Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
Odessa 1930. Pâine pe cartelă. Bufetul albastru. „Școala de hoți”. Cântăreața-spioană. Larisa ajunge la București.
Sare din trenul încă în mers. A ajuns! Știa că va ajunge! Mai e puțin și va ajunge și la București. Îi va găsi familia lui Cyril și le va spune unde este și cum să ajungă la el! Larisa e nepăsătoare la tot și la toate. Știe doar ce caută și ce vrea. Biata fată va ajunge și la București, va da și peste Lișca și Iliaș. Drumul ei se va dovedi însă, în aparență, inutil. Cei doi știau deja totul de la Haralambie care se întâlnise cu un culac, la Paris. Culacul îi povestise lui Haralambie despre omul fără amintiri aflat la marginea Omskului. Fiecare om e o poveste. Intrăm în viețile celorlalți cu propriile noastre povești. Nu le putem lăsa la intrare, ca pe un bagaj vechi de care nu avem nevoie pentru moment. A intra în viața unui om este cu adevărat un pas uriaș. Aduce cu el complicații, riscuri, greșeli inevitabile. O mulțime de probleme
Ca să ajuți pe cineva e mai bine să aștepți să ți se ceară. Niciodată nu știi dacă ajutorul tău este bun sau e rău. Intenția nu e îndeajuns. Nu poți intra în viața unui om și să îl ajuți forțat. Ar putea fi inutil și de multe ori cei pe care îi ajuți prea mult sau fără să ți-o ceară, pot să îți devină dușmani. Nu a fost însă și cazul Larisei și al Lișcăi. Larisa îl va căuta și, în același timp, aștepta timp de 26 de ani pe Vava. Drumul din Siberia spre Odesa doar pentru a ajuta un necunoscut oarecare, întâlnit la marginea unei păduri de mesteceni siberieni, a însemnat pentru Larisa de fapt, o parte din povestea ei alături de Vava. Chiar și astfel, în absența lui.
Ca să se poată reîntâlni și rămâne împreună, amândoi au străbătut un drum de zeci de ani de așteptare. Câtă vreme ești însă prezent în gândurile unui om și el în ale tale, ești mai aproape decât cei care trec pe stradă pe lângă el, în realitatea lui imediată. Suntem, iată, în Odesa anului 1930. Pâine pe cupoane. Zilnic oamenii au dreptul la 600 de grame de pâine. Speculanți. Cozi peste tot. Zvonuri. Sărăcie. Membrii de partid îmbogățiți peste noapte încercând să își ascundă averile de ochii lumii. Calmul aparent dinaintea furiei și terorii staliniste. Zgomotele orașului ajung până la noi, Cititorule. Intrăm pe străzile Odesei vechi. Printre oamenii ei. Ca să îți iei rația de pâine trebuie să fii membru de partid și muncitor încadrat. De asemenea, trebuie să plătești o cotă. Mulți sunt șomeri. Nu pot deci primi cartela oficială. Cumpără de la speculanți. Unii se ajută între ei. Alții nu.
Larisa se împrietenește cu o țărancă de prin Ianovska, un sat de lângă Odesa. Katia pe numele ei. Una dintre acele femei pe nume Katia de care e plină lumea slavă. Femeie blândă și primitoare și înțeleaptă. Katia o ia pe Larisa acasă la ea. Nu găsește pe nimeni prin curte și prin casă. Familia Katiei, alături de tot satul, plecase înspre Odesa să se revolte. Se întorc a doua zi către amurg, bătuți și fără să fi obținut nimic din ce își doreau. Oamenii sunt speriați. Se vorbește despre pogromurile vechi și despre cele viitoare, despre tot felul de întâmplări sângeroase. Mulți țărani încep să își ascundă grânele în pământ, drept provizii pentru mai târziu. Nu vor să le vândă. Cică la Leningrad e pâine destulă, chiar și cozonaci cu stafide sunt. Doar cu pâinea neagră stau mai rău. Nepotul mătușii Liuba din Moscova i-a trimis pachet cu pâine. Cică pe acolo e la liber.
Katia îi povestește Larisei că fratele ei care locuiește la Odesa și are un copil de 5 ani a trebuit să îl ducă pe băiat la magazin și să îl arate, odată cu cartela primită de la Sediul Central al Partidului. La Kiev, la uzina bolșevică, muncitorii au intrat în grevă. Katia povestește ce povestește, în timp ce Larisa se îmbăiază în cada uriașă din fier în care Katia i-a turnat apă încălzită într-o oală uriașă. În timp ce musafira ei face baie lângă sobă, Larisa scoate din bufetul albastru uriaș, al bucătăriei, o ulcică plină cu smântână și o pâine uriașă. Pune la încălzit și borșul cu varză și sfeclă roșie. Dintr-o carafă toarnă pentru amândouă câte un păhăruț de votcă.
