Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
14.
În care facem cunoștință cu tânărul Boy. Shakespeare & Company, rue de L’Odeon, nr. 12. Sylvia Beach și Joyce. Trădarea irlandezului. Secretul tinereții veșnice.
A închis ochii şi trenul a continuat să înainteze, ba huruind, ba amuţind; iar huruind, iar amuţind. Era plăcut să-l auzi huruind şi amuţind, apoi ieşind din nou din tunel şi oprindu-se iar. – James Joyce, Portret al artistului la tinerețe
Un oraș al abundenței era Parisul pentru americanii anilor 1920-1930. Viața pentru cei cu dolari în buzunar se dovedea a fi mai mult decât trandafirie. Nici urmă de prohibiția care se făcuse stăpână la ei acasă. „Experimentul nobil” al americanilor era luat în râs. Morala era una liberă. Dansând pe mese. Cântând la colț de stradă. Fără corsete din fier. Cu picioarele descoperite, la vedere, și jartierele fluturând în vânt. O cameră la Hotelul Jacob costa 30 de dolari pe lună. Investițiile bursiere ale lui Boy – cum îi spuneau fetele ”vesele” și apropiații – îi ofereau cu larghețe vreo 3.000 de dolari pe lună. Cu mai puțin de 3 dolari pe lună putea mânca, putea dormi, umbla prin oraș, și putea intra la tot felul de spectacole.
Boy avea cam vârsta lui Haralambie/Vania (n.a.: știm deja din capitolul trecut istoria legată de numele personajului). Era unul dintre acei oameni a căror privire înfrumusețează totul.
Nepot al Sylviei Beach, femeia care strângea în jurul librăriei sale Shakespeare & Company din Rue de L’Odeon de la nr. 12, în acel an 1930, o mulțime de expați americani și din Marea Britanie, printre care și foarte mulți scriitori. Lui Boy îi plăcea să se amestece printre ei pentru că erau nebuni, spontani și colorați. André Gide, Paul Valéry, Jules Romains, Gertrude Stein, Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald și câți alții! Cine ar fi putut spune cunoscându-I că ei sunt autorii unor cărți care vor trăi mult după moartea lor?
Sylvia a avut curajul să publice Ulise, romanul irlandezului Joyce, cu vreo opt ani în urmă, pe când Boy era doar un copil alergând spre adolescență. Romanul irlandezului fusese respins peste tot, de editorii consacrați. Nu doar în Franța ci și în America și Anglia.
Toți l-au considerat obscen. Jane Heap și Margaret Anderson au publicat fragmente în serial din Ulise, în „Little Review”, o revistă de acasă, din America, timp de 3 ani. Apoi Poșta a confiscat revista în care apăreau fragmentele iar cele două femei au fost date în judecată pe motiv că publică materiale obscene. Au plătit fiecare câte 50 de dolari amendă. Ulise al lui Joyce a fost oprit de la publicare. Mătușa Beach publică însă cartea la Paris, prin librăria sa, fără să stea pe gânduri. A găsit un tipograf care nu știa engleză. Femeia aproape s-a ruinat. Niciun alt editor parizian nu a avut curajul să scoată cartea. Era controversată. Purta deja un scandal pe umerii ei.
Apoi au venit ani buni pentru scriitorul irlandez. America și Marea Britanie au ridicat interdicțiile asupra cărții. Joyce renunță la contractul cu Sylvia Beach și semnează unul nou cu Random House. Scriitorul se asigură material pe viață. Joyce nu îi va da Sylviei niciun ban. O lasă de izbeliște. O trădează. Cel trădat, când se ridică, mereu se ridică mai puternic decât trădătorul. Asta e de când lumea. Tot de când lumea este și faptul că artiștii adevărați, de forță, care rezistă morții lor și rămân, nu au prea fost exemple de moralitate și umanism. În lumea lor, fiecare moment al vieții e dedicat operei. Nu au timp de explicații, socializare politicoasă, show și viață printre oameni. E destul că le oferă o operă. În timpul vieții lor, ei nu aparțin publicului.
