Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
Ada Kaleh
Acest capitol se dedică oamenilor care s-au născut și au trăit în Ada Kaleh, înainte să ajungă pribegi prin lume.
Pe Dunăre în anii aceia plutea un coș cu flori. Ada Kaleh se numea. O insulă care avea să dispară înghițită de ape în 1970, anul în care Autoarea acestui roman se năștea. Tot în anii aceia, prin Place de la Concorde femei în pantaloni făceau să se ridice sprâncenele și colțurile gurii. Sau să coboare. Depinde de inteligența și educația privitorilor. În următoarele capitole vom privi prin ocheanul nostru colorat, și insula precum un coș de flori de pe Dunăre, și pantalonii tinerelor pariziene cochete și vesele.
Ce unește aceste două imagini sunt personajele noastre mereu în mișcare. Lișca și Vania / Haralambie, cu anii lor tineri pe umeri și scântei de iubire în ochii larg deschiși înspre lume. Iliaș cel alături de Lișca în fiecare moment al vieții. Larisa cea departe de Vava al ei. Mereu printre străini amândoi, gândindu-se fără încetare unul la celălalt. Căutându-se și așteptând reîntâlnirea.
Căpitanul Cyril e adus din Siberia cu mare greutate, de prietenii lui Iliaș. Lișca și ai ei se află la Orșova, gata să plece spre Ada Kaleh. Vania auzise de insulă și voia să o vadă. De asemenea, Rada – doica Lișcăi – aflase despre Neriman, o croitoreasă de lux de pe insulă. Vestea despre rochiile și mantourile croite de femeia aceea ajunsese până la Brăila. Chiar și pe la București Lișca auzise vorbindu-se despre croitoreasa Neriman! Istoriile vechi povestesc despre cum Hercule ar fi luat de pe insula cea frumoasă măslinul cu care a împodobit templul olimpian al lui Zeus. Sau despre Miskin Baba – descendent ultim al unei dinastii uzbece – care îl primise în visul său într-o noapte pe profetul Mahomed, acesta poruncindu-i să se retragă pe insula de pe Dunăre.
Miskin Baba s-a retras, urmându-și visul. Nu a rămas însă niciuna din profețiile și scrierile sale. Toate au pierit în apele Dunării. Ar mai fi și povestea veche de dragoste dintre Dragomir Haiducul din Oltenia și Aișe, fiica sultanului, care auzind de frumusețea insulei a primit permisiunea de la tatăl ei să o viziteze. Povestea cea veche amintește și despre nopțile de dragoste ale celor doi, în iatacul de pe insulă al Aișei. Mai spune și despre sfârșitul lor tragic pe malul Dunării. Haiducul a fost împușcat în fața ochilor iubitei lui, într-o noapte, de străjile care i-au urmărit. Un glonț de argint a pus capăt vieții lui Dragomir Haiducul dar nu și iubirii Aișei pentru el. Fata s-a aruncat în apele Dunării, urmând trupul iubitului său. A murit alături de el.
Legenda cea veche și grănicerii sârbi cu imaginație înflăcărată povestesc până și astăzi, în timpurile noastre, cum că în fiecare noapte cu lună plină poți vedea o barcă fantomatică alunecând pe oglinda apei. Chiar pe locul în care cândva se înălța vie și plină de veselie și culoare, insula Ada Kaleh. O muzică turcească nespus de dulce se aude împingând barca celor doi iubiți spre lumea celor nevăzuți, spun grănicerii.
Istoriile contemporane cu personajele noastre – anii ˈ30 mai precis – povestesc despre dulceața de smochine și rahatul din trandafiri, despre cafelele la nisip și mătăsurile aduse tocmai de la Istanbul, de turcii insulei. Pe stânca de granit din mijlocul Dunării au trăit oameni cu lumină în ochi. Printre trandafirii de foc, măslini, smochine și vița de vie bogată s-au întâmplat iubiri, tragedii și lucruri mărunte. Pași ușori. Grăbiți. Apăsați. Pierduți. Insula înconjurată de ape învolburate – cu bazarul ei, cu zidurile acoperite de flori de gura leului și cu cafenelele ei – a primit și personajele acestei cărți pentru câteva ore printre oamenii săi.