– Să fie pentru oamenii care merg drept pe drumul lor! spune Katia.
Amândouă dau păhăruțele peste cap și se înveselesc brusc. Mai încolo le va face cu ochiul și o carafă cu cvas. Katia mai scotocește prin bufetul uriaș ce îi pare Larisei un dulap plin cu comori, și scoate o farfurie plină vârf cu deruni, clătite de cartofi. Iaca și niște cepe de apă din cămară! Lipsește o mână de bărbat să le spargă, oftează Larisa amintindu-și de Vava al ei.
Hop și niște varenikii cu brânză! Numai bune să le scalzi în smântâna din ulcică. Pe masă apar și vreo două fire de cârnați cu usturoi. Mai pe de o parte, moț, stau culcușite niște nalisniki, clătite pufoase cu gem de gutui pe care le-a făcut chiar Katia cu mâinile ei, de curând, așa cum se laudă. A pus în ele miere de albine, că zahăr nu au avut.
Tot din bufetul albastru cu margini dantelate albe și cu șervețele brodate în roșu așezate pe rafturi, Katia scoate mândră nevoie mare, un lighenaș plin cu prăjiturele. Sunt primite de la soră-sa din Cernăuți, pachet. S-a auzit până acolo că la Odesa e foamete. De bine de rău, încă ne descurcăm. Mai ales când primim un om de pe drumuri lungi, ca tine, Lariso! Încă nu e greul greu, spune Katia. De abia acum vine. Stai să vezi! Sau mai bine nu sta. Mai bine să pleci în drumul tău. Nu e bine să rămâi pe aici. Noi nu plecăm pentru că aici ne-am născut, aici crăpăm, dar tu ești mireasa drumului, Lariso! Fără să știe, Katia a rostit un mare adevăr. Odată cu teroarea lui Stalin din anii care au urmat, Katia avea să își găsească sfârșitul în una din gropile comune de la marginea Odesei, lângă port.
Din ˈ38 până în ˈ41, peste 8000 de oameni au fost uciși la Odesa de către comuniști. NKVD-ul a șters toate urmele, la ordinele lui Stalin care avea boală pe ucraineni. I-a ucis nu doar prin împușcare ci și prin înfometare. Dintre toți, ucrainenii i se păreau cei mai recalcitranți și mai rezistenți la comunismul lui. Erau decimați mai ales țăranii înstăriți și harnici. 80 de ani mai târziu, gropile comune din Odesa au fost descoperite. Să mori ucis ca un câine și aruncat într-o groapă comună. Ah, tulbure și sângeroasă lume a oamenilor! O puzderie de partide au strâns adepți de-a lungul timpului. Indiferent de culoarea lor politică și-au urcat în vârf o mulțime de oameni rapaci. Scursori puse pe căpătuire, călcând pe cadavre și profitând de naivitatea celor mulți.
Dincolo de cortinele grele, politicienii tuturor timpurilor dădeau mâna unii cu alții.
Oamenii politici ai lumii și dezastrele produse de ei. Nu ar putea să își facă însă de cap dacă oamenii nu ar fi indolenți. Zeci de generații au închis ochii și au tăcut când lângă ei se întâmplau atrocități. Îi mai auzi și acum povestind ce bine era pe vremea tinereții lor când aveau case, servicii și pâine. Gemetele celor uciși în chinuri, în bătăi, în suferințe îngrozitoare nu acoperă osânza și rânjetul de animale îndestulate ale celor de azi care au tăcut atunci. Când văd un om căzut nu îi dau mâna să se ridice. Calcă peste el și se scobesc între dinți. Trăiesc în cutii de chibrituri la grămadă dar nu îi interesează că văduva din apartamentul vecin nu are pâine pe masă iar copiilor ei le este foame. Îi tratează pe cei mai săraci cu aroganță. De sus. Deși de multe ori sunt mai necitiți decât ei. Și invers. Vezi oameni urâțiți de sărăcie. Gata să jure că orice om mai bogat decât ei e un mizerabil. Gata să dea cu piatra în el și să îl ucidă. Astfel e croită lumea oamenilor dintotdeauna. Aproape umană. Niciodată cu totul.
