ROMAN-FOILETON – Dana BANU – Ultimii ani

Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.

   Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.

Povești de toamnă: Piratul grec și Marinarii de pe Potemkin. Spirala

   În curtea decorată precum o mustărie, cu rogojini, bostani și stuf, trupa de muzicanți aduși de la hotelul Bristol, cântă în surdină. Domnișoara Lou – fiica domnului Demetriad, profesorul de greacă veche – și-a prins după ureche un trandafir portocaliu. Picioarele îi tropăie ușurel pe sub masă, pe ritmurile melodiei lui Moscopol: Dacă ai fi Ginger Rogers și eu Fred Astaire.
Câteva minute mai târziu, de sub bretonul lucios, ochii mici, negri și ageri ai Domnișoarei Lou prind a sclipi o lacrimă pe refrenul lui Titi Botez: Femeia – eterna poveste/ nu întreba cine este/ și iubește-o mereu. Dar nu cu bretonul Domnișoarei Lou și cu trandafirul ei din păr avem noi astăzi întâlnire. Capitolul acesta e despre poveștile și oamenii vechi ai Brăilei.
Musafirii au început să povestească imediat ce noaptea de toamnă a prins să cadă precum o catifea de culoarea mustului, cu ape aurii de stele încă nevăzute dar presimțite de toți.
Elefteriadi, negustorul de blănuri, își ridică vocea baritonală:

   – Da’ de grecul din Kefalonia care stăpânea apele grele de pești și vapoare ale Dunării, din Sulina, de unde trăia el, până la noi aici la Brăila, vă mai amintiți?

   Mesenii dau toți din cap în semn că știu. De parcă ar fi fost vorba de vreo rudă apropiată. Piratul murise prin 1871 – cu vreo 60 de ani înainte de noaptea noastră de toamnă, se putea spune că trecuse deja aproape o viață de om de atunci – dar ochii musafirilor, aprinși de licorile fine și alcoolice, străluceau de parcă ar fi fost la masă chiar lângă ei. Ghiorghios E. Kontoguris era numele lui iar moartea se spune că i-a venit chiar de ziua binecuvântată a Greciei, pe 25 martie – aici domnul Elefteriadi își făcu o cruce mare, plină de respect, considerație și patriotism – de la niște mateloți ruși care l-au împușcat în plină stradă. Cei din Sulina l-au îngropat în cimitirul lor maritim. Cosmopolitul cimitir al Comisiei Dunării. Din întreaga Românie și Europă e singurul mormânt care e recunoscut ca aparținând unui pirat. Adaugă sfătos, domnul Elefteriadi. Bine, unii zic că ar fi murit singur, de bătrânețe, în patul lui de la Sulina, după ce și-a ascuns comoara uriașă prin Bălțile Brăilei. Mulți au pornit de-a lungul anilor în căutarea comorii. Însă asemenea comorilor turcești ascunse prin hrubele vechi ale Brăilei, mulți au căutat, nimeni nu a găsit. Sau poate or fi găsit dar au păstrat secretul. Deseori vecinii se uită circumspect când oamenii locului apar cu câte un inel nou, o broșă sau un colier. Nici însemnul de pe piatra de mormânt a grecului nu e clar pentru toți. Unii spun că ar fi doar însemnul morții, nu al pirateriei. Cert e că Ghiorghios era un fel de haiduc. Lua de la bogați și dădea la săraci.

   – Tot un fel de hoț adică, se bagă tăios și repede în vorbă Țața Rada cu șorțul plin de mere tomnatice aduse pentru fructierele de pe masă.

   Din spatele ei, Brebenel – băiatul în casă – venea cu mere în caramel și cu cornete cu castane coapte aduse de la colț, direct de pe sobița ambulantă a șchiopului Ali.Ochii Domnișoarei Lou prinseră a străluci din nou la vederea roșului sângeriu al caramelului de pe mere. Nările ei delicate fremătau în fața mirosului de castane coapte. Domnul Elefteriadi tușește scurt și tare cât să ceară atenția și continuă. Ca să atragă vapoarele la mal și să le jefuiască, grecul Ghiorghios așeza felinare la coarnele vitelor. Mai precis, trecea un drug din lemn lung prin coarnele vitelor iar la capetele drugului punea felinare. Astfel, din larg, marinarii de pe vapoare vedeau lumină și credeau că este o navă acostată. Cădeau astfel imediat în capcana piratului. Acesta se urca pe vapor cu pușca în mâini și jefuia tot. Împărțea la sfârșit prada cu localnicii care îl ajutau. Ghiorghiois era, cum ar veni, un pirat „de uscat” nu de apă.
Povestea mai spune că Ghiorghios al nostru era și un mândru bucătar. Când dădea vreun jaf, înainte de toate căuta condimente scumpe și exotice, delicatese diferite, tot felul de ingrediente pe care le folosea pentru a găti o mulțime de mâncăruri cu un gust nemaiîntâlnit, în tigăile sale în care se fierbea și prăjea mereu câte ceva.

