ROMAN-FOILETON – Dana BANU – Ultimii ani

   Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.

   Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.

Noiembrie în Cișmigiu

   În Ilustrațiunea română, două fete cu gura până la urechi și panere pline cu struguri, fotografiate de M. Vesa. Titlu mare – În vie: culegătoarele sunt mulțumite de rod. Este un număr mai vechi. Din octombrie. Lișcăi i-a plăcut imaginea și l-a luat din stiva de ziare pline de praf, găsită în biroul lui Mircea pe la care trecuseră ca să îl invite diseară la film la Capitol. Au luat deja biletele. Mircea va lua castanele coapte. Lișca nu întreabă. Ea spune ce se va întâmpla. Cu un ton de general apt-combatant. Băieții râd și se execută. Noiembrie răcoros la București în 1930, cu amurguri de vată de zahăr roz și cerul de un roșu pudrat cu ape stranii ca de sfârșit de lume. Lișca iese de la Universul, de pe Brezoianu, cu ziarul luat din biroul lui Mircea, în mână. Haralambie o urmează, alături de Iliaș. Toți trei sunt veseli și mulțumiți în așteptarea veștilor despre Căpitanul Cyril. Iliaș ține neapărat să îi arate mai tânărului său prieten, Haralambie, Cișmigiul. Cișmedji – cum i se spune în turcește – trimite la șipotul izvoarelor, îi spune el. Pe vremuri, parcul din buricul târgului se afla într-o baltă formată din apa care se scurgea din izvoarele ce se prelingeau la vale, de pe dealurile Sărindar și Schitul Măgureanu. Mica străduță de la intrarea în Cișmigiu, unde locuiau la București Lișca și Iliaș, se numea chiar astfel: Șipotul fântânilor. Iliaș e tare bucuros că poate să îi explice mai tânărului său prieten istoria grădinii. Numele de Cișmigiu s-ar putea să vină însă și de la omul care se ocupa de cișmele pe vremea lui Alexandru Ipsilanti. Vreme în care Bucureștiul era amenințat de tot felul de molime. Prin octombrie 1779, Ipsilanti pune să se ridice în fața bisericii Sărindarului o fântână cu apă curată de izvor. Până atunci nu exista pe Podul Mogoșoaiei decât apa de ploaie și atât. Cel care se îngrijește de fântâni primește loc de casă chiar în spatele fântânii și e numit Cișmigiu. De aici și numele grădinii. Grădinarul austriac Meyer e angajat de domnitorul Bibescu care hotărăște să transforme dumbrava într-o grădină publică. Dintr-o mocirlă, locul devine o grădină falnică și bine întreținută. Însă toate acestea se întâmplau în veacul dinaintea momentului în care cele trei personaje ale noastre trec pe Brezoianu, spre Cișmigiu. În anii veacului lor, neamțul Hoffman, un celebru botanist și un peisagist pe nume Repbuhn îl transformă și îl aduc la forma în care parcul a rezistat de-a lungul anilor, până în perioada în care Autoarea scrie aceste rânduri. Iliaș își continuă povestea pentru Haralambie, lovit în mândria lui de personaj întrerupt mereu de enervanta Autoare ce vrea să sublinieze insistent că e grădina ei publică preferată din București și din lumea întreagă. Autoarea iubește Cișmigiul la fel de mult cât iubește Ceasul din Turn al Sighișoarei de acasă.