Pe malul stâng, halta Ada Kaleh i-a văzut coborând din tren pe ai noștri. I-a văzut apoi urcând în bărci și ajungând la debarcaderul din amontele Dunării. Administratorul și grănicerii le-au verificat actele și i-au lăsat să treacă. Unul lângă celălalt, de mână, Lișca și Haralambie urmați de Larisa și Iliaș au urcat un dâmb mic, pavat cu piatră cubică. Au stat apoi un minut să își tragă sufletul sub bolta primei intrări în cetate. Au trecut apoi pe sub trei porți și au intrat adânc în insulă.
Castanii de la marginea drumului le-au zâmbit. Mirosea a ceai și a cafea. Bărbații își fumau narghilelele în cafenele și îi salutau dând din cap primitori. Prăvăliile micului bazar oriental erau încărcate cu tot felul de mărfuri care îi chemau să le pipăie, să le cântărească, să le privească și să ducă o parte din ele acasă. Negustori bătrâni cu surtuc, fes cu ciucurel și șalvari colorați făceau temenele și își mângâiau mustățile turcești negre-abanos. Mulți dintre ei plecau dis de dimineață cu lotcile încărcate cu marfă de-a locului și se întorceau cu bani, târziu spre seară, după amurg, sau chiar cu pește. Femei în feregele de fum auriu pregăteau prin bucătăriile insulei sarailii și fierbeau tot felul de șerbeturi.
Cu câțiva ani înainte, prin 1927, grație prim-ministrului Averescu și deputatului Ioanid, se construise pe insulă o fabrică de țigarete, patronată de Regia Monopolului Statului. Fabrica producea tot felul de țigări de foi și vreo 17 sortimente de țigarete. Tutunul e prelucrat manual. Nici havanele cubaneze – despre care gura lumii povestitoare și plină de fantezie spune că ar fi rulate pe pulpe de fecioare – nu le făceau față țigărilor de foi din Ada Kaleh. Iliaș și-a cumpărat atunci provizii pentru multe luni înainte. Însuși regele Carol al II-lea și de asemenea și membrii Casei regale britanice își luau țigările de foi din Ada Kaleh. Atât de bune erau!
Erau celebre mai ales țigările Cabinet. Scumpe, rafinate, de lux. Prin anii ˈ50, comuniștii lui Dej le-au înlocuit cu proletarele și mediocrele Carpați. Ai noștri sunt bucuroși să descopere că locul nu e dezamăgitor ci e chiar la înălțimea legendelor pe care le-au tot auzit și citit despre el. Au făcut o vizită și prin Atelierul-școală de covoare. Au cumpărat în cele din urmă și vreo două covoare mari – unul pentru casa de la Cișmigiu și celălalt pentru casa de pe Strada Mare a Brăilei – din bazarul lui Mithat Ali Khadri. Au trecuta apoi și prin parcul cu trandafiri care adăpostea Uzina electrică.
Insula era chiar un coș cu flori. Înfloritoare de-a dreptul. Fusese de curând în vizită, fără să anunțe înainte, însuși Carol al II-lea, împreună cu Nicolae Iorga. Și-a băut, tare mulțumit de ce a găsit pe insulă, cafeaua la nisip, din aceeași ceașcă din care tatăl său Ferdinand I a băut-o.
Regele i-a scutit atunci pe localnici de o mulțime de taxe și a declarat locul stațiune climaterică. I-a asigurat pe insulari că vor fi până la capăt în grija lui. Turiștii au început să vină în valuri uriașe, atrași nu doar de renume ci și de bunătățile insulei: celebra bragă preparată din fasole fermentată în apă, lokum – renumitul rahat turcesc cu alune -, halvița pentru care se băteau copiii mahalalelor din toată țara, și nu numai ei. Acadele, dulcețuri de smochine și trandafiri. O mulțime de zaharicale și lucruri nespus de frumoase create de mâinile pricepute ale oamenilor locului.
Casele erau noi, frumoase și bine întreținute. Hotelul găzduia o bibliotecă publică așezată acolo nu doar pentru decor, locuitorii erau oameni citiți și interesați de lumile pe care le aflau prin cărțile bibliotecii. Pe aleea principală a insulei – Ezarzia pe numele ei – prăvălioarele se întindeau guralive și ispititoare. Mai există și în zilele noastre, de secol XXI, prin partea anatoliană a Istanbulului, un vânzător bătrân care prepară bragă după rețeta din Ada Kaleh. S-ar putea să fie ultimul. Nu mai are urmași.