Mulți gândesc astfel și mor detestați, urâți de unii și ignorați. Foarte mulți devin mizantropi și blazați. Propriile opere îi devorează. Se lasă uciși de ele cu blândețe. Aproape cu plăcere.
Dincolo de trădarea lui Joyce, care a lăsat mica librărie/ bibliotecă aproape falimentară după ce Sylvia a băgat aproape toți banii în publicarea cărții lui – alți scriitori au sărit însă în ajutor. André Gide, de exemplu, a susținut lecturi gratuite în mica librărie/ bibliotecă, aducându-i astfel o mulțime de clienți.
Boy se afla mereu în umbra mătușii lui, Sylvia, privind la lumea aceea care i se deschidea în evantaie largi în fața ochilor. Acolo, în micuța librărie, scriitorii expați americani, irlandezi și englezi aveau o căsuță poștală în care primeau scrisorile din patriile lor. De asemenea, primeau mereu și o mână de ajutor, un ban împrumut când erau în nevoie. Un semn că nu sunt singuri și la voia întâmplării.
Plină de viață, Mătușa Beach îl privea pe Boy cu drag, ca pe un nepot favorit. Ochii ei căprui, mici, adânci și ageri îl vegheau cu atenție pe tânărul din New Jersey, venit ca și ea la Paris, atras fiind de luminile orașului.
În librăria cu pardoseală sub formă de tablă de șah, cu scaune împrăștiate și reviste americane de toate culorile – Little Review, Dial, Transatlantic – răsfoind cele mai noi scrieri literare ale suprarealiștilor și moderniștilor din Montparnasse, încercând să citească și să descifreze fețele și gândurile scriitorilor, Boy căpătase privirea aceea curată a oamenilor care nu judecă, nu cer și nu strigă. Oameni care doar acceptă, primesc și observă. Băiatul trăia parcă într-un nor de cărți. Îi descoperă pe Turgheniev, pe D. H. Lawrence, pe Tolstoi, Dostoievski, T.S. Eliot și Joyce. Ia aminte la Pound care le spunea tuturor să citească Flaubert și Stendhal. Îl descoperă pe Henry James cu desăvârșita lui artă a dialogurilor, care constă în exprimarea sentimentelor indirect, subînțeles. O lume plină de personaje ale cărților scrise de oameni care vor deveni ei înșiși personaje în timp. Boy al nostru însă habar n-avea. Își trăia tinerețea de parcă ar fi fost pentru totdeauna a lui. Asemenea tuturor. Și-o va trăi chiar și la bătrânețe tot astfel.
Boy este unul dintre acei oameni etern tineri. Pentru că în mica librărie/ bibliotecă a mătușii sale Beach a primit, datorită cărților descoperite acolo și a scriitorilor întâlniți, o privire limpede. Boy descoperă în librăria Sylviei secretul tinereții veșnice: o privire de copil asupra lumii. Îl găsim în Orient-Express alături de Haralambie/Vania în vagonul restaurant ascultând istorisirile lui Ismail Ferit Pașa.
Haralambie la Istanbul. Vocea. Cortina de funigei a toamnei
Aceasta este istoria unei familii din secolul trecut. Înainte însă de a deveni o familie, românca Lișca, fiica unui căpitan grec din Brăila, pe nume Cyril, și Haralambie – Vania pe numele său primit la naștere – descendentul unei familii de ruși aristocrați ”albi”, au străbătut multe drumuri singuri sau însoțiți de oameni apropiați. Toate acele drumuri nu au făcut decât să îi aducă unul lângă altul deși la prima vedere s-ar putea spune că i-au ținut mult timp departe.
Viața fiecăruia dintre noi, înainte de a fi povestea întâmplărilor importante care ne-o marchează, este istoria și suma detaliilor, a micilor povești pe care le trăim fără să le dăm o atenție prea mare. Suntem mai mult decât ceea ce știm și credem despre noi înșine. Partea noastră nevăzută e cea care ne domină destinul și linia vieții.
