Cuvânt înainte
„Vă rog […] să ne trimiteți o epistolă în versuri
[…], pe care noi s-o amplasăm în deschiderea
cărții.” – (Ş. A. către Ş. F.)
Scria, la noi, cu lucie peniţă de iridiu,
un critic, Călinescu cel mare,-adică G.,
că o femeie tre’ să-l contemple pe Ovidiu
(căruia-i e amantă sau nu), în vreme ce
acest pribeag contemplă, pe ţărm, eterna moarte
a valurilor mării*, în salturi lungi de dulf, –
cu toate că, prin anii 30, scria o foarte
expertă-n wawes („talazuri”), Mrs. Virginia Woolf**.
Marele critic, însă, ce ridicase temple,
spre senectute, unor pseudosacerdoţi,
nu-i dădea voie unei „minţi scurte” să contemple,
căci autentic spirit meditativ nu poţi
să fii decât în cazul că eşti bărbat, – altmintre
la cratiţă cu tine!, chiar dacă,-n loc de spin,
o cratimă te-nţeapă şi-o tremă stă să-ţi intre,
în loc de cremă,-n mâna cu care scrii, Christine
din Pisa***,-n Quatrocento,-n Luteţia, noaptea (somnul
pierzându-ţi-l adesea cu câte une chanson
sau câte-un jeu à vendre, – cu care, însă, domnul
mai tânăr cu cinci sute de ani, Gustave Lanson,
n-are să fie tandru: „Buna fiică, buna
soţie, buna mamă, va mai fi fost, în rest,
un « bas-bleus » nepereche şi, pasămite, una
din cele-ntâi din şirul acesta indigest,
dacă nu însăşi prima”… Altminteri, e mai bine
când cel ce dă verdicte nu-i critic, ci soldat,
ca Bonaparte, care,-n răstimpul unei cine,
amfitrioanei sale faimoase, i-ar fi dat,
atunci când (nu, desigur, pentru-a se-afla în treabă,
ci aşteptând din parte-i un falnic piedestal),
pe concherantul june-al Italiei l-întreabă
Mme (căci despre dânsa vorbim aici) de Staël:
« Monsieur, quelle est pour vous la première des femmes ? »,
la care generalul răspunde sec şi, vai,
prozaic: « Celle qui fait le plus d’enfants, Madame ! ».****
În rest, dragi cititoare şi cititori, ar mai
fi multe şi mărunte de spus cum se percepe
de domni o carte-a unei, să zicem, Sandra Brown,
citită cu o mână şi ochi cât două cepe
de unii,-n timp ce alţii (ca, dacă vreţi, Dan Brown)
o uită în metroul din care-au coborât;
şi invers, cum pe domnul Brown îl percepe doamna
Brown, ce-i citeşte cartea sub cerul mohorât,
şi-o uită pe o bancă, în parc, când vine toamna;
iar dacă-i place, uită că plouă ca prin sită,
şi, deschizând umbrela, sub griul spălăcit,
citeşte pân’ se-ntoarce, cu cartea obosită,
acasă, unde uită ce tocmai a citit.
Nu, însă, de lectură e vorba într-o carte
despre cum simte scrisul femelei un mascul;
dacă-i masculul alpha, femela are parte
de-ocara că mai bine ar depăna un scul
şi-ar împleti textile din lână-n loc de texte
nătângi; şi,-n timp ce furia îi dă dureri de meclă,
supramasculul Nietzsche, maestru în pretexte
de ceartă,-i născoceşte lui George Sand o poreclă:
„lactea ubertas, auf deutsch die Milchkuh”, – dacă
nu ştiţi latina doctă, nici teutona: „vacă
de lapte” (sau, aiurea, „fruchtbare Schreibe-Kuh” *****).
