Prin evanescenta ceață a dimineții trec două siluete. Încă nu îți dai seama dacă se apropie sau se îndepărtează. Înconjurată de ape, insula celor două personaje începe să prindă contur. Un cerc de aur împrejmuiește cele două siluete și le luminează. Par doi oameni singuri. Aceiași oameni mereu. Indiferent din ce punct al lumii i-ai urmări. Nu sunt însă nici singuri, nici aceiași. Se schimbă odată cu trecerea mare a timpului. Alți oameni le iau locul.
Timpul. Mereu aproape, mereu departe. Mereu la început, mereu la sfârșit. Oamenii par să își trăiască mereu ultimii ani. Încă de la naștere. Sunt mereu la sfârșit. Sunt mereu la început. Cea care dă însă parfum și culoare timpului și face să dispară ceața ce acoperă auriul evanescent al vieții trăite de fiecare om în parte, este dragostea. Această carte este despre cei aleși de ea. Adevărații călători în timp. Cei pentru care dragostea nu trece și nu se transformă în ceva diferit. Cei pentru care ea nu începe și nu se sfârșește. Pentru că dragostea este întotdeauna cu ei. Au fost creați pentru a fi împreună. Uneori se întâlnesc în timpul vieții lor. Alteori trec unul pe lângă celălalt, presimțindu-se doar. Dacă se întâlnesc însă cu adevărat, nimeni și nimic nu îi mai poate despărți. Nici timpul. Nici viața. Nici moartea. Se regăsesc mereu. Chiar dacă se repetă la nesfârșit sub forma altor oameni. Ei sunt cei eterni. Pentru că dragostea i-a ales.
2. Lișca – Trandafirul Brăilei
Printre tejghelele scoase în stradă, doldora cu coloniale și delicatese, baticuri și stambe, portocale, smochine, vedre cu vinuri și putini cu icre negre, fripturi date prin cimbru și mujdei, întinse pe funduri de lemn și iepuri trași de piele atârnați la vedere. Printre oameni care ieșeau din viață purtați în dricuri cu douăzecișipatru de cai înhămați ce îi duceau spre mormânt, copii sacagii care își rupeau oasele cărând găleți cu apă din Dunăre pentru cei care nu apucaseră încă să își tragă apă în casă, la robinet. Printre târfe sulemenite și certărețe, nebuni, salepgii, simigii, zdrahoni cu cuțitul la cizmă aprinzându-și țigările cu hârtii de o sută de lei și gândind că anii lor nu se vor termina vreodată. Pe Calea Regală a Brăilei, printre toți și toate, trecea Lișca în docarul ei auriu, căptușit cu satin violet.
Părul castaniu – când închis la culoare precum catifeaua de cer întunecat al nopții peste Câmpia Brăilei, când luminat parcă din interior devenind ca de miere, de ceață aurie a dimineților de toamnă sau de amurg al dulcii melancolii de septembrie – peste care era petrecută o băsmăluță ruginie. Sprâncenele codate și ochii sclipind aventurii precum felinarele de pe chei.
Lișca înțelegea prea bine de ce femeile locului erau de neuitat. Nu pentru frumusețe ci pentru că iubeau mult și aprig. De asemenea, aveau bărbați pe măsură. Seducția le era însăși voluptatea iar plăcerile, fără frâu.
Lișca era trandafirul negru al Brăilei. Florile roșii ale salcâmilor din Viișoara, de la marginea Brăilei, o cunoșteau pe de rost. Crescuse sălbatică printre ele. Părea un mânz cu stea albă în frunte când alerga primăvara în întâmpinarea norilor, învelită în parfumul lor.
Toamna la malul Dunării, printre mesteceni, pe lutul alb, o găsea pe Lișca ascultând salcâmii, luând în căușul palmelor ei soarele ce mângâia pomii de nuc și apunea apoi blând peste vii și porumbi. Drumuri lungi șerpuind în imaginația fetei spre viitor. Vapoare în larg pe Dunăre chemând-o spre depărtări.
Toamna aluneca prin viața Lișcăi când repede, în galop precum caii cei șargi, albi, murgi și negri, când alene precum aceiași cai ai Brăilei mângâind cu privirea mâinile oamenilor pe care îi aveau în grijă.
Iarna sidefie o găsea mereu gata să țină piept crivățului. Râzând, privindu-l în ochi și el topindu-se precum un bărbat îndrăgostit și pătimaș, supunându-se în fața saniei trasă de cai a Lișcăi, sanie ce tăia pădurea de salcâmi în două și îmblânzea vântul. Pe vremea aceea Lișca era doar un mic trandafir roșu sălbatic agățat de garduri în așteptarea tatălui ei, căpitanul Cyril, plecat mereu pe ape, hăt departe, prin lumi pe care știa că le va descoperi și ea într-o zi.
Maică-sa – o franțuzoaică mică și rece – adusă de taică-su de la Marsilia și niciodată obișnuită cu oamenii locului, o învățase tot ce știa și ce gândea despre lume. Cum că Brăila seamănă cu Marsilia, de exemplu. Are străzi radiale, în formă de soare cu toate razele ajungând la Dunăre. Indiferent pe unde mergi, ajungi într-un sfârșit la Dunăre.