   În timp ce Autoarea scrie aceste rânduri, Iliaș se trezește cu o mustață frumos pieptănată – asemănătoare cu mustața fictivului și belgianului detectiv Hercule Poirot – a cărei colțuri și le învârte de zor între degete, așteptând să termine femeia nebună cu inserțiile despre persoana ei irelevantă, în romanul lui. Narcisistă cu moț în vârful capului! Rumegătoare de macarons-uri! Huuooo! Iliaș strigă înfuriat. Apoi se calmează brusc. Autoarea nu vrea să își piardă personajul deci revine și trage cu urechea mai departe la discuția dintre cei doi. Mai precis la poveștile lui Iliaș despre Cișmigiu. Locul ăsta e aproape la fel de frumos ca Brăila, continuă el sfătos. În Cișmigiu, prin Grădina Rozelor, a fost primul concurs de frumusețe din țară, câștigat de o fată pe nume Magda Demetrescu. O orfană frumoasă crescută de o mătușă a ei. Sute de fete au defilat prin fața juriului fără corsete și brasete. Din juriu făceau parte o prințesă, un scriitor (n.a.: Liviu Rebreanu), un profesor și un ministru. Fata a leșinat pe scenă când a aflat că a luat premiul cel mare. Tot prin Cișmigiu se dau reprezentații de teatru și au loc tot felul de acrobații în aer liber. Vara vizitatorii grădinii se plimbă cu barca pe lac. Iarna patinează tot acolo. Aici au avut loc și primele meciuri de box. Paznicii au fost indignați spunând că oameni în toată firea se bat fără să aibă vreun motiv. Pe sub Dealul Schitu Măgureanu se spune chiar și că ar exista un tunel secret. În orice anotimp e frumos Cișmigiul! Seara răsună tarafuri de lăutari. Peste zi, vocile copiilor care se joacă și ale vânzătorilor de ziare. Liceenii fugiți de la liceul Lazăr, din apropiere, se dau cu barca sau aleargă unii după alții, râzând. A devenit de la o vreme parcul servitorilor dar el și Lișca nu ezită să facă zilnic o plimbare prin grădină, de fiecare dată când sunt la București. Doar e la un pas. Cum ies din casă, dau direct în Cișmigiu. Iar ei sunt din Brăila, doar! Servitori sau prinți, pentru ei Cișmigiul e al tuturor. Trebuie să fii prost să îl ocolești doar pentru că te poți întâlni în ziua lor liberă, cu cei care te servesc prin casă. Cine e inteligent nu pleacă urechea la așa aiureli. Uite-i de exemplu pe Victor Eftimiu sau pe Lovinescu, luând masa mereu la Monte Carlo, restaurantul construit după planurile lui Mincu, marele arhitect, chiar pentru prima expoziție a Bucureștilor din 1886. Iliaș se uită perplex la Haralambie care îl întreabă cine e Eftimiu. Dă din mâini enervat de parcă ar alunga o muscă și îi spune tânărului că va trebui să îi facă educația dacă se va mai învârti mult în jurul Lișcăi. Nu îi plac proștii dar el e tânăr și are o șansă să îi treacă dacă ciulește urechile și îi ascultă poveștile.

