Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
Toamnă la Brăila în anii ’30 / Hrubele Brăilei. Licori de înserare. Orașul oglindă. Femeia din zid. Casa cu stafii. Rețeaua de păianjen a destinului.
Să tot fi trecut zece sau unsprezece ani de când Dumitru Ionescu – fostul primar atât de darnic cu orașul – plecase la cei drepți și lăsase primăriei din Brăila nici mai mult nici mai puțin de 100 milioane de lei. În toamna aceea a lui 1930, într-un octombrie ruginiu și ploios, în cimitirul Sfânta Maria orașul îi ridica omului care își deschisese cu dărnicie pentru el băierile pungii, drept mulțumire un mauzoleu. Toată suflarea Brăilei lua parte la onoruri.
La reînhumarea edilului au sădit și un copac care va trăi până în anul molimii din 2021. Podul Brăiliței a fost martor tăcut al întâmplării. Să-l trecem și noi. Să intrăm mai adânc în orașul de la Dunăre.
Lișca venise acasă de la Istanbul unde afacerile lui Iliaș îi purtaseră un timp. De dor venise. Nu de altceva. Nimeni nu pleacă din Brăila pentru totdeauna. Așa cum locuitorii orașului urcă și coboară neîncetat, odată cu străzile orașului, spre Cheiul Portului, tot astfel gândul Lișcăi era neîncetat spre micul ei oraș de acasă. Luase parte la micul eveniment din oraș. Făcuse o baie de mulțime și acum era fericită. Octombrie se apropia cu pași repezi de sfârșit. Era acea perioadă a anului în care copiii și oamenii care nu s-au maturizat din greșeală ascultă povești vechi de groază, ronțăie nuci și mănâncă dovleac copt la lumina lunii. Legendele orașului vorbesc mereu, nu doar în octombrie, despre subteranele radiale săpate pe vremurile năvălirilor turcești. Se aud din pământuri vechile calești scumpe ale femeilor Brăilei care trec cu frumusețea lor abrașă, fugind spre cine știe ce aventuri care le așteaptă. Hrubele luminate de felinare decorate cu împletituri de aur ascundeau cică tot felul de alcooluri licoroase păstrate în butoaie uriașe. Vinuri din marile podgorii ale pământului, cu luciri de înserare barocă și arome dumnezeiești. Retsina cel grecesc, infuzat cu rășină de pin. Demult de tot, grecii au sigilat amforele cu rășină de pin pentru a-și putea trimite vinul în siguranță în coloniile din jurul Mediteranei. Pe drum, rășina s-a amestecat cu vinul și așa a apărut în lume celebrul Retsina.
Rășina proteja vinul de oxidare. Aromele sale de floare de lămâie și coajă de citrice, acoperite de aromă de pin, au adierea brizei erbacee de pe coasta Greciei. Spui Retsina și îți apar în spatele ochilor case mici și albe cu lemnăria vopsită în albastru cobalt. Grecia eternă purtându-și zâmbetul măiastru prin hrubele vestite ale Brăilei.
Chablis-ul franțuzesc. Odată cu el intrăm pe poarta de aur a Burgundiei. Doar cine a văzut dealurile Burgundiei scăldate în lumina de început sau de sfârșit a zilei înțelege puterea acestui vin limpede și ușor. Un adevărat aur verde cu aromă de alune și miere. Alături de brânzeturi sau de carne de pui, un pahar de Chablis face minuni. Te simți ca un rege. Și de ce nu te-ai simți? Mai ales că mulți regi ai Franței, de la François Întâiul până la Ludovic al XV-lea, l-au gustat și apreciat. Dacă francezii îl transportau pe apă, de la Auxerre la Paris, încă din cele mai vechi secole, Brăila l-a păstrat în hrube ascunse vederii, pline de povești bune de spus când toamna bate spre sfârșit.
Malaga și Porto din Spania și Portugalia. Dulcele vin de Malaga! Făcut după același sistem ca sherry. Culoarea lui de mahon și aromele sale de caramel și de struguri uscați la soare. Încântător alături de fructe și dulciuri, la desert. Din Portugalia, renumitul Porto apărut pe la 1700 și ceva, când un neguțător englez supărat că vinul cumpărat din Portugalia odată cu transportul pe mare se transformă în vin ieftin, se enervează și aruncă în vin niște brandy. Se întâmplă o mutație senzațională. Fermentația naturală se oprește, vinul își pierde aciditatea. Porto pentru care merită să aștepți 10 ani ca să fie făcut și să poți bea un pahar. În cinstea frumoasei noastre Lișca, multe sticle de Porto s-au mai băut de-a lungul vieții ei.
