- FRANCIS JAMMES
VA NINGE-N DOUĂ ZILE…
Va ninge-n două zile, sau trei; iar mie-mi place
Să-mi amintesc o seară de-acum un an. Şedeam
La sobă, tot pe gânduri. De-aţi fi-ntrebat ce am,
V-aş fi răspuns că nu am nimica, daţi-mi pace.
M-am tot gândit, la mine-n odaie,-acum un an,
În vreme ce afară cădea zăpada-n pripă.
Am cugetat degeaba. Trag din aceeaşi pipă
De lemn cu cap de ambră, ca şi acum un an.
Vechiul meu scrin de paltin miroase tot a verde.
Dar eram prost, căci astea nu-s de schimbat, şi îi
O hachiţă neghioabă să vrei să te râzgâi
C-un rămăşag pe care ştii bine că-l vei pierde.
Mă-ntreb la ce-i bun gândul şi-atâta vorbărai.
Sărutu-i mut şi mută e lacrima amară
Iar paşii de prieten, întrauziţi pe scară,
Te mângâie, vorbindu-ţi, cu toate că n-au grai.
Am botezat şi aştrii, de parcă ei, în largul
Celest, ar ţine seamă de asta. Nu ne cer
Nici mândrele comete părerea când, pe cer,
Apar din voia proprie, nu dintr-al nostru calcul.
Şi-apoi, unde-i tristeţea-mi de-acum abia un an,
De care ca prin ceaţă-mi mai amintesc. Iar dacă
M-ar întreba vreunul, eu l-aş ruga să tacă,
Precum şi astă-iarnă, de-ar fi-ntrebat ce am.
- MAX JACOB
CRĂCIUNUL
Vin de departe, osteniţi, o jună
cu sarcina cam într-a noua lună,
călare pe un blând asin, cu cruce
pe greabănul lui sur, pe care-l duce,
de hăţuri, un bărbat cu barbă.
Ea e o tânără din lumea bună,
în vreme ce bărbatul ei cu barbă
e lucrător cu braţele, – el îi
simplu dulgher, nu fără, însă, căpătâi.
Calea deschisă li-i de îngeri, ce întreabă,
din om în om, de un sălaş. Li se răspunde
cu Domnilor, vedeţi-vă de treabă!
Iar ei constată că de unde
nu e, nici Dumnezeu nu cere.
– Dacă e scris ca naşterea să aibă
loc într-un grajd ca ăsta, cu plăcere;
le-aştern un braţ de paie şi-amândoi
au un’ să doarmă, printre miei şi boi.
Trimit şi după moaşă?
– Ce te bagi?
O să-l moşească Sfântul Duh, printr-o minune!
Fă rost de trei odăi, că Regii-Magi
fi-vor curând aici, şi pune
să li se dea, pentru păstori, la butii cep;
şi-aduceţi vâsc, până nu-ncep
durerile, şi cimişir, – că e de bun
augur! Aceasta-i seara de Crăciun.
- ZOLTÁN BÖSZÖRMÉNYI
ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI TOLSTOI
(traducere de Ildiko Gabos & Șerban Foarță)
Gară de-o clipă: trenul n-are nici
o raţiune ca să nu rămână
pe loc. Ci bucuria-mi se îngână
cu panica. Ezit să plec de-aici.
Vezi, către azi nu duce nici un drum.
Oare de ce voi fi rămas în halta
aceasta, mai curând decât într-alta?
În întâmplare nu prea cred, oricum.
Astapovo, iubita mea, e gara,
în care grabnic mi-am depus povara,
sătul de drum în anotimpul ud.
Prea primitor n-a fost nici trenul, – care
speram să-mi dea puţină împăcare…
Că mă iubeşti e tot ce-am vrut s-aud.
Facebook
WhatsApp
TikTok
