Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
23.
Un zvon de iarnă prin aerul serii
Se duce de-acum și toamna. Lișca stă ascunsă în amurgul roșu. Se gândește la copilăria ei din Câmpia Brăilei. Crescută în alergare liberă, printre copilași guralivi de turci, greci, țigani, armeni, lipoveni. O copiliță care punea întrebări tuturor, din zori până în noapte târziu.
Îi lua la bătaie pe toți când era nervoasă. Ei râdeau și se lăsau bătuți. Ba chiar le mai și plăcea.
Primăvara îi vedeai prin copaci ca florile. Vara vâsleau, trăgând la babăici. Erau copiii portului. Niciun vas nu le era străin. Niciun căpitan nu cobora de pe vapoare fără să le dea obolul. Bomboane, acadele, panglici, cutii cu cartoane colorate, agrafe, nasturi și câte și mai câte. Marinarii zâmbeau și le dădeau micile daruri. Fiecare ce avea prin buzunare.
Când venea Căpitanul Cyril de pe drumul de apă, se aliniau toți ca la armată, să dea onorul. Căpitanul inspecta toți copiii iar în urma lui, Mișu, musul cel încă destul de mititel pe atunci, cobora de pe vas cuferele cele mari, ajutat de marinari. Toate cuferele erau pline cu daruri.
Pe fiecare copil îl cunoștea Căpitanul Cyril, taică-su. Toți copiii Brăilei care îi erau prieteni au crescut purtându-l pe Căpitan în inimile lor uriașe. Lișca stă în marchiza casei din București. Îi plac geamurile-vitralii prin care lumina înserării se strecoară și îi aduce șerpuind amintiri din Brăila ei. Scordoleaua grecoaicei Calista din iernile în care Aristo, bărbatu-său, era dus la tăiat stuf și gheață pe Baltă. Știuca umplută a mamei lui Ari, evreul roșcovan care s-a înecat în Dunăre înainte să crească și el ca toți ceilalți. Mirosul de cardamom de la cafeaua făcută de armeanul Sarkis, după-amiaza. Întreaga stradă se umplea de arome și trecătorii începeau să plutească duși parcă de parfumul cafelei armenești, în zbor, prin văzduhuri trandafirii.
Salepul lui Ali Turcul și braga lui care au vrăjit ani la rând, generații de copii ai Brăilei.
Taică-su, Iliaș și musafirii care se strângeau la ei deseori, stăteau la povești seara, în sufrageria luminată discret cu lămpi acoperite de abajururi portocalii. Era deja prea frig de stat în curte. După ce țineau zaiafetul de toamnă, rămâneau fixați pe povești la lăsatul întunericului. Încă de copilă, Lișcăi îi plăcea să le asculte. Le-a păstrat însemnate în mintea ei astfel încât niciodată nu le-ar putea uita.
Povestea copilului de lăutar, Pantazi. Devenit la rândul său mare muzicant pe la Paris, unde compusese celebrul Avant de mourir. Și-a luat numele lui taică-su: Boulanger. Prin Tulcea, de unde era el de loc, câte unul îi mai spunea și Ghiță Bulancea, în râs. Puteau să râdă dar râdeau degeaba. Căpitanul Cyril era prieten cu el și știa că după ce a început Conservatorul la 12 ani, la București, s-a dus să facă școală la Dresda. Apoi a cântat vreo șapte ani prin Rusia, la niște restaurante celebre din Sankt Petersburg. Și-a luat de nevastă o avocată de prin Estonia. După ce a terminat armata în țară, acasă, a plecat la Berlin.