Catacombele Brăilei ridicate de turci. Geamiii nu au construit nimic niciodată în raiaua Brăilei în schimb carele cu cereale au traversat catacombele construite de turci în zonă, labirintul de hrube, spre corăbiile și galioanele ancorate în Port.
Un oraș în oglindă. O adevărată pânză de păianjen cu ramificații spre bătrâna Dunăre care ascundea aurul Semilunii. Cel mai mare sistem defensiv construit de turci de-a lungul Dunării. Prin portul Ibrăilei păzit de ieniceri voinici, aurul raialei lua și el drumul Stambulului. În vechea pulberărie brăilenii ajunseseră într-un timp să își țină damigenele cu vișinată, borcanele cu dulcețuri, compoturi și murături. Alcoolurile pentru marii șefi de state se țin de secole, cel puțin așa se spune, în asemenea catacombe. Cică ar mai exista unele asemănătoare prin Basarabia, la Cricova și la Mileștii Mici. De asemenea și la greci mai găsești, la Ianina, unele hrube asemănătoare. La lumina felinarelor de vânt multe povești s-au țesut. De exemplu povestea Voicăi, frumoasa țărancă din Balta Brăilei, luată de nevastă, mai bine spus cumpărată de la taică-su, de Nicolachi Mavrocordulas, bogatul negustor de grâne. Voica își va găsi sfârșitul în hruba de sub vila negustorului. Împușcată în cap de soțul ei care ar fi prins-o înșelându-l.
Casa va rămâne blestemată. Cumpărătorii o vor ocoli. Ascunse în zidul hrubei, osemintele Voicăi vor fi găsite mult mai târziu, când negustorul grec dispăruse din oraș și din lumea aceasta. Casa devenise azil de bătrâni. Bătrânii azilului cică vedeau uneori o mireasă diafană, plutind eteric prin fostul salon de dans al casei. Casa cu stafii avea să rămână numele locului.
*
Lișca stătea în camera dinspre stradă, în dreptul ferestrei uriașe. Citea ultimele numere din Acțiunea Brăilei, Curierul și Avântul. Îi plăceau mai ales paginile cu reclame. Bodega Lacrăma Zorilor care trimitea clientelei acasă, orice băuturi își dorea. Șuncăria modernă a lui Anton Kulpi de pe strada Galați care se lăuda cu prețurile ei moderate. „Prima mașină pe pământ” – Remington. Firma avea nu doar un depozit ci și un atelier de reparații. Își cumpărase și ea una însă zgomotul o enerva și prefera să scrie de mână. „Noul magazin de manufactură, galanterie și confecțiuni N. Găgiulescu” pe numele său Paris-Chic. În magazin puteai găsi eponjeuri, marchizeturi, cupoane crep roumain, crep marocain de ață și fulamm. Pe strada Regală, la nr. 36, magazinul Serilana „cu ștofe bărbătești indigene și moderne”. Peste toate reclamele trona însă de-a dreptul imperială, cea a doctorului Rapaport: „D-rul Rapaport vechi specialist în boale de copii și sifilitice”. În fiecare seară, generosul domn doctor Rapaport oferea între orele 6 și 8 consultații ieftine pentru cei mai săraci. Lișca citea reclamele de parcă viața întreagă i-ar fi depins de rândurile acelea. Simțea în literele ziarelor pulsând cu putere Brăila ei cea adevărată, cosmopolită și plină de culoare și tinerețe. Precum ea însăși era.
Toamna cea arămie și bogată nu putea fi niciunde mai bine trăită decât acasă. Zoica, mica servitoare pe care Țața Rada, fosta doică a Lișcăi, sora lui Iliaș și stăpâna casei în absența celor doi, o luase ca ajutor, direct de pe stradă unde fusese părăsită de ai ei care dispăruseră în noapte fără de urmă, se învârtea precum o morișcă. Nu mai știa încotro să meargă.
Cuferele Lișcăi adăposteau minunății pe care fata nu le mai văzuse niciodată până atunci. Iminei catifelați cu ape sclipitoare. Vestuțe colorate, cusute de mâini pricepute și fără astâmpăr. Cutii de pălării mirosind a pudră. Bomboniere pline cu fructe confiate și zahăr candel. Ape din trandafiri arăbești în șipuri minunate. Pomezi pentru față de culoarea și consistența mierii zaharisite păstrate în sticluțe ce păreau pierdute de vreo zână sau de vreo prințesă din povești.