   Îl și vedem pe Ghiorghios, spuse domnul Elefteriadi, dând iama printre sacii cu rozmarinul cel prietenos cu carnea de miel, cu salvie pentru tocături și pâineturi albe curate sau cu măghiranul iute la miros și fericit în supe. Prietenii cei mai buni ai piratului grec erau uleiurile de măsline, ardeii iuți, mugurii de capere, culeși înainte să înflorească și să prefacă în trandafirii Flanders, cu stamine mov și petale albe și parfumate. Bottarga italienească, icre de pește sărat – chefal sau ton roșu – rețetă adusă de arabi pe țărmurile Mediteranei. Pancetta cea condimentată cu diverse ierburi aromatice și pusă la uscat. Colatura de arici – esența de anșoa – peștele anșoa e pescuit tocmai prin golful Salerno, apoi e pus în sare, la păstrare timp de un an întreg, în butoiașe din lemn de castan. Toate bunătățile meridionale îi erau cunoscute și prietene, piratului nostru.

   Mesenii ascultau cu gura căscată. O foame și o poftă uriașă au pus deodată stăpânire pe toți și farfuriile s-au umplut ca la comandă cu bunătățile de pe masă. Țața Rada îl puse pe Brebenel – băiat de flori și de casă – să mai arunce un rând de pastramă de oaie pe grătarul încins. Cele mai multe jafuri le făcuse grecul Ghiorghios în timpul războiului Crimeii. Ziarele englezești și franceze – Illustrated London News și La Presse – vuiau despre isprăvile piraților dunăreni. Au vuit ziarele despre pirații greci de proveniență ioniană și albaneză care au atacat un vapor olandez, au ucis echipajul și au plecat cu nava spre Tulcea. Au mai scris și despre povestea dintr-o primăvară, în care bricul Braga din Lubeck a eșuat la Brațul Sulina, la gura de vărsare.

   Mare parte dintre marinari s-au baricadat în curtea farului. Două zile au stat acolo ca într-un fort, apărați de zidurile de cărămidă. Au fost salvați de marinarii de pe un bric din Bremen, numit Ocean. Grecul venise din Kefalonia împreună cu fratele său. Voia să facă bani. Nimic altceva. Există 1001 de variante ale morții lui dar cert este că a murit după ce a jefuit o mulțime de vapoare și a ucis nenumărați marinari. Era un pirat cu adevărat.
Grigore, fratele său, i-a scris pe placa de mormânt că fusese un bun cetățean al orașului.
Grigore a rămas apoi la Sulina, ca negustor bogat. S-a însurat. A făcut copii. A murit de zile bune, în patul lui.

   Elefteriadi își termină povestea. Bău din mustul care îl aștepta în ulcica de lut cu floricele roșii desenate pe margine și se șterse cu dosul palmei pe mustățile sure. Un bostan portocaliu uriaș zâmbește cu neîncredere. Zâmbetul bostanului pare al unui pirat. Un pirat adevărat!

   – Da’ comoara?! Precis așteaptă și comoara pe careva s-o găsească! se grăbi Țața Rada cea trupeșă să pună punctul, întrebarea și exclamația.

   Musafirii oftară în ison, cu gândul la sipetele și cuferele pline ale piratului Ghiorghios. Licăreau prin noapte bogățiile grecului ascunse prin Bălțile Brăilei și prin portul Sulinei.
– Dă-i încolo de pirați! Cine mai știe când au venit răsculații de pe crucișătorul Potemkin? se băgă în seamă Zoița, nevasta funcționarului rus de la Poștă. Ăștia măcar erau de prin 1905, cale doar de 25 de ani vechime.

   Încet, încet, povestitorii noștri încep să se apropie de zilele lor. Bătrânii de la masă se foiesc entuziasmați, gata să își dea cu părerea. Doar trăiseră și apucaseră zilele în care răsculații erau cazați la hotelul din Brăila.

   – Afanasi Nicolaevici Matiușenko avea o bluză albă ca laptele. Se vedea pe el că era șeful bolșevicilor! spuse tante Margareta de parcă l-ar fi văzut cu adevărat. De fapt găsise o poză a lui mai demult, într-un ziar.