Îl poți vedea acum pe toate afișele Europei. A compus o mulțime de melodii cunoscute și fredonate de toți. Pe acasă oamenii nu îl mai pomeneau decât foarte rar și doar în râs dar prin lume era un zeu, nu alta. Mai vorbeau și despre Moscopol, fiul grecului Lascăr, născut ca și ei, la Brăila. Fost student al Conservatorului Lyra. După ce s-a mutat la București cu casa, Lișca a aflat că Moscopol cântă la Zissu, pe Șerban Vodă. S-a dus cu Iliaș să îl vadă. Îi plăcea mai cu seamă fluieratul cu care cântărețul își sublinia melodiile. La radio făcea furori, de asemenea. Moscopol a recunoscut-o și s-a întristat alături de ea, știind și el de dispariția
Căpitanului Cyril cu care era prieten, ca toată lumea. I-a dat bilete pentru Alhambra, teatrul de revistă unde mai cânta de obicei, și a îndemnat-o să își continue școala pariziană, să nu renunțe. Lișca a rămas în marchiza casei, pe un fotoliu tapisat cu catifea roșie ce străjuiește, alături de încă unul asemenea lui, gheridonul acoperit cu un șervet dantelat-auriu, brodat de mâinile pricepute ale Radei.
S-a întunecat. Un zvon de iarnă trece prin aerul de culoarea nopții deși e doar înserare încă.
Iarna cu săniile ei trase de cai. Crângul Ursului și al Mieilor – crângurile ei de acasă, în bătaia viforului. Micile gări ale Bărăganului, pierdute în nămeți. Halte în bătaia iernii, cu luminițe mici la fereastra căsuței șefului de gară. Va veni iarna în curând, cu gerul ei arzând copacii și gândurile oamenilor unii pentru alții. Cișmigiul se va acoperi de vocile vesele ale patinatorilor.
La Brăila toți ai ei din casă vor începe pregătirile de Crăciun și de An Nou. Se vor întoarce la Paris abia anul viitor. Până atunci așteaptă vești de departe, din Siberia cea viforoasă și înspăimântătoare. Dacă nu vor reuși să îl găsească și aducă pe Căpitan acasă, va pleca în căutarea lui. E hotărâtă! Haralambie al ei o va urma. Știe precis. Iliaș la fel. Larisa îi va îndruma pe toți spre casa de la marginea Omskului. E gata de drum orice ar fi! Într-o vreme în care toți fug de acolo în lume, ea este gata să înfrunte iarna cea fioroasă și să cucerească Siberia pentru a-și găsi tatăl. Nu se poate să nu își mai aducă aminte de ea! Oricât de bolnav ar fi, odată ce o va vedea, precis își va aminti. Da, așa va face! Dacă nu îl vor aduce prietenii lui Iliaș, va pleca ea însăși în căutarea lui. Nu se poate altfel!
Larisa iese din camerele mari ale casei, încet, cu mers domol, de pisică. Pasul îi e molatic dar nu șovăielnic. Se așază pe fotoliul celălalt și privește și ea prin geamul-vitraliu colorat al marchizei, întunericul. Două fete frumoase și încă foarte tinere, gândindu-se la iarna ce va urma sfârșitului de toamnă care le învăluie. Lișca ascunsă în aura Levantului pe care a primit-o în anii ei dintâi, petrecuți la Brăila. Larisa cu ochii ei negri scăpărând a păduri de mesteceni îndepărtate și a stepă. Femei tinere, aprige, cu timpul și trupurile pietroase și abrașe. Femei pe care le vezi urcate pe cai înalți, albi și înspumați, traversând apele învolburate ale lumii. Iubite de bărbați aprigi care știu viață dar știu și moarte.
– Vine iarna, Lișca! spuse tânăra țigancă încet, bănuind gândul Lișcăi.
– Vine iarna, Larisa! răspunse Lișca cea levantină și plină de întrebări.
Din stradă se aud vocile lui Iliaș și Haralambie. Și viața merge mai departe.
Iliaș într-o seară de noiembrie
Sus era luna. Sus și departe. Deși uneori părea că dacă ridici mâna o poți înhăța și poți fugi hăt în lume, cu ea ascunsă în buzunar. Zvon de lupi și de iarnă. Vântul dansează prin Bărăgan a pustiu. Cu un cuțit la cizmă și cu ochii în patru, Iliaș umblă prin lume peste tot cum umbla la el la Brăila prin baltă, doborând stufărișul. Ochelarii rotunzi și trupul mai puțin aprig decât altădată lasă necunoscuții să îl creadă vreun cititor în cărți care nu a cunoscut viața decât din ele.
