Charles Baudelaire
Pisica
I
Firesc, de parcă am fi rude,
La mine-n creier, un motan
Se plimbă tandru, de vre-un an.
Când miaună, abia se-aude,
Atât de dulce şi discret
E timbru-i; însă,-n vocea-i, câtă
Vigoare, când i se-ntărâtă!
Acesta-i farmecu-i secret.
Perlat şi amplu, glasu-i propriu
În cel mai neumblat străfund,
Mă umple ca un vers profund
Şi mă îmbată ca un opiu.
Mi-adoarme orice negru gând,
Extazele, în el, sunt toate;
Fără cuvânt, lungi fraze poate
Să-ngâne, aspru sau mai blând.
Nu ştiu să-mi facă să răsune
Mai nobil inima un alt
Arcuş, când, lin sau în tresalt,
Mi-l luneci îndelung pe strune,
Decât o face propriu-ţi zvon,
Serafică felină stranie,
Ce, ca-ntr-un înger fără ani, e
Subtil, pe cât de multison.
II
În olmul ce-l emană bruna
Şi blonda-i blană recunosc,
După ce-o mângâi vag, un mosc
Cu boare dulce ca niciuna.
E duhul locului şi-al meu:
Domneşte, judecă, inspiră
Tot ceea ce,-mprejur, respiră;
E, poate,-o zână, sau un zeu?
Când ochii mei spre-această dragă
Făptură, ca, de un magnet,
Atraşi, se-ntorc şi, tot mai net,
Scrutează sinea mea întreagă,
Văd cu uimire de copil
O flamă care-i arde-n, pale,
Pupilele-i, ca vii opale,
Ce mă contemplă imobil.
Facebook
WhatsApp
TikTok