Cu bine… Nu ’nainte de-a vă mai spune cu
ce nickname o alintă pe George, alias Aurore
Dupin, contemporanul lui Nietzsche, Maldoror,
vampir bolnav de răul Àurorei (mal d’Aurore!), –
cel care-i înfierează umărul alb cu ferma
pecete,-n care-i scris,
într-un cerc roşu: Herma-
froditul Circumcis******.
(Ei, şi?… De lapte dulce,-n şiştare,-i plină ferma!)
29-30 ianuarie 2017
–––––––––––––––––––
* „Dacă ne reprezentăm cu uşurinţă pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeaşi postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu priveşte moartea valurilor, femeia să privească pe Ovid[iu].” (G. Călinescu, Domina bona, în Principii de estetică, EL, Bucureşti, 1968, pp. 263-264)
** Orice comentariu ar fi, pesemne, superfluu. – Şi totuşi, câteva rânduri din incipit, în tălmăcirea lui Petru Creţia (Valurile, Ed. Humanitas, 2112, p. 5): „Pe măsură ce se apropia de ţărm, fiecare dâră se înălţa, creştea, se spulbera şi aşternea peste nisip un val subţire de spumă albă. Valul se odihnea, apoi revenea, ca răsuflarea omului adormit, care creşte şi scade fără ştirea lui. Încetul cu încetul, dâra întunecată de la orizont se limpezi, ca şi cum drojdia dintr-o sticlă de vin vechi s-ar fi lăsat la fund şi sticla ar fi rămas verzuie…”
*** E vorba de poetesa Christine de Pisan (1364-1439), pe care o agrăiesc, aici, la vocativ. – Citatul din Gustave Lanson (pe care-l deformez puţin în literă, dar nu în spirit) provine din Ş. F., Un ev enorm şi delicat. Poeţi ai veacului de mijloc şi ai Prerenaşterii franceze, Tălmăciri şi glose de ~, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2016, p. 196: « Bonne fille, bonne épouse, bonne mère, au reste un des plus authentiques bas-bleus qu’il y ait eu dans notre littérature, la première de cette insupportable lignée de femmes auteurs. »
**** „Gura lumii”! Adică (aproximativ): „ – Care, să-i daţi cununa, între femei, vă-ndeamnă?/ – Aceia care face mai multe-odrasle, Doamnă!”
***** Cf. Friedrich Nietzsche, Meine Unmöglichen; în Götzen-Dämmerung oder Wie man mit dem Hammer philosophiert, 1889. (Aceleiaşi, după doi ani de zile, mizantropul Jules Renard are să-i zică, în incomodul său Journal, „la vache bretonne de la littérature.”) – Or, pare-se, nemulţumit cu-atâta, Nietzsche revine, mai la vale, într-un „verset” aparte asupra ubertăţii bietei George: „Ea se trăgea ca un pendul – şi dă-i şi scrie… Rece ca Hugo şi ca Balzac, ca toţi Romanticii, de fapt, de cum se aşterneau pe scris. O, şi cu câtă suficienţă mi se va mai fi tolănit, la masa ei de lucru, ditai scribenta vacă, nu fără nu ştiu ce nemţesc într-însa, în înţelesul cel mai rău, ca, de altminteri, şi Rousseau, propriu-i maestru, ceea ce nu-i, desigur, cu putinţă decât când gustul franţuzesc e în derivă! – Renan, însă, o venera…” (O venera, adaug eu, şi Dostoievski, „singurul [ipse ibidemque dixit, n. m.] psiholog, de la care, fie zis în treacăt, am avut ceva de învăţat.”)
****** Cf. Œuvres complètes d’Isidore Ducasse. Les Chants de Maldoror, par le Comte de Lautréamont. Poésies. Lettres (Le Livre de Poche, Paris, 1963, p. 385). – De adăugat, în încheiere, că, spre deosebire de pseudocontele „maldaurore”-ian (sic!), solitarul de la Sils Maria va fi fost auroral prin excelenţă.
Facebook
WhatsApp
TikTok