În timp ce în port armatorii bogați ai lui Iliaș își încărcau navele cu tot felul de mărfuri, Bălțile Brăilei erau pline de hoți și contrabandiști. Peste casa din Viișoara în care copilărise Lișca se scuturaseră de mult florile roșii ale salcâmilor, în casa mare de pe Strada Regală, colț cu Griviței, totul era în fierbere ca de fiecare dată când cei doi se întorceau acasă.
Sclipeau în lumina toamnei porțelanurile franțuzești, cristalurile de Boemia și marmura de Carrara a casei. În curte Iliaș pusese să se facă o fântână arteziană și deschisese un portal de acces pentru trăsură și automobil.
Afacerile erau înfloritoare pentru toată lumea. Ani de pace, de lux și de bucurie. Puțini știu să se bucure de ei. Mereu în goană pentru mai mult și mai bine. La sfârșit, când se risipesc toate, nu rămân cu nimic. Nu au fost fericiți pentru că nu au avut timp să se gândească la așa ceva. Lișca și Iliaș însă știau să se bucure de fiecare moment care le era dat. Viața în acei ani la Brăila era trepidantă și plină de parfum. Muncitorii portuari intraseră în grevă din cauza italienilor. Cică peninsularii emigrau la Brăila și erau gata să muncească pe bani puțini spărgând astfel piața salariilor. Existau legi de protecție ale animalelor. Țăranii erau amendați dacă nu își tratau animalele prin piețele orașului, așa cum trebuie. La Bezanov, pe stânga străzii Galați, mușterii serveau un păhăruț de tărie și țâri în ulei de măsline, cu scobitoare. Toți stăteau în picioare și puneau țara la cale. Pe Regală mahalaua nu intra. Era un fel de Corso pentru cei din clasele sociale de mijloc și pentru cei mai bogați. Îi vedeai plimbându-se perechi, perechi pe partea din stânga pentru că era mai umbră. Liceeni prinși pe partea dreaptă a străzii erau pedepsiți.
Prin ziare se anunțau logodne fără număr. Pe Strada Roșie cică prostituatele erau mai frumoase decât cele de pe Strada Neagră. Un furnicar. O lume care își avea în Lișca fiica și sora și copilul. Fără lumea aceea, Lișca noastră nu ar fi devenit personajul acestui roman.
Icre negre pe frunze de lipan. Fanfara din parcul central al orașului. Delicatese și coloniale din belșug. Boieri stând alături de țărani. Legendara Brăilă a primei jumătăți din mileniul trecut. Sacalele Neranțulelor din oraș nu erau pline doar cu lacrimi. Aveau și dulceața călduroasă a salepului băut iarna pe înfrigurat, nebunia visării și parfum de plopi, de salcâmi, de ulmi.
Lișca se pregătea pentru zaiafetul de toamnă. Trăia anotimpul cu toți anii ei tineri care nu aveau să se mai întoarcă vreodată la fel. Despre zaiafetul de toamnă însă altădată. Sau niciodată. Cine să știe rețeaua fină a destinului acestei cărți? Vom citi în continuare și o vom descoperi.
Zaiafetul de toamnă / Brăila. Strada Mare.
Pe strada Regală nu erai niciodată pe marginea prăpastiei, la nevoie puteai să te salvezi agățându-te de o inimioară din turtă dulce. – Fănuș Neagu, Scaunul singurătății
Lișca saluta vapoarele, salcâmii și sălciile cele roșii. Orele poveștilor de toamnă bătrână, împodobite cu dovleci portocalii râzând spre oameni, erau începute de acum. Fata se gândește la străzile Brăilei și la mama ei, franțuzoaica din Marsilia. Cică doar trei orașe din întreaga Europă au asemenea străzi radiale, care dau cu ambele capete spre apa al cărui port sunt. Marsilia, Odessa și Brăila.
Brăila își are însă în acei ani ˈ30 tutungiii săi, halvițarii, simigiii, scrumbiile fripte și aruncate pe tăvi ale căror arome stârnesc poftele trecătorilor. O lume asemănătoare cu a Istanbulului dar parfumată cu 1001 de obiceiuri și graiuri ale celor care trăiesc prin zonă. Evrei, armeni, greci, bulgari, italieni, lipoveni și câți alții, veniți aici sau rămași din anii vechi, pentru afaceri. Casele Brăilei sunt ridicate de oameni cu bani și afaceri prospere. La parter au prăvălii, restaurante și mici locuri pentru zarafi. Strada Regală izbucnește spre lume dinspre Bariera Râmnicului și se termină în piața străjuită de statuia împăratului Traian și Turnul ceasului. Dincolo de ea coboară abrupt strada Portului. Pe Regală, la plăcintăria Heracles, tronează, mândru de el, primul aparat de radio instalat în oraș. Are un difuzor de ebonită și o mulțime de gură-cască se învârt mereu în jurul lui. Peste drum de cinema Comunal, librăria Louis Löbel, preferata Lișcăi. Mai în jos dădeai peste La Greci, magazinul de delicatese în care pentru prima dată în istoria orașului se aduseseră vestitele napolitane în plăci. Erau tăiate la un circular care ajunsese celebru printre copiii orașului.