Haralambie i-a auzit prima dată vocea Lișcăi, în Orient-Express-ul care îi ducea spre Istanbul. Era noapte. Nu i-a văzut chipul. Lișca a trecut pe lângă cușeta lui vorbind cu cineva. Haralambie a sărit imediat din patul cușetei. I se părea că a auzit o voce cunoscută. Poate maică-sa. Poate vreo rudă. Cineva de acasă. Apoi întunericul a tăcut. Lișca s-a îndepărtat. Haralambie a crezut că a fost doar un vis și s-a culcat la loc. Noaptea era violetă. Un violet de septembrie cu furtuni grele, așa cum numai la nord-est de Marmara se întâlnesc. Lișca trecea prin noaptea lui Haralambie fără să știe că într-o zi se va opri și nu va mai pleca niciodată de lângă el. Că toate nopțile vor fi ale lor. Până la sfârșitul lumii și înapoi.
În gara Sirkeci din Fatih, pe Haralambie îl aștepta Kemal, toamna de sfârșit de septembrie, și multe întrebări ale căror răspunsuri avea să le afle mulți ani mai târziu, când aproape uitase de ele. Îl mai așteptau și Palatul Topkapi și parcul Gülhane de lângă Cornul de Aur din vârful peninsulei istorice istanbuleze și chiar întregul oraș. Istanbulul aștepta pe oricine. Privea impasibil. Toți cei care coborau din Orient-Express îi erau musafir.
Candelabrele care se prelingeau din tavanele boltite ale gării clipeau jucăuș știind că există un drum împreună al celor doi tineri care nu se cunoșteau încă. Obiectele din jurul nostru sunt mai mult decât o butaforie în mijlocul căreia viața ne trece la întâmplare. De exemplu, bidonul plin cu bragă al vânzătorului ambulant care își căra cobilița din lemn pe străzile aromate de mirosul prafului după ploaie. Fără năutul prăjit și fără praful de scorțișoară din pungulițele pe care le ținea agățate la brâu, braga nu era una cu adevărat bună. Tot astfel Lișca și Haralambie. Deși nici măcar nu se cunoșteau la ora aceea, amândoi făceau parte din același tablou. Se completau și creau nu doar cartea aceasta ci și o singură imagine. O familie. Autoarea îi observă și îi lasă să se învârtă deocamdată în micile lor cercuri concentrice, precum micii derviși rotitori din Konya.
Vânzătorii ambulanți erau – după cum spunea Mustafa Kemal Atatürk în anul în care au vrut să le interzică prezența în Istanbul iar el s-a opus – privighetorile străzilor, viața și veselia Istanbulului. Haralambie i-ar fi privit ore întregi. De fiecare dată când întâlnea vreunul, cumpăra câte ceva de la el. Schimbau două vorbe și 1000 de gesturi. Plecau apoi fiecare în drumul lui convinși că s-au întâlnit cu un om bun.
În acest timp, o cortină grea de funigei, arome de fructe senzual-parfumate și culori neașteptate, se lăsa peste anii tineri ai lui Haralambie și ai Lișcăi. Armata de funigei acoperea luna septembrie aflată la sfârșit. Nopțile orientale coborau și ele peste cele două personaje. Nopți pline de melancolie. Insomniace. Cu texturi de catifeluri grele, brodate de mâna harnică a destinului.
Zilele lui Haralambie erau parcă de mărgean: deși purtau în ele visele precum niște schelete roșii, calcaroase, ale unor colonii de celenterate, împodobeau grațios viața personajului nostru. Trecutul său plin de imaginile familiei pierdute prin lume, în vâltoarea unei Rusii însângerate. O vom revedea și pe Lișca în curând, acasă, în Brăila ei, pentru câteva zile de sărbătoare.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