Amăreală de pelin și frumusețe de ursitoare coborâte din trunchiul alb al mestecenilor. Așa e noiembrie al lor. Lumea Lișcăi prinde culoare. Lumea lui Haralambie cuprinde lumea Lișcăi. Băiatul o poartă pe umeri, în plete și-n inima lui. Altceva nu îi mai este de trebuință.
Dinspre Omsk venise vestea că oamenii lui Iliaș și Căpitanul Cyril au pornit în sfârșit spre București. Cu trenul până la Odesa și de acolo un alt tren spre București.
În seara aceasta de noiembrie îi putem vedea pe Iliaș, pe Vania al nostru devenit Haralambie și pe Căpitanul de Port al Brăilei, Vasilescu. Sunt toți la București în casa mare de la intrarea în Cișmigiu. Pun țara la cale deși țara stă bine înfiptă, cu fruntea sus. Vremuri bune. Mai mulți vin decât pleacă.
– 6000 de vase fluviale au intrat în port, anul ăsta. Mai multe cu 1000 decât anul trecut! Se laudă sfătos și mândru Căpitanul Vasilescu.
Nu încetează să se uite mirat la băiatul cu nume de grec. L-ar întreba de unde vine și cine este mai exact dar știe că nu i-ar răspunde. Mai bine tace. Căpitanul e vesel și fericit că prietenul său, Căpitanul Cyril, se va întoarce în sfârșit din nou acasă. A mâncat. A băut. În casă e călduț. Candelabrul sclipește jucăuș. Patefonul își va picura în curând melodiile. Deocamdată Căpitanul Vasilescu de la Brăila fredonează încetișor un refren la modă, auzit de la Ali salepgiul, pe Calea Regală: La Beirut mai sunt femei/ frumoase-amăgitoare. Va veni iarna în curând, cu zăpezile ei grele. Va ninge în Bărăgan și la Brăila. Cei doi ai noștri, Lișca și Vania/Haralambie, se vor afunda în lume, de mână, străjuiți de privirea scrutătoare a lui Iliaș.
Va ninge a sărbătoare de oameni buni. Galațiul și Brăila vor scânteia în soarele alb al iernii cuprinzându-le vocile, pașii, zâmbetul și râsetele. Învolburata lume nu va putea ascunde nici dragostea celor doi nici drumul lor spre capătul vieții. În fundal îi zărim, oarecum estompați, pe Larisa și pe iubitul ei, Vava. Pierduți unul de altul dar așteptându-se cu răbdare. Iliaș dă peste cap un rachiu mic de pere, făcut de soră-sa Rada și zâmbește amintindu-și caii ăia pitici pe care îi creștea taică-su. Nimeni nu voia să îi fure, atât de mici erau! Își mai amintește și mirosul de rufe înghețate aduse din curte de maică-sa. Puse în casă la dezghețat și la uscat.
Ah, vremurile acelea în care așezau șaua pe cai, și pe aici ți-e drumul! Iliaș fusese un copil crescut cu cuțitul la cizmă. Același cuțit de atunci îl are și acum. Tot la cizmă. Precum orice bărbat al Brăilei. Nu l-a folosit decât de vreo două ori în zeci de ani. De fiecare dată să se apere de tâlhari. Nu a rănit însă pe nimeni cu el. E frumos la București. Nu-i însă ca la Brăila lui de acasă. Iarna cu patinele pe gheața cea groasă. Spărgând-o cu toporul ca să înhațe peștele. Plasa, ostia, minciogul și năvoadele. Viforul nebun tăindu-le fețele.
Petrecerile hoților de cai care iarna nu puteau fura nimic. Beau vin fierbinte în oale de lut și povesteau la focuri iuți despre apriga iarbă a fiarelor. Despre cum se naște ea în locuri ascunse și despre cum de jur împrejurul ei poți vedea o mulțime de brândușe, primăvara prin martie.