Flașnetarul își plimba papagalul pe stradă, în sus și în jos. La colțul dinspre Cojocari, un vânzător șchiop își instalase sobița și vindea castane coapte. Treceau prin iureșul toamnei turci și bulgari cu fesuri din cele roșii ca focul, șalvari și opinci. Unii vindeau bragă. Alții tot felul de zaharicale. La limonagiii români găseai limonadă dulce făcută din zahăr ars.
Tot pe Regală, pe partea dreaptă cum vii dinspre centru, îți dădea bună ziua Teatrul comunal cu acareturile lui. Trei nivele și doisprezece prăvălii răsfirate spre centru. Două restaurante. Berărie și cafenea. Tipografie. Scări elegante din marmură. Saloane de dans și de teatru, cu loje. Mai încolo era La fraţii Cealichian unde puteai găsi cacao, scorțișoară, halva, rahat turcesc și câte și mai câte. La Bulevard la berărie îi poți asculta pe soliștii interlopilor: Caramfil și Băgeac.
Sub balcoanele cu feronerie se întindeau strada cu pavaj de granit și trotuarele cu dale din bazalt, numai bune pentru privire, promenadă, cumpărături și afaceri. Nu degeaba ani la rând strada fusese cunoscută sub numele de Uliţa târgurilor cu prăvălii. Erai negustor adevărat doar dacă aveai prăvălie pe Regală! Mai precis pe Ferdinand I, cum îi puseseră numele de vreo doi ani.
Strada Mare – cum îi spuneau localnicii – văzuse multe la viața ei. Clădirile ei baroce și neoclasice, cu ștaif franțuzesc, adăposteau la etaj familiile negustorilor, la parter prăvăliile și la subsol, depozitele. La colț, Hanul de Piatră al bulgarului Vâlcov. Pe stradă, negustorii își scoteau marfa pe tarabe.
Ah, basmalele colorate, cașmirul ca obrazul fetelor neobișnuite încă să primească odihna unei mâini bărbătești pe trupurile firave! Culorile lor vii împodobind zilele luminoase ale Străzii Regale. Mărfurile încântă ochii femeilor și ușurează pungile bărbaților. Aromele toamnei urcă până spre nori. Suntem în plină toamnă. După vremea culesului. Mustul spumegă în ulcele de lut. Pastrama sfârâie pe grătare. Fripturi, mititei și cârnați se perpelesc în văzul lumii. Ardeii iuți acompaniază toată simfonia de arome. Boiaua de ardei de toate felurile cântă șansonete. Fripturi servite pe funduri din lemn, la capăt cu o scobitură în care se prelinge zeama de carne dimpreună cu mujdeiul și cimbrul și alte asemenea condimente. Mușterii numesc zeama aceasta jiu și înting de zor bucăți pufoase de pâine în el.
Rațe și gâște sălbatice gata pentru bucătării, nisetri de zeci de kile agățați ca la expoziție pentru trecătorii gură-cască. Iepuri gata jupuiți, numai buni de aruncat în oale. Grauri prăjiți care le făceau cu ochiul mâncăilor. Și, printre toate aceste bunătăți, curve, șuți, nebuni, gură-cască. O lume pestriță și plină de viață. Mai aromați decât arborii de scorțișoară, piper sau smirnă erau frumoșii salcâmi ai orașului! Mirosul lor era atât de impregnat în mintea locuitorilor încât orașul mirosea a flori de salcâmi în orice anotimp. În Grădina Publică tufele de iasomie și trandafiri străluceau zi și noapte, spre încântarea îndrăgostiților. Prin oraș, lipovencele vindeau coșuri cu raci. Respirau încă a Dunăre și cleștii lor anunțau noi și noi sărbători. În fapt, fiecare zi la Brăila părea una de sărbătoare pentru Lișca. De data aceasta o sărbătoare a toamnei, cu fructele ei zemoase vândute de precupețele grase și cu mustul fierbând în ulcele de lut.