   – Pe masă aveau un samovar uite așa de mare! desenă tante Margareta cu mâinile ei mici și umflate forme din cele mai diferite, prin aer. Părea că beau și vișinată din niște păhăruțe mici și tare elegante.

    – Da, și l-am aruncat afară după an. Consiliul de miniștri l-a expulzat pentru că în loc să stea pe fundul lui, la ascunzătoare, se apucase de propagandă printre rușii de pe aici, din Brăila. Heee! Ai naibii bolșevici! Dracu să îi ia! Bine că am scăpat de ei de pe aici! se oțărî atoateștiutoare Zoița, nervoasă că tante Margareta îi tăia vorba mereu.

   Istoria își râdea în barbă, pregătindu-i Zoiței pentru anii bătrâneții, un upercut de toată frumusețea. Adevărul este că dintre cei 700 de marinari ruși, pe mulți i-au pus la munci în agricultură, iar basarabenii care știau românește au plecat mai departe. În vara lui 1905, când a fost predată nava, la bordul crucișătorului s-au întors doar vreo 50 de oameni care au și depus apoi jurământ față de țar. Toți au fost încarcerați. Ceilalți 650 au rămas să pribegească prin România. În 1930, anul povestirii noastre, mulți sunt prin Constanța, Brăila, Galați sau Moldova. S-au așezat pe unde au putut și au tot felul de slujbe mici: birjari, hamali, ospătari și câte și mai câte.

   Sora unuia dintre mesenii bătrâni e măritată cu un fost marinar de pe Potemkin. Ilia Cerneski pe numele lui. Bătrânul povestește că soră-sa și cumnatu-său au moșie la Vădeni și pământ în apropierea Siretului. Cultivă pepeni galbeni și verzi. Ilia are o mulțime de năvoade cu care dă la pește în Siret. Are un samovar uriaș și bea ceai zilnic din el.

   – Da, așa e! se grăbește să adauge tante Margareta. Ăștia beau zilnic ceai. Țin samovarul aprins zi și noapte.

   Văzuse ea în poza cu Afanasi Nicolaevici Matiușenko și cu ceilalți ruși! Apoi s-au oprit toți din povestit. Dacă unul de-al lor avea rudă de pe Potemkin era nepoliticos să mai spună ceva de rău despre ei. Zoița schimbă povestea îndemnând lăutarii să cânte ceva mai vesel. Un Zavaidoc. Di, di, di, murgule, di! ar fi numai bun de ascultat. Lăutarii au mai băut câte o ulcică de lut cu must apoi s-au executat. Curtea îmbrăcată în mustărie, cu stuf și rogojini pe margini, cu tărtăcuțe, gutui și ciorchini de struguri ițindu-se veseli din toate colțurile, trepidează de voie bună și de povești. Frigul pișcă ușurel dar bucatele încălzesc sufletul și dezleagă limbile. Pastrama de oaie sfârâie pe grătarele din fundul curții. Mireasma ei acoperă înserarea și plutește peste capetele mesenilor. Pe stradă, obosiți de alergătură, vânzătorii ambulanți se retrag spre casele lor, cu cobilițele pe umeri. Din când în când câte o căruță cu vreun rest de pește nevândut peste zi, acoperit cu frunze mari de salcie, trece și ea spre casă. Câte o voce mai răsună la întâmplare înainte să se piardă în noapte: Haine vechi!, Gheață!, Spoitorul! Mesenii noștri sunt însă departe de întâmplările străzii. În lumea lor de toamnă bogată cu arome grele și ciorchini de struguri la tâmple. Tulburelul face cu ochiul pastramei. Fețele oamenilor sunt luminoase. Domnișoara Lu ronțăie de zor castane coapte din cornet. Se visează Ginger Rogers și se uită cu invidie la rochia de mătase a Lișcăi.
Din casă se aude sunetul telefonului. Lișca urcă în fugă cele trei trepte. Intră și ridică receptorul. E o voce bărbătească:

   – Eu sunt. Am venit.

   El era! Băiatul întâlnit în gară la Istanbul când coborâseră din Orient-Express. El era și era al ei. A știut de când l-a văzut pe peron, în mulțime, printre aburi și zgomote și vieți de oameni care treceau unii pe lângă alții fără să se cunoască și fără să se oprească. Ei nu se cunoșteau dar s-au oprit și au știut că asta e tot. Drumul lor era de acum împreună. O spirală uriașă se desenează imaginară prin aer, deasupra capului Lișcăi. Autoarea o desenează acolo pentru că povestea celor doi de abia începe.