   Îl va aduce duminică să asculte fanfara militară cântând în chioșc. Să vadă atunci lume gură-cască din toate părțile Bucureștiului și de toate soiurile. O va putea vedea pe Ilonka, servitoarea lor unguroaică, la braț cu ordonanța domnului general Costachi dar și pe contesa Agatha, tocmai venită de la Londra, croșetându-și idila de toamnă cu ultimul ei tânăr amorez despre care unii spun că ar coborî direct din cloaca Ferentarilor. Snobii merg în nord, spre Kiseleff, unde Bucureștiul are un alt parc mare dar lor le place mai mult Cișmigiul.
Uite, ca să ții minte, mă rusule, Cișmigiul a devenit grădină publică odată cu sărbătoarea a 25 de ani de domnie ai lui Carol I. S-a făcut zaiafet mare atunci. Se vorbește până și azi de serbarea aceea. Au venit primari de peste tot din Regat. S-au servit peste 10.000 de sticle de vin. Ba chiar și icre negre în farfurii cu imaginea familiei regale. Dimineața, după zaiafet, toți dormeau pe bănci, prin parc, morți de beți. Haralambie cască ochii uimit. Iliaș își învârte din nou mustața. După ce vor face o plimbare scurtă prin Cișmigiu îl va duce la Capșa (în capitolul viitor, mai precis, se bagă din nou în vorbă Autoarea cea enervantă, în timp ce Iliaș aproape ridică bastonul să îl arunce după ea). Bucureștiul e frumos. Nu atât de frumos ca Brăila lor, dar dacă te obișnuiești cu el, mereu te întorci. N-ai cum altfel. E dimineață și e noiembrie. Cișmigiul e blând și e primitor și e ușor încețoșat. Merg toți trei unul lângă altul, atenți la peisaj. La mijloc, între ei, stă Lișca zâmbind. Trec prin Grădina Cișmigiului care e încă goală. Privesc copacii și lacul și iarba și frunzele toamna. Și lumea lor devine pentru un moment fără sfârșit și fără început. Un timp abstract. Ar putea fi oamenii oricărui secol. Trei oameni privind Cișmigiul în toată splendoarea lui. Simțindu-se parte din el. Printre sălciile plângătoare de la marginea lacului pătrund câteva raze jucăușe de soare. Noiembrie. Cișmigiu. București. 1930. Haralambie o ia de mână pe Lișca. Fata tresare mirată apoi începe să râdă. Nu își retrage mâna. Iliaș se face că nu îi vede. Își învârte mustața și tace. Timpul rămâne deocamdată blând cu cei trei. Îi vom urma pe cei trei spre Capșa, unde Iliaș îi va comanda lui Haralambie o cafea Marghiloman. Ne vom plimba agale în urma celor trei, pe bulevardul Elisabeta, numit pe atunci și Hollywoodul Bucureștiului. Vom face cunoștință și cu Virgilică, nebunul Capșei. Cel care pentru trei lei înjură orice scriitor vrei. Un leu e salutul. Doi lei e salutul, plus un mulțumesc lângă el. Dacă îi dai patru lei ciufulește și trage de obraz și urechi orice scriitor snob cu nasul pe sus, chipurile onorabil, pretinzând să i se spune Maestre și dând sfaturi necerute oricui. Ne retragem din capitolul de azi cu gândul la Virgilică al Capșei, de teamă să nu îl pună cititorii să ne tragă de moț pentru că ne-am lungit prea mult. Ne lăsăm însă sufletul pe malul lacului din Cișmigiu. Acasă. Cu dor și cu dorința sfâșietoare în această dimineață de noiembrie de a-l revedea cât mai curând.

Larisa și Vava Transparentă

   Cu pupilele negre, uriașe, precum două iazuri întunecate de noapte, în care poți să cazi și să te stingi pentru totdeauna. Precum lumânarea pentru sufletul celui singur. Cu părul mirosind zi și noapte, vară și iarnă, a floare albă de primăvară. Călătorise aproape o lună și jumătate din Siberia până la Odesa, într-un vagon de marfă. Timpurile, ca întotdeauna, mizerabile. Distruse de oamenii care se învrăjbesc și ucid între ei. De la Odesa urmase drumul spre București cu ajutorul unui angrosist de tutun ce avea prăvălie pe lângă Gara de Nord. Dansa de nebună când o apucau pandaliile și i se făcea dor de Vava al ei. Se rotea în amețitoare cercuri concentrice prin lumea sa minusculă în care nu lăsa pe nimeni să intre. Acolo, în întunericul adânc și tăcut din ea însăși, Larisa aprindea candelabre, lumânări și o mie de stele. Toate o luminau doar pe ea. Râdea atunci dându-și cu sălbăticie părul pe spate. Mușca din timpul zilelor ei cu sete. Și zilele i se supuneau. Treceau spre amurg și spre nopțile lor, unele după altele. Zilele ei. Trăite. Fără Vava. Larisa își lăsase părinții într-un colhoz țigănesc din stepa Caucazului de Nord. Țiganski trud/ Cooperativă țigănească îi spuneau, cică. Fugise. Era nomadă. Nu putea sta într-un singur loc. A ajuns prin Omsk, cu un băiat pe care îl cunoscuse în gara Dvoinaia. Unul Vava. Băiatul venise adus forțat, cu vreo cinci ani în urmă, împreună cu familia lui și alte 50 de familii rome, de un haidamac pe nume Krikunov. I-a așezat pe niște pământuri libere și în primăvara aia au deschis și ei o cooperativă. După vreo trei ani, toată cooperativa – dar-ar boala-n ea! – abia a reușit să adune vreo 40 de cai, majoritatea de furat, aduși de Vava, vreo trei cămile, un taur și 20 de vaci care picau din picioare de jigărite și bolnave ce erau. Vai de capul țiganilor cu cooperativa lor cu tot! 4.700 de acri de pământ și trei cămile. Prin ’28 se dăduse un decret ce spunea că orice familie de romi primește între 500 și 100 de ruble dacă se stabilește pe pământurile libere unde era repartizați.