Asemenea insulei sunt și oamenii ei aruncați de comuniști la întâmplare prin lume. Foarte mulți dintre ei au fost rău primiți prin orașele în care au fost trimiși forțat, înainte de scufundarea insulei din 1970. Unora le-au dat pașapoarte ca să plece în Turcia iar ei au fost nevoiți să plece. Nu au avut încotro. Au fost smulși din rădăcini. Au încercat, de bine de rău, să se potrivească unor locuri care le erau pe atunci străine. Se aud până în timpurile de astăzi, până la noi, suspinele și vaietele de atunci ale dezrădăcinaților rupți de casele lor și aruncați în vălătucul istoriei și al lumii.
Oameni izgoniți de pe insula lor cu brutalitate, lăsați de izbeliște, chinuiți, încovoiați de necazuri și disperare. Pribegi la mâna destinului. Am văzut mulți pribegi, refugiați, în ultimii ani. Numai cine privește în ochii unui astfel de om poate înțelege durerea lor. Dar să ne întoarcem în anii ˈ30, la personajele noastre. Localnicii din Ada Kaleh habar n-aveau ce le va rezerva viitorul. Slavă Domnului! Măcar atât. Fericirea de a nu își cunoaște anii pe care urmează să îi trăiască îi face pe oameni mereu plini de putere și siguri pe ei și pe ce le va rezerva viitorul. Speranța le rămâne înainte de toate, vie. Au găsit-o pe Neriman Croitoreasa stropindu-și mușcatele din fereastra micii sale căsuțe albe de lângă parcul cu trandafiri. Femeia le-a arătat mantourile și rochiile cusute de ea. În încăperea pudrată cu lumini de aur și smarald de la pietrele de sticlă colorate ale candelabrului din tavan, Lișca s-a privit un moment în oglinda uriașă, orientală, cu margini sculptate baroc.
Și parcă era în vis. Sau poate chiar era, căci toți cei care au trăit pe insulă, indiferent în ce ani și câte anotimpuri, au trăit parcă un vis. Insula a dispărut cu totul, zeci de ani mai târziu.
Visul a rămas. Imaginea Lișcăi într-o oglindă oarecare. Gesturile cu care Vania își aprinde o țigară de foi și Iliaș își bea cafeaua la nisip. O voce pe stradă chemând trecătorii să cumpere bragă. Un trandafir din parc așteptând să îi vină vremea să înflorească. Un ceas cu capac, la buzunarul unui trecător grăbit. Mici imagini care par fără vreo importanță. Ele recompun o lume. Un vis. Ada Kaleh.
În care citim scrisoarea Radei, ascultăm o conversație telefonică, patinăm cu Toto prin Cișmigiu și trecem pe la Capșa să râdem cu Ion Barbu
În acele zile de iarnă ale anilor ˈ30, o scrisoare însemna mult pentru cel care o primea. În casa din Cișmigiu sunt aprinse toate luminile. Camerele sunt aurii și prin aerul lor se leagănă râzând parfumuri de vâsc, scorțișoară și portocale. Iarnă cu sărbători de catifea roșie și zăpezi argintii la ferestrele cu vedere spre Cișmigiu.
Lișca primise de la Rada – doica ei și sora lui Iliaș -, scrisoare. Femeia era supărată că stau mai mult la București decât acasă la Brăila. Fata află citind scrisul cu litere mari și lăbărțate al Radei, vești de prin oraș. Nepotul babei Oaica s-a spânzurat dintr-o dragoste care întâi i-a secerat mințile, apoi zilele. Fata e fugită în lume, pe insulă, în Ada Kaleh, cu un negustor de ulei de trandafiri, un bulgar bogat la pungă și la trup. Rotofei și mereu gata să dea iama printre femei, indiferent cum ar arăta ele.
Se vorbește pe Strada Mare că fata ar avea de fapt o aventură preavinovată cu o turcoaică de prin Ada Kaleh pe care o cunoscuse în vară când a dus-o Kira Eulampia cu ea în vilegiatură să îi fie de folos ca slujnică, pentru coafatul zilnic. Se spune că fata ar fi fugit deci pentru dragostea turcoaicei cu care Kira Eulampia a și prins-o de altfel într-o noapte cu luna cât roata carului, iubindu-se în cămăruța ei de la pensiune, și că l-ar fi luat pe bulgar doar pentru bani.