– Ți-a venit omul? întreabă Iliaș curios.

– A venit!

Acolo unde trăiesc mestecenii plângători

   Un culac (n.a.: denumire dată în perioada colectivizării din Siberia, celor care proveneau din familii vechi și înstărite, corespondentul „chiaburului” din România) fugit din Omsk, îi povestește lui Haralambie despre un marinar străin, cu amintirile pierdute, ajuns prin orașul lui din Siberia. Printre hârtiile pe care marinarul le avea asupra lui când l-au găsit rătăcind pe străzi se afla și o scrisoare frumos caligrafiată, din partea unei fetițe care se pare că era fiica lui, și o altă scrisoare din partea unui bărbat. Amândouă erau scrise în limba română. Un vecin al familiei care îl îngrijea pe marinar, undeva printr-un sat la ieșirea din Omsk, un om născut prin Bucovina, reușește să o citească și le-o traduce. Marinarul avea o fetiță și locuia, chipurile, hăt departe, undeva într-un port românesc de la Dunăre, numit Brăila. Cel puțin așa lăsau pasajele din scrisori să se înțeleagă. Din păcate nu aveau un plic pe care să fie trecute numele și adresa exactă a expeditorului. Marinarul își pierduse memoria cu totul. Nu își mai amintea despre el decât că este căpitan de vapor. Nici măcar nu știa cum a ajuns să rătăcească pe străzile Omskului, bolnav și singur. Ce trăia astăzi, uita mâine.

    O familie de oameni cu frica lui Dumnezeu îl găsește leșinat la marginea pădurii de mesteceni din apropierea casei lor. Îl iau la ei și îl îngrijesc. Cu timpul, marinarul prinde puteri. Începe să se vindece. Nu mai uită de la o zi la alta ce trăiește. Nu își aduce însă aminte trecutul. Devine un om de-al locului. Învață limba. Obiceiurile. Ajută familia la treburile casei și își face un loc al său printre cei de la marginea Omskului. Marinarul se numește Cyril, după cum apare menționat în scrisori. Culacul din Omsk, refugiat la Paris, dă întâmplător peste Haralambie la cafeneaua unde acesta își lua aperitivul zilnic, și află că tânărul urmează să plece la Brăila. Îi povestește despre marinarul Cyril și îl roagă să cerceteze prin portul românesc dacă e cineva care îl cunoaște și îi știe familia. Haralambie îl recunoaște imediat în personajul descris de culac, pe Cyril, tatăl Lișcăi, despre care aceasta îi povestise cu lux de amănunte.

   Ajuns la Brăila, le dă fetei și lui Iliaș, vestea cea mare. Iliaș va trimite câteva scrisori unor prieteni ai lui, foști tovarăși de afaceri, din Omsk. Aceștia vor merge la adresa familiei unde locuiește marinarul. Vor cerceta. Vor afla adevărul. Dacă e cu adevărat Căpitanul Cyril, prietenii lor le vor scrie și vor hotărî împreună cum și ce să facă pentru ca tatăl Lișcăi să fie adus cu bine acasă. Deocamdată însă, luăm trenul și plecăm din Brăila anilor ´30 spre Bucureștii acelorași ani.

   În gara din Brăila, înainte ca Lișca să se urce împreună cu Haralambie și Iliaș în trenul spre București, și să își fluture pe fereastra vagonului batista albă, tivită pe margini cu dantelă înspumată cu fir argintiu, Domnișoara Lou – fiica profesorului de greacă veche, Demetriad – venită să o conducă pe Lișca la tren, o întreabă despre locul în care se află probabil tatăl său.
Nefiind încă obișnuită cu numele orașului siberian, Lișca îi răspunde: Acolo unde trăiesc mestecenii plângători, dragă Lou. Auzise expresia asta de la Iliaș. I-a plăcut, și a ținut-o minte.
Domnișoara Lou își mângâie bretonul și lovește pe furiș o pietricică albă cu vârful pantofului crem. Crede că bietei Lișca au început să îi fugă mințile de acasă. Oricum nu erau chiar la locul lor nici înainte. Lou o vedea uneori noaptea, de la fereastra ei de peste drum de casa Lișcăi, pe vremea în care nu era încă plecată la Paris la școală, cum ieșea la plimbare prin orașul ascuns în întuneric. Fata umbla nopțile pe străzi și vorbea cu Dunărea. Mai ales toamna, când amurgul era la început roz aprins apoi devenea roșiatic, Lișca nu putea sta în casă. Ieșea în lumina aceea de sfârșit de lume și străbătea străzile în formă de evantai. Vorbea cu prietenii ei, copiii și oamenii străzii, le mângâia un moment viețile și tristețile grele care îi încovoiau și îi făceau să renunțe și să se lase cu totul în voia unui destin nefast. Lișca trecea printre ei ajutându-i și făcându-i să se ridice din nou. Nu degeaba îi spuneau toți Trandafirul Brăilei. Fata avea nu doar parfumul florii imperiale ci și blândețea lui catifelată. Mai avea însă și înțepătura spinului, când era cazul.