Case pătrățoase și solide, cu feronerie la balcoane, scăldate în grădini luxuriante. Una dintre acele case era chiar a căpitanului Cyril, tatăl Lișcăi. În cinstea toamnei bogate, curtea răsună a zaiafet. Pe tăvi argintii, băieții servesc alcooluri grecești aduse de Spiros pe vas: vermuturi, lichioruri de trandafir, mastică de Chios. Ca mâncare, hartane de ied și tot felul de cărneturi stropite cu vin din cel dulce. Langustine și sparanghel dat prin ulei de măsline. Brânzeturi franțuzești pentru fețele subțiri. Tot felul de prăjituri colorate. Măsline de Volos lângă bucăți de telemea și mezelicuri diferite.
E toamnă la Brăila. Mestecenii blânzi o străjuiesc pe Lișca. Fata privește vapoarele și știe că în depărtarea pe care o trag cu ele pe Dunăre, stau privind-o și taică-su, căpitanul Cyril cel pierdut prin lume, și franțuzoaica de maică-sa reîntoarsă în Marsilia ei, și tânărul cu privirea fixă întâlnit în gară la Istanbul, când tocmai coborâse din Orient-Express.
Nucii dau și ei de veste despre toamnă. Porumbii și viile de asemenea. Bostanii se despică într-un portocaliu cald. Hoții de cai și de fete sunt departe. Toamna îi ascunde prin Bălțile Brăilei. Lișca se întoarce și urcă strada încet, spre casă. Iliaș, ca întotdeauna, o urmează la câțiva pași. Intră în curtea luminată sărbătoresc. Pe bănci de lemn lungi și largi, musafiri de toate stările. Lăutarii cântă. Domnul Vergu, institutorul, povestește cu vocea lui pițigăiată despre petrecerile selecte din Insula Mare, de la cabana regelui Ferdinand. Despre toate mâncărurile din pește care decorau sărbătoarea regelui. Gujon de șalău. Rulouri de hering. Chiftele de știucă. Pe mese, vinurile românești își făceau loc dându-le cu tifla celorlalte: Tămâioasă de Golești, Crăcană de Iași, Cabernet de Sâmburești, Malaga de Dăbuleni.
Și, printre zgomotele de voci încălzite de bucate bine gătite și băuturi de soi, printre râsete și clinchete de pahare, toamna se strecoară desculță și sălbatică. Stă la masă cu oamenii. Le privește fețele bucuroase.
Ochii Lișcăi sunt singurii ce dau de veste că fata trăiește într-o lume plină de absențe. Înconjurată de o mare de oameni, fata era totuși singură. Nu avea pe nimeni cu adevărat al ei. Iliaș, oricât de grijuliu ar fi fost, rămânea doar un slujitor plătit. Țața Rada, soră-sa, fosta ei doică, la fel. Orice s-ar spune, la tinerețe singurătatea e boală mult mai grea decât la vârstele mai înaintate. Te îndeamnă la însoțiri nefericite, la drumuri bolovănoase și la fapte necugetate.
La bătrânețe singurătatea e deja captivă resemnării și e una fizică. Ține de nevoia imediată. O boală, un pahar cu apă, o vorbă bună. De aceea oamenii își fac planuri pe caiet încă din tinerețe. Trântesc niște copii pe care să îi aibă drept sacagii la bătrâneți. La bătrânețe omul e deja obișnuit cu viața. A trăit destule și mult. Nu mai are putere să lupte împotriva destinului. Și-l acceptă așa cum este. De parcă ar avea încotro! În tinerețe se mai zbate. Caută. Încearcă. E doborât și se ridică. Apoi obosește și rămâne la pământ până intră în el. Puțini se pot desprinde de legea aceasta a firii. Cei care o fac sunt ori artiști cu sânge fierbinte, ori zănatici, nebuni, priviți cu îndoială și ocoliți de cei în rândul lumii.
Toamna la Brăila devenea un fel de zâmbet al lui Lală Nebunul, bufonul străzii. Nimeni nu îl înțelegea dar era pentru toată lumea. Nimeni nu și-l putea închipui pe Lală Nebunul fără zâmbetul acela al lui! Tot astfel și toamna la Brăila. Fără ea și fără zaiafetul ei, drumurile lungi ale celor doi – Lișca și Iliaș – nu ar fi avut vreun sens. Mai cu bucurie pare drumul când știi că ai unde să te întorci. Drumul e bun dar el nu doar că te duce departe, te și aduce înapoi uneori. Drumurile fără întoarcere nu sunt date oricui. Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere!
Și toamna aprinde luminile de zaiafet ale belșugului și veseliei. Oamenii dansează și cântă îngânând lăutarii. Lișca e acasă în Brăila ei. Cât pentru o pauză scurtă înainte de a lua din nou drumul Parisului, spre școală.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