Cică la Brăila ninge când săltat când apăsat iar casa e prea mare pentru ea singură. A tot frământat aluaturi și s-a oțărât cu năduf la fetele din bucătărie că se prea bagă în seamă cu ordonanțele ofițerilor de la garnizoană. Mai ales Ilonka, slujnica aproape pitică găsită de Lișca la București, plângând amarnic pe o bancă din Cișmigiu, în apropierea Grădinii cu Trandafiri. Fata fusese dată afară de fosta ei stăpână și nu știa încotro să o ia. Bine că i-a trimis-o ei pe cap! Îi este foarte clar acum de ce au dat-o vechii ei stăpâni afară. Fata nu e fată. E fâșneață și îi plac bărbații mai mult decât este permis. A pregătit, ca în toate iernile, coșuri cu bunătăți pentru săracii mahalalelor și le-a împărțit de Crăciun și de Anul Nou. Acum stă la căldură, pe lejanca sobei făcută de sobarul Nicodim de la Sulina, câțiva ani în urmă, în căsuța ei, atenansă acoperită cu iederă, în spatele curții. Moțăie toată ziua. Când nu ceartă slujnicele. E singură. E foarte singură. S-a acrit de tot și îmbătrânește pe zi ce trece tot mai rău din cauza singurătății ei. De mers la București nu o îndeamnă prea mult sufletul. Nu îi place orașul acela mare. Mai bine în căsuța ei la Brăila și în casa mare unde e stăpână peste slujnicuțele fâșnețe și mereu cu poalele în cap. Mai bine între oalele, tigăile, cratițele și cămările casei de la Brăila. Îi este foarte dor de Toto cel adus de Haralambie de la Paris, cu el. S-a învățat cu puștiul mereu gata să facă treabă și să își bage nasul prin oalele din bucătărie. Îi este dor să îi vadă bascul prin casă. S-ar bucura dacă l-ar trimite cu careva la Brăila să treacă iarna împreună. Să întrebe deci băiatul și, dacă el vrea, numaidecât să îl trimită acasă. N-are ce căuta bietul de el prin lumea aceea atât de străină lui. E destul că e orfan, l-au mai târât și în Bucureștiul acela zgomotos și plin de pericole la tot pasul. Ce dacă e de la Paris?! Ai lui erau români de-ai noștri deci locul lui este în casa mare din Brăila! Aici, Lișca, în timp ce citește scrisoarea, parcă o și vede pe Rada pufnind îmbufnată, aruncând cu vreun papuc după Ilonka sau trântind capacele pe oale.
După ce că ai lui i-au pus nume de ponei de circ, acum Lișca și Iliaș îl mai țin și departe de ea!
Totuși, dacă băiatul nu vrea să se despartă de Haralambie, pe care ea nu îl vede cu ochi buni, nu de alta, dar precis o va ține departe de Brăila după nuntă; bine că au promis logodnă lungă și nu s-au luat la repezeală – deștept frate-său Iliaș că le-a pus condiția asta – până la urmă va veni ea la București. Ce să facă? Femeie bătrână pusă pe drumuri de nazurile copiilor! Ce nu face omul de dor și de singurătate? Și dacă va veni la București îl va convinge ea pe Toto poate cumva, să se mute împreună în casa lor de pe Strada Regală a Brăilei.
Lișca citește scrisoarea până la sfârșit. Apoi surâde și o sună pe Rada. Femeia e încă speriată de noul aparat de telefon. I se pare un lucru necurat. Când ridică receptorul răcnește de se aude până în mahala la Comorofca și prin bălțile Brăilei. Au vorbit ele cât au vorbit și până la urmă s-au înțeles. Să facă bine Iliaș al ei să vină în așteptarea ei la gară că are multe sarsanele de adus. Doar l-a crescut de când au rămas amândoi orfani și l-a făcut mare, vânjos și cu cuțit la cizmă precum toți brăilenii adevărați.
Să îi spună lui Toto că îi va aduce, printre altele, și câteva șiraguri de roșcove. Să se bucure și să i aștepte nerăbdător. Până una alta însă, bine ar face să nu îl lase să iasă prea mult și să se zbânțuie prin parcul acela mare de lângă casă, fără surtucul de iarnă pe el și fesul bine tras peste urechi.