   În amurgul de toamnă lumea lua foc. Se colora în culorile vieții fiecărui om. Fiecare om care privește sfârșitul unei zile, își are amurgul său personal, diferit de al altora. Pentru că omul e unic și oricâte asemănări i-ai găsi cu semeni de-ai lui, tot altfel și singur pe drumul său este. Stăm toți sub același soare dar îl vedem fiecare în felul nostru.

   În acest timp, la marginea Omskului, căpitanul Cyril privește cum cad foșnind frunzele mestecenilor. Vântul se întețește uneori și le cuprinde, învolburându-le până la cer. Viscolește auriu, roșcat-ruginiu cu frunze moarte. Căpitanul Cyril, înalt și tăcut, cu pletele pe umeri și barba vâlvoi, intră în mijlocul vârtejului și al amurgului pudrat cu arome și învăpăiat de visare. Se învârte odată cu vântul. Oamenii își fac cruce. Nu e a bună să intri în vârtejurile de frunze. Mai ales în lumina amurgului. Uneori, noaptea spre dimineață, în primii zori, Căpitanul Cyril iese afară în curte. Îl vedem prin pâcla alburie a ceții sidefii de toamnă, precum coaja mătăsoasă a mestecenilor din jurul casei. Are în mâini un felinar. Privește îndelung drumul. Și drumul pare că pleacă de la el fără întoarcere. Apoi intră la loc în casă.
Îi răspunde Anisiei, gazda care se uită la el cu ochi mari și întrebători:
– Am fost să văd ce de toamnă-i pe afară. Să împrăștii ceața, să îi fac loc toamnei.
Anisia îl privește cu dragoste calmă de femeie văduvă cu mulți copii de crescut. Fratele ei, Iakov cel Roșcat, îl bate ușor pe spate pe Cyril și scormonește în jăraticul vetrei. Aprinde samovarul. Lumina dimineții a intrat și ea, timidă, în casă, odată cu Cyril. La început părea înfricoșată. Apoi se așază pe borcanul de miere și de acolo se uită la tabloul domestic al micii case din lemn. Copiii încă dorm pe lângă cuptorul alb, dat cu var. În căsuța din lemn cu ferestre albastre și dantelate e cald. Afară, toamna s-a așezat prin curte, adusă și luminată de felinarul lui Cyril.

   Un mesteacăn plângător cu scoarță de mătase își scutură pletele în așteptare. Toamna vine. Toamna pleacă. Iarna vine. Iarna pleacă. El va rămâne aici, în curtea Anisiei, a lui Iakov cel Roșcat și a copiilor care fac să-i tresară zilnic sufletul de bucurie când îi vede alergând și jucându-se prin curtea cea largă. Pe chipul blând al lui Cyril trece o lumină și apoi o umbră. Amintirea unei fetițe râzând spre trandafirii roșii ai unei curți necunoscute îl locuiește o secundă apoi se adâncește în sufletul său. Așa, doar un fragment. Doar un colț dintr-un timbru cu desene abstracte. Neînțelese. Timbrul unei scrisori de departe. Mesteacănul plângător tresare a viață. Oamenii și lumea lor îi sunt bine cunoscuți. Dincolo de gard, din pădurea cea de argint și de aramă, frații lui mesteceni îi trimit semne de recunoaștere. Anotimpuri vin. Anotimpuri pleacă. Omul acesta străin din curtea lor a venit. Va pleca în cele din urmă. Când își va aduce aminte de ai lui de acasă.

    Autoarea se retrage deci, împreună cu personajele ei, în Bucureștiul interbelic. Mestecenii Siberiei rămân deocamdată departe, ascunzându-l pe Căpitanul Cyril. Ne găsim pe Podul Mare din Cișmigiu, căscând gura la domnișoarele și domnii care se plimbă pe lac, în bărci pastelat vopsite, râzând veseli și fără griji. Apoi se face iarnă.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…