a așteptat mult, întreaga ei viață. Nu l-a mai întâlnit niciodată. Nu voi insista asupra motivelor care l-au făcut pe Emanoil să plece din București în grabă, împreună cu întreaga lui familie. Voi spune doar că motivele au legătură cu smaraldul uriaș pe care îl vom descoperi peste ani la mâna lui Ismail Ferit Pașa, în Orient-Express.
Îl vom descoperi pe Albanezul Emanoil câțiva ani mai târziu, în port la Marsilia, căsătorit cu o modistă oarecare. Vor avea o fiică. Fiica lor va deveni soția unui Căpitan grec pe nume Cyril. Va fi mama Lișcăi, personajul acestui roman. În mod foarte straniu, fiica lui Emanoil și a tinerei modiste din Marsilia va semăna izbitor cu Stanca, românca din vechiul târg al Bucureștilor. Lișca, viitoarea ei fiică, va semăna și ea, de asemeni. Toate fiicele și nepoatele Lișcăi vor avea și ele trăsăturile Stancăi, temperamentul ei, ba chiar și multe bucăți de viață asemănătoare.
Ca mai toți din familia albanezului Emanoil, și mama Lișcăi va dispărea la un moment dat fără să lase vreun semn. Oameni purtați de vânt prin lume. Oameni fără rădăcini, fără trecut și fără istorie. Istoriile acestor personaje atât de asemănătoare fizic între ele, începând cu sfârșitul secolului XVIII până în zilele noastre și în anii viitorului. Scriitorul poate călători odată cu personajele sale oriunde și în orice timpuri. Le mulțumesc personajelor mele pentru îngăduință și pentru că mi-au făcut viața atât de frumoasă în timp ce le-am construit aici.
Stanca din acest capitol nu se va căsători niciodată și nu va avea copii dar chipul și lamura ei de femeie vor fi purtate prin lume mai departe de către toate fiicele, nepoatele și strănepoatele Albanezului Emanoil.
Pentru că iubirea nu are nevoie de hainele logicii și ale timpului. Dacă e cu adevărat iubire ea nu dispare niciodată. Doar oamenii mor, iubirea niciodată.
– sfârșit –
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