Lișca și Iliaș să știe că a făcut, așa cum au rugat-o, trandafiri de porc și plăcinte cu brânză. A dat la toată lumea pe stradă și prin mahalale. A fiert vin cu scorțișoară și a chemat vecinii să curețe împreună strada că se înzăpezise de tot. Au râs și au stat la vinul cel aromat până târziu în noapte. Salcâmii crapă de ger și vecinii de grija lor. Sunt toți curioși ce e cu băiatul acela străin de a venit pentru Lișca de departe ca să o ia de logodnică. Însă le-a închis ea gura la toți cu plăcinte!
Cum i-a scris și în scrisoare, doarme noaptea pe lejanca din căsuța ei. Și-a întins așternutul acolo. Ba mai moțăie și peste zi, după-amiaza. Îi e foarte urât singură. Ar fi trebuit să se obișnuiască dar încă nu poate. Mai trece uneori baba Fira pe la ea. Țiganca florăreasă îi ghicește și îi spune mereu de un băiețel care îi va fi reazăm la bătrânețe. Precis e Toto! Numai el poate să fie! Che Petre a venit de la Viișoara și umblă beat pe ulița mare, speriind domnișoarele. Urlă după ele că beția e un dar pe care nu tot prostul poate să îl aibă. Degeaba bei ani de zile toate poșircile dacă nu ții la băutură. Te ramolești înainte de vreme. Te apucă pandaliile. Te lovește aprig ura de oameni de pe urma mahmurelii zilnice și vorbitul din gură fără vreun rost. Băutura e pentru vorbă dulce și este înainte de toate chef cu alții dimpreună. Când nu ai nici vorba ca mierea, nici prieteni buni de pahar, bei degeaba. Che Petre parcă ar vorbi chiar despre el însuși! Trecătorii îl ascultă, dau din cap și râd.
Ar mai fi răcnit mult Rada în receptor despre viața din iarna aceasta la Brăila dar din stradă o strigă cineva. E Petruț, băiatul de prăvălie al lui Kir Ianis. A adus un coș cu delicatesele pe care le comandase ieri. Rada și Lișca s-au înțeles ca bătrâna să ajungă peste două zile la București unde ei o vor aștepta cu toții la gară. Apoi au pus amândouă receptoarele în furcă.
Rada s-a îndreptat spre bucătărie. Acolo era Ilonka, noua slujnică unguroaică adusă de la București de Lișca. Fata lua lecții de gătit de la Sia, slujnica bătrână din Jurilovca, care în aceste zile își ține sărbătorile pe stil vechi.
Bătrâna a învățat-o pe Ilonka deja să facă hrebleancă – ciuperci pe varză -, tort cu miere, vareniki – colțunași fierți cu brânză sau cu vișine, plăcintă cu nucă și miere în care se pun bănuți de care să se bucure cel care va da peste ei. Se spune că îi va merge bine tot anul, celui care îi găsește. Ba chiar a învățat-o pe Ilonka să facă și haladeț, o piftie ce se mănâncă împreună cu tăiței fierți în supă de pasăre. Dar înainte de toate și peste toate împărăteasă era celebra gâscă umplută cu mere, ca la Jurilovca.
Acum i-a găsit Ilonkăi chiar și un lipovean de-al ei de la Jurilovca. Fata putea să îl ia de bărbat și să nu mai cadă în zâmbete cu soldații garnizoanei. Ilonka își duce șorțul la gură și râde acoperindu-și fața. Feodor, lipoveanul ales de Sia, nu îi place. E uriaș. Prea mare. Dacă se pune pe ea o rupe. Ei îi plac bărbații pirpirii și mai sfrijiți, cu care să facă ce vrea. Îi place dragostea pe ascuns, pe înserat. Vara prin tufăriș. Iarna prin cotloanele călduțe și întunecate. E mică și de vârstă și de statură dar e iubăreață. Ce are lumea cu ea?! E iubăreață și gata! Doar nu stă la masa nimănui! E viața ei! Sunt dragostele ei! Are sângele fierbinte și tânăr. Aleargă prin el 1000 de cai abrași care o poartă în brațele unora pe care abia îi cunoaște. Apoi sângele ăsta al ei pătimaș o face să îi lase de izbeliște și să își caute alții în loc. E plină lumea de bărbați. Numai dragoste să ai, și viață în tine. De rămas cu unul singur nu vede de ce ar rămâne. Să-l slugărească și pe acela?! Nu e destul că e slujnica tuturor?! Ba s-o mai și cârpească sau – Doamne ferește! – să o prindă în dragoste cu alții și să îi facă felul. Mai bine să îi aleagă ea și tot ea să îi lase.