   Mai marii încercau să așeze țiganii într-un loc. Să nu mai vânture lumea. Ai lui n-au primit nimic. Era numai pentru cei care se mutau în anii de după decret. Au rămas la grămadă în stepa aia nenorocită, cu trei cămile care se uitau la ei și râdeau parcă în bătaie de joc. Cocoșatele naibii! Vova era Tatăl cailor. Renumit prin toată țigănia că putea să îmblânzească orice cal, de cum punea mâna pe el. Lua calul de căpăstru și al lui era.

   Așa și cu femeile. Reușise să îi pună însă și lui căpăstru o femeie. Ea, Larisa. Fata l-a văzut în gară și i-a spus scurt: ,,Vino cu mine!”. Și dus a fost. Nu s-a mai gândit la nimic. Căzuse în ochii fetei și nu mai auzea decât clopoțeii ei de râs și de voie bună. Nu tu, mamă. Nu tu, tată. Numai ochii aceia adânci ai fetei. Au ajuns prin Omsk, de nebuni. Era mereu primăvară. De la părul Larisei cel învolburat care mirosea a stele, a nopți fierbinți și a acasă a lui. Uite cum faci dintr-un nomad, un sedentar! Dă-i o femeie pe măsura lui și gata! Lângă ea este acasă. Oriunde. Așa își spunea Vova râzând în sinea lui de el însuși. Râdea și cânta. Larisa dansa. Nu mai vedeau în jur nici frigul ucigător, nici foametea. Nici nu mai auzeau plânsetele și gemetele celor care cădeau secerați de frig, de istorie, de vacarmul ucigător al semenilor lor ocupați să fure putere, bani, slujbe mai sus decât alții. Fum și cenușă. Scriau pe nisip cu toții. Pe zăpezile siberiene scriau.

   Nu erau nici liberi nici fericiți. Mereu cu politica în brațe, mureau după o viață prostească trăită în chingi, cu lanțuri la mâini și la picioare. Siberia Larisei și a lui Vava era însă din purpură și din visuri împlinite. Avea gustul libertății trăite din plin și căldura anilor tineri și abrași ai lor. S-au ascuns printr-o pădure de mesteceni de la margine Omskului. Au găsit o căsuță mică din lemn în care locuia o familie primitoare. S-au împrietenit cu un marinar grec, aciuat și el în familia aceea de oameni blânzi și buni. Marinarul era pe jumătate nebun. Cu amintirile toate pierdute. L-au găsit la liziera pădurii de mesteceni, leșinat. Bolnav și fără memorie. Avea în buzunar o scrisoare din partea unei fetițe și a unui bărbat care avea grijă de ea. Scrisoarea nu avea plic cu adresă dar din ce i-au scris cei doi, se înțelegea că stau la Paris dar au casă și în București, și că de felul lor sunt dintr-un port de la Dunăre numit Brăila. Cyril se numea bărbatul și au petrecut cu el un septembrie auriu cum numai Siberia le dăruiește celor cărora nu le este frică de ea. Oamenilor cu sufletul liber ca pasărea în zbor. Oameni care se satură cu o firmitură de pâine și nu dau nici doi bani pe rânduielile false ale lumii. Oameni strălucind precum sâmburii de rodie în lumina clară a vieții. Vocea lui Vava se auzea printre mesteceni, cântând despre viață și despre dragoste. Despre libertate și despre întinsele păduri de mesteceni. Despre stepele rusești și despre femeile lor. Binecuvântate fie cântecele vechi ale țiganilor! Ele ar putea trezi și un mort la viață, darămite inimile unor tineri cu sânge iute, alergându-le prin vene.