Apoi femeia a luat drumul ciulinilor. A plecat într-o zi și dusă a fost. S-o fi întors în Marsilia ei, gândi Lișca, iar dintr-un trandafir mic și agățător deveni unul de grădină, puțin mai închis la culoare.
La 13 ani, singură într-un oraș ca Brăila și într-un secol aflat în anii lui de început, Lișca se simțea liberă, eternă și invincibilă. Sălbăticia ei se bucura de singurătate și își văzu de cale fără să stea pe gânduri. Se mută în casa din centru. Pe Strada Regală, colț cu Griviței, chiar lângă măcelăria ce vindea carne de cămilă și avea ușile vopsite în alb. Casa de la marginea orașului, din Viișoara, o închise. Luă cu ea servitorii și deveni stăpână. Dintr-un trandafir oarecare de grădină deveni unul roșu, catifelat, cu un parfum puternic pasional. Un trandafir imperial.
Orașul își primi copila și o crescu fără să-i ascundă nimic. Platanii cei înalți, sălciile mlădioase, salcâmii parfumați, mugurii negri ai frasinilor o primiră pe Lișca – Trandafirul Brăilei ca pe una de-a lor. Creștea singură în mijlocul orașului fără să ceară prea mult. Oferea însă tuturor din ce avea. Colinda orașul fără oprire. Deja negustorii o cunoșteau. Nebunii o vedeau ca pe o prietenă. Copiii străzii ca pe una de-a lor dar îmbrăcată în straie bogate. O prietenă sau o soră care îi ajuta.
Îi plăcea mai ales la Piață și în Cetățuie. Casele mari și solide, cu stucaturi scorojite și grădinile lor care o priveau de dincolo de gardurile din fier formate din sulițe vopsite în negru cu capete aurii îi erau aproape mereu. Vegetația orașului era prima care o primise ca pe una de-a lor. Florile din coșurile țigăncilor. Grădina, copacii, ierburile – până și cele uscate din borcanele băcanilor – toate o adoptaseră ca fiind una de-a lor. Cel puțin Lișca astfel simțea și de aceea nu se simțea niciodată singură.
Iliaș, servitorul tatălui ei, era mereu în urma fetei cu un pas. Cât să nu i se întâmple copilei ceva. Căpitanul i-o dăduse în grijă. Nimeni nu se putea apropia de fată cu gând necurat. Umbla noaptea liniștită pe cheiuri. Număra vapoarele și stelele. Îi făcea semne lunii cu mâna.
Căpitanul Cyril ajungea acasă cam de două ori pe an. Stătea puțin și pleca apoi ca mânat de vânt. Era un om de apă. Pământul îi făcea rău.
Lișca avea în casa din Brăila cufere întregi cu lucruri mici pe care tatăl ei i le aducea din lungile lui călătorii: iminei roșii cu fir auriu, șaluri venețiene, cutii muzicale din argint, cu balerine îmbrăcate parcă în fum, globuri de zăpadă colorate pe care dacă le scuturai, orice iarnă devenea o poveste. Din cuferele acelea împărțea tuturor celor din cartierele sărace ale Brăilei. Comorofca o atrăgea cel mai mult și mai mult. Cuțitarii o iubeau. Era sora lor mai mică. Hamalii din port îi făceau loc să treacă prin mulțime iar ea le oferea tuturor daruri neobișnuite pentru ei. O cutie muzicală așezată în mâna unui cuțitar sau a unui șuț îl poate face să plângă cu lacrimi de copilărie îndepărtată și totuși mereu prezentă undeva în adâncul său nici măcar întrevăzut de ceilalți.
Lișca a cunoscut și a învățat pe de rost astfel, sufletul adevărat al oamenilor străzii, al săracilor, al celor decăzuți, ocoliți și huliți. Ea îi iubea. Ei o iubeau. Și secolul își vedea de anii lui înainte. Lișca alerga prin viață trăindu-i fără vreo teamă.
*
Apoi fata a primit vestea că vasul tatălui ei a fost prins de furtună și tras în adâncuri. I-au spus că nimeni nu a scăpat întreg. Lișca a devenit trandafirul negru al orașului. Privea seară de seară Dunărea. Nu își dorea decât să plece în lume cât mai departe. Să afle, să vadă, să cunoască. Să caute și să găsească. Ce anume nici ea nu știa prea bine: pe tatăl ei – era convinsă că trăia și că se afla undeva în așteptare deși nu avea niciun semn de la el -, adevăruri de o zi, adevăruri de sfârșit de viață. Lumea cu toate culorile ei. Oamenii cei de departe.
Avea de acum spre 18 ani. Și mai avea ochi sclipitori de cadână precum stelele cerului de catifea grea a nopții, suflet de aventurier și încăpățânare de golan. În cele din urmă, în una dintre zile, plecă din orașul de pe malul Dunării. În urma ei s-au spus multe dar și mai multe s-au tăcut. O mare parte dintre poveștile despre ea și despre familia ei stau în cartea aceasta, precum sâmburii cei rubinii într-o rodie. Lișca a intrat adânc în lume. Intrăm și noi alături de ea.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