Odesa pe care o întâlnea Larisa pentru prima dată în 1930, era un oraș al poeților. Inspira artiștii. Arta era precum spuma paharelor de șampanie într-o seară de bal. Peste tot. Odesa era însă în vremea aceea și fieful trișorilor, al escrocilor și al hoților. Hoții din Odesa erau celebrii prin „școlile” deschise de ei. Luau copii de stradă, îi creșteau și îi educau să fure și să ucidă. Le spuneau că există chiar și o artă a crimei. Îi învățau că furatul este un lucru foarte ușor. Îi puneau să fure din buzunarele trecătorilor cutii cu tutun, să miroase tabacul și să pună apoi cutiile la loc. Asta era practica lor ca „elevi”.
Prin mahalalele proletare, copiii creșteau vai de capul lor, cu cheie la gât, fără supravegherea părinților care erau mai tot timpul prin fabrici, la muncă. Hoții și criminalii conduceau mahalalele. Vagabonzii aveau aură de adevărați eroi în ochii naivi ai copiilor.
În acei ani ˈ30, la Odesa exista un Detașament al Uniunii Poporului Rus. În fapt, o bandă de criminali și escroci. Autoritățile foloseau detașamentul împotriva liderilor revoluționari care nu le conveneau și a negustorilor evrei. Totul se întâmpla în umbră. Detașamentul ucidea, tâlhărea, escroca. Autoritățile se făceau că nu văd și că nu știu nimic. Prin piețe circula un cântecel la modă al cărui refren era: Muncitori, aveți grijă de buzunarele voastre!. Hoții de buzunare mișunau peste tot.
Pe strada Vinogradnaia din cartierul Moldovanka, apăruse o școală renumită unde se preda arta crimei, a escrocheriei și a furtului. Elevii erau instruiți pe manechine. O mulțime de clopoței erau agățați de buzunare, de reverele hainei, de umeri. Elevii trebuiau să scoată de prin buzunarele manechinelor eșarfe, ceasuri, tabachere și câte alte și alte mărunțișuri, fără să atingă clopoțeii. Cei care atingeau clopoțeii erau bătuți. Din ce furau de pe străzi, elevii le dădeau profesorilor o parte. Taxă pentru că au fost „educați”. Renumită în acele vremuri era și Școala de trișori Leonida. Numită după grecul Leonida, marele trișor care a inventat o mulțime de moduri de a trișa la masa de joc.
După ce ieșeau din școală, toată viața, trișorii se obligau să dea 15% din ce furau, școlii. Erau specializați mai ales în baccarat și macao, pentru că aveau în general aceleași moduri de împărțire a cărților de joc. În perioada aceea, Odesa era și un oraș prin care mișunau tot felul de spioni internaționali. Mai ceva ca în trenul Orient-Express. Actrița Vera Kolodnaia cea foarte apreciată de Stanislavski, femeia care l-a inspirat pe Nikita Mihalkov în 1976 pentru filmul său Sclava iubirii și cântăreața Nadejda Plevitskaia au fost exemple strălucite.
Mezzo-soprana Nadejda Plevitskaia a răpit în ˈ37 din Paris un general alb pe nume Evgheni Miller. L-a drogat și l-a trecut fraudulos granița. De acolo a fost dus la Moscova unde bietul om a suferit torturi inimaginabile timp un an și jumătate înainte să fie ucis.
După o cursă infernală, urmărită de francezi în afara Parisului, cântăreața e prinsă și arestată înainte de a fugi peste graniță. La proces neagă totul și susține că NKVD-ul i-a răpit soțul. I se descoperă în casă însă dovezi ale activității de spionaj. E condamnată la 20 de ani de închisoare. Moare în 1940 în pușcăria franceză, de o boală cardiacă, în timpul ocupației fasciste. Vladimir Nabokov îi va scrie povestea în unul dintre romanele sale. Va apărea și un film după povestea ei. În fond, o criminală.
În anii aceia, tânăra noastră Larisa avea să se ascundă perfect în mulțimea de șuți, țărani, artiști, gură-cască și precupeți care umpleau orașul. Scopul fetei e să ajungă la București.
Katia ia legătură cu fratele ei și acesta i-o prezintă pe Larisa unui angrosist român care tocmai se înapoia acasă, la București. Negustorul, om cu frica lui Dumnezeu, e impresionat de povestea Căpitanului Cyril. O angajează pe Larisa ca servitoare și în schimbul salariului îi plătește biletul de tren. O va ajuta să ajungă la Iliaș și la Lișca. Deși aparent tot efortul fetei și toate aceste drumuri au fost inutile, între Lișca și Larisa se va lega o prietenie încheiată doar odată cu moartea Larisei, la două zile după moartea lui Vava al ei, zeci de ani mai târziu.
Îl avem deci pe Căpitanul Cyril ascuns încă printre mestecenii siberieni ai Omskului, cu amintirile pierdute și sănătatea precară. Oamenii cărora Iliaș le-a scris, încep să îl caute.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
