William Shakespeare
Un cântec al Opheliei
Pre Sfântu’ Valentin, de az’,
L-adăst, în zori, să vină:
Să-ţi stau, fecioară, în pervaz,
Fiindu-ţi Valentină.
Te scoli şi, scumpe,-mbraci cămeşi,
Ca să-i treci pragul, iată;
Şi fată eşti, – dar n-ai să ieşi,
Din încăpere, fată.
Pre sfinţii ăi din călindar,
Băieţii-aşa-s, cu toţii, –
Orice mustrare e-n zadar:
Hoţi din născare-s hoţii.
Tu spui: „Vorbeai de nuntă, vai,
Cât nu mă dasem ţie!”
Iar el: „De nu mi te dădeai,
Acum mi-erai soţie.”
PAUL CLAUDEL
Pruncul Iisus al Pragăi
Ninge. Lumea de-afară va fi murit. E luna
Decembrie. Dar ce bine,-n odaia-mi cât aluna
De mică. Plin, căminul de jar ce arde lent,
Tavanu-mi înroşindu-l reflexu-i somnolent.
Tăcere: nu se-aude, jur împrejur, nimic,
Doar apa care fierbe,-ntr-un colţ, cu sunet mic.
Deasupra celor două crivaturi, sus, pe una
Din policioare, globu-i de sticlă fi’nd cununa
Capului său, cu-o mână ţinând pământu-ntr-însa,
Cu-a doua-ntinsă, gata s-adăpostească strânsa,
În jurul său, pruncime, cordial în falduri albe,-n
Albastru, şi magnific sub marele-i nimb galben,
Pruncul Isus al Pragăi, pe tron. Doar jarul face
Să-i lumineze faţa, ca ostia care zace-n
Chivot. Veghindu-şi fraţii mai mici, ei dorm în pace.
Nimic nu li se poate-ntâmpla urât, în somn,
Cât ei îl au în preajmă pe Pruncul ce ni-i Domn.
Neauzită-ntocmai sfântului Duh, eternă
E viaţa care umple odaia. Alba pernă
Sub capul vostru-i moale, copii, cât el e-aici,
Cu voi, printre aceste naive lucruri mici!
E nu numai al vostru, el e şi al păpuşii,
Şi-al calului ce doarme, de lemn, în preajma uşii,
Şi-a mielului din pluşuri. Ai noştri-s ei, pe când
Dormim. Perdeaua-i trasă în jos. Din când în când,
Bate, în gerul nopţii, un ceas. În patu-adânc
Copilu,-n somn, presimte, zâmbind ca orice ţânc,
Că cineva-l iubeşte. Tresare, braţu-l scoate
Din plăpumi şi, dând parcă a se trezi, nu poate.
Facebook
WhatsApp
TikTok