Rada intră peste cele două femei în bucătărie. Încep toate trei să pregătească bunătățile pe care la va duce la București. O pune pe Sia să facă pirajki/ gogoși cu gem și cornulețe cu dulceață de cireșe amare. Lui Toto îi plac tare mult. Ilonka va pregăti niște haioșe cu untură și gem acrișor de coarne, ca la ea în Transilvania. Îi plac tare mult lui Iliaș. După ce a așezat receptorul în furcă, Lișca a început să zâmbească larg, bucuroasă că fosta ei doică va veni în sfârșit la București.
Fata e singură acasă. Iliaș e plecat cu Vania al ei – Haralambie cum îi spun toți – la Capșa, să-și bea cafeaua și să povestească, dar mai ales să de distreze împreună, urmărind cum se ceartă și se înjură scriitorii între ei. E mai ceva decât la circ! Nepoții cojocarului machedonean care au ridicat Capșa au făcut treabă foarte bună, spune mereu Iliaș mângâindu-și mustățile stufoase. Îi place tare mult acolo. Haralambie s-a împrietenit cu toți. E atent la ce vorbesc oamenii și se simte bine primit.
Au rămas de pomină câteva întâmplări hazlii despre care toți povestesc zilele acestea și probabil mulți ani de acum încolo alții și alții o vor tot face. Una dintre ele e despre domnul Barbilian, profesorul de matematici cu studiile făcute în Germania și cu doctoratul dat acum vreo doi sau trei ani, cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Ion Barbu. Se spune că o admiratoare a lui Tudor Mușatescu, aflată întâmplător la masa lui, i-a întrerupt discursul ca să îl complimenteze exagerat vis a vis de cursivitatea lui verbală. O tânără poetă mediocră spre total netalentată. Genul lingușitor, cum prin toate timpurile și locurile găsești. Ăștia fac cariere și ajung departe. Sunt pline vitrinele lumii de ei.
Dialogul a fost scurt: Tânăra către Mușatescu:
– Vai, maestre, teribil de spiritual mai eşti! Lângă dumneata mai prindem şi noi niţel duh!
Ion Barbu:
– Nu vă faceți probleme, doamnă! Nu se ia.
Toto e la patinoar în Cișmigiu cu prietenii din vecini pe care și i-a făcut. E uimitor cât de repede se împrietenește cu toți. Larisa a mers cu el. Să fie atentă la Toto să nu se piardă dar mai ales să se dea și ea cu patinele. Tare mult îi mai place! Larisa îl caută încă pe Vava al ei. Iliaș a tot dat telefoane și a pus o mulțime de oameni pe urmele tânărului. Încă n-au aflat nimic despre el. Fata cade uneori pe gânduri. Atunci o tristețe aspră și grea îi acoperă fața precum un văl des, înrourat de lacrimi. De aceea Lișca se bucură când o vede zâmbind sau dorindu-și ceva. Îi sunt toți datori. A bătut atât de mult drum ca să îi anunțe despre locul în care se afla Căpitanului Cyril care acum e internat într-un spital din Paris unde i se tratează neaducerile aminte și nervii zdruncinați de cine știe ce întâmplări prin care a trecut. Medicii le-au interzis să îl caute câteva luni până când îl vor pune cât de cât pe picioare. Lișca privește cerul iernii din marchiza casei albe și vechi de la intrarea în Cișmigiu.
În același timp, Rada, prea încălzită de focul din soba bucătăriei mari de la Brăila, iese la aer, în curte. Privește zăpada de parcă i-ar fi milă să calce pe ea. Una cu ochii spre cer. Alta cu ochii spre pământ. Amândouă însă trăiesc deodată, în același timp, un moment de iarnă, cu gândul una la cealaltă. Un glob de zăpadă sclipește deodată plutind prin cartea noastră. În el sunt aceste două imagini.
Deseori ne gândim unii la alții cu dragoste exact în același moment, fără să știm că și alții o fac. Atunci, în acele momente, un glob invizibil se decupează și alunecă prin lume făcând-o un loc mult mai bun pentru trăit. Cei care au ochi pentru cele nevăzute știu. Ei trăiesc mai fericiți decât cei prinși mereu în aparentul haos al lumii lor imediat perceptibile.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