La el acasă, în copilăria sa îndepărtată, mirosea în decembrie a plăcintă de dovleac și a scorțișoară, de la vinul cel fiert. A cârnați de porc de le zicea trandafiri și a cântece de dragoste și de viață lungă, cântate de lăutari până la moarte. Își punea așternutul lângă soba duduind a grijă de mamă și cu buzunarele pline de roșcove adormea târziu în noapte visându-se lup, aspru șef peste haitele de lupi ale lumii. Oameni luminați cu darul beției treceau pragul casei lor. Cu adevărat beția poate fi un dar dacă nu o trăiești în deșert ci cu prieteni.
Gândul lui Iliaș muta anii. Amesteca timpul. Ba copil. Ba tânăr. Ba lup, ba hoț de cai sau stăpân de herghelie. De toate a fost Iliaș al nostru. La toate se gândește astăzi pe înserat, înainte de venirea iernii. De vorbit, vorbește rar spre niciodată. Îi place halvaua, rachiul de pere, iarna la Brăila și Câmpia aprigă a Bărăganului. Zâmbește amintirii și o lasă liberă. Amintirea Popii din Dragodana, marele șef al hoților de cai. Cine ar fi spus că tocmai un popă ar putea să fie patriarhul hoților?!
Peste toate bucățile acestea de gânduri ale lui Iliaș, cădea precum o cortină de aur și purpură, mirosul salcâmilor Brăilei. A salcâmi i-a mirosit prima femeie și ultima. Femeia pe care și-o pierduse de holeră în Balta Brăilei, ani mulți înainte, fără să poate face nimic.
A salcâmi îi miroseau și cântecele de dor de fugă în lume. Orice port adăpostește și crește adânc în el, oameni cu nostalgia departelui și plecării. Călătorii. Spune-mi caii când se fură / noaptea pe fulgerătură – un vers dintr-un cântec pe care Iliaș l-a cântat des pe Drumul Hoților din câmpia Brăilei. Și versul cântat ușurel, mirosea a salcâmi când ducea pe ascuns caii ăia roibi, deveniți suri, după ce îi vopsea cu var. Îi vindea bulgarilor care îi duceau în Balcani și îi dădeau mai departe pe bani buni.
Până și luna care îi veghea și îi ascundea, mirosea a salcâmi. Luna cea de departe. Iliaș se ridică și iese în marchiză. Privește prin sticla ei cu vitralii în partea de sus, afară, spre Cișmigiu. Iese și vede luna. Nu miroase a salcâmi. Miroase a bătrânețe deja. Parcă. Oare?! A salcâmi miroseau ibovnicele cele multe ale Brăilei. Și caii călăriți de ei prin desimea zilelor și a nopții. Caii lor – prietenii lor, sufletul lor. Mai degrabă omori un om decât un cal – spun dobrogenii.
Își amintește apoi de Târgul Drăgaicii, de la marginea Brăilei. De zgomotul de tamburină și de părul lung al Mirei, țiganca iubită de toți, care își spăla coama cu frunză de nuc și dansa desculță pe mese. Și de lebăda neagră din ziua în care își cunoscuse nevasta, își amintea.
Era neagră lebăda aceea precum noaptea asta de noiembrie. Înconjurată de cazacii albi ai țarului Rusiei, femeia lui l-a privit doar o dată și al ei a rămas întreg și fără prihană pentru totdeauna. Până când i-a murit în brațe în Baltă, răpusă de holeră. De aceea îi e drag și feciorașul ăsta care o iubește pe Lișca. Seamănă cu iubita lui, cea pierdută pentru totdeauna.
Îi e dor de cai și de Brăila. Dorul de cai nu poate fi asemănat cu niciun alt dor. Numai cine a trecut prin lumea aceasta călare pe un cal înspumat, știe cum e. Iliaș intră înapoi în casă. Lasă luna singură în curtea casei. Să păzească mai departe, la fel, și pe oamenii care trăiesc de parcă ar fi nemuritori, și pe cei care se tem de moarte la fiecare pas. În casă râsul Lișcăi îi colorează obrajii lui Haralambie. Căpitanul Vasilescu mândru, povestește mai departe despre cerealele și navele din Brăila.
Noiembrie. Miroase a ninsoare ce va veni în curând. Toți o așteaptă nerăbdători. Așa cum îl așteaptă și pe Căpitanul Cyril.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