   S-au iubit cei doi, acolo, în adâncul pădurii de mesteceni, până spre sfârșitul toamnei. Căpitanul Cyril, cu toată boala uitării pe care o avea, îi îndrăgise. Ar mai fi fugit mult împreună prin lume dacă nebunei de Larisa nu i s-ar fi pus în cap să meargă și să caute familia marinarului. S-a urcat într-un vagon de marfă și dusă a fost spre Odesa. Cică de acolo era mai ușor să ajungă la București. Vava n-a vrut să meargă cu ea. Ce să caute el prin locurile acelea?! S-a răzgândit în ultimul moment. Nu putea respira fără ea. Femeie nebună! Plecarea ei era precum un cuțit înfipt până la prăsele în sufletul său de flăcău de 20 de ani cu ochi de jar și inimă cât munții. Îl înnebunise de cap. Când a ajuns în gară era însă prea târziu. Trenul spre Odesa plecase cu fată cu tot. Fără el. A fugit un timp așa, ca prostul, singur printre șinele de cale ferată. Alerga după un tren care plecase deja. Asta a fost tot?! Era sigur că vor îmbătrâni împreună. Asta a fost tot?! Se auzea pe el însuși urlând în adâncul său. Neauzit și nevăzut de nimeni. Un Vava mititel care a rămas acolo, ghemuit precum un copil speriat, cu genunchii la gură. S-a ridicat abia după mult timp, când a reîntâlnit-o pe Larisa. Da, cei doi aveau să se întâlnească după vreo 26 de ani – în ’56 – într-o tabără de nomazi, undeva prin vestul Ucrainei, la Ujgorod. Au îmbătrânit împreună. Au rămas de atunci unul lângă altul. Până la capăt. El intrase în ansamblul lui Volșaninov. Volșaninovii l-au și adoptat de fapt în faimoasa lor dinastie țigănească. Rada și Nikolai Volșaninov cântau împreună. Aveau un duet de plângeau și pietrele de pe drum când îi ascultau. Ghenadi cânta la șapte corzi. Lumea își rupea palmele aplaudându-l. Erau vreo treizecișicinci de oameni în ansamblu. Țigani ruși, maghiari și basarabeni. Muzicanți de-adevăratelea. Nici ursari, nici de catifea. Muzicanți. Artiști adevărați. Muzica le curgea prin sânge. Se înghesuiau toți să îi vadă. Erau printre cei mai doriți și iubiți din Uniunea Sovietică, alături de ansamblurile de țigani ale lui Asmanov, Nikolai Zemchuzni, Dalski, Vasili Korzov, Vladimir Sakitsi. Vava cânta la vioară dar avea și voce. Când se întorcea de la cântările lui, răsuna mica stradă pe care locuiau, de ieșeau vecinii la ferestre aplaudând. Larisa râdea și își spunea alintându-se: ,,uite la el, om bătrân și cântă pe stradă.” Erau fericiți. Împreună. S-au stins de bătrânețe. Unul după altul, la diferență de vreo două zile. S-au ținut de mână până în ultima clipă. În ’30, când Larisa urca în marfar să plece din Siberia spre Odesa, habar n-avea că urmau pentru ea ani grei în care va umbla înjumătățită și fără căpătâi prin lume, încercând cu disperare să îl regăsească pe Vava al ei.

   Ani de singurătate și căutare în care Larisa nu și-a pierdut nici măcar o secundă speranța. Știa că se va reîntâlni cu Vava al ei. Era sigură! Se trezea dimineața cu imaginea lui în minte și noaptea adormea tot cu el în gând.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…